CELEX:62021TJ0509: Hotărârea Tribunalului (Camera a noua extinsă) din 4 septembrie 2024.#International Management Group (IMG) împotriva Comisiei Europene.#Reglementarea financiară a Uniunii – Execuția bugetului Uniunii în gestiune indirectă de către o organizație internațională – Decizie prin care se refuză unei persoane juridice recunoașterea statutului de organizație internațională – Acțiune în anulare – Legalitatea mandatului conferit avocaților reclamantului – Admisibilitate – Decizie adoptată în executarea unei hotărâri a Curții – Articolul 266 TFUE – Autoritate de lucru judecat – Principiul bunei administrări – Securitate juridică – Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 – Articolul 58 – Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 – Articolul 43 – Regulamentul (UE, Euratom) 2018/1046 – Articolul 156 – Noțiunile de «organizație internațională» și de «acord internațional» – Erori de drept – Eroare vădită de apreciere – Răspundere extracontractuală.#Cauza T-509/21.

1

Prin acțiunea formulată, reclamantul, International Management Group (IMG), solicită, pe de o parte, în temeiul articolului 263 TFUE, anularea deciziei din 8 iunie 2021 prin care Comisia Europeană a refuzat să îi recunoască, cu efect retroactiv de la 16 decembrie 2014, statutul de organizație internațională prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii Europene pentru punerea în aplicare a fondurilor Uniunii prin modul de gestiune indirectă (denumită în continuare „decizia atacată”) și, pe de altă parte, în temeiul articolului 268 TFUE, repararea prejudiciilor material și moral pe care le‑ar fi suferit.

2

Reclamantul, denumit inițial International Management Group – Infrastructure for Bosnia and Herzegovina (IMG‑IBH), al cărui sediu principal se află în prezent la Belgrad (Serbia), a fost înființat la 25 noiembrie 1994 cu scopul de a permite statelor și organizațiilor internaționale participante la reconstrucția Bosniei și Herțegovinei să dispună în acest scop de o entitate dedicată. De la data respectivă, acesta și‑a extins progresiv activitățile în domeniul reconstrucției și al dezvoltării.

3

La 7 noiembrie 2013, Comisia a adoptat Decizia de punere în aplicare C(2013) 7682 final privind Programul de acțiune anual 2013 în favoarea Myanmar/Birmania cu finanțare din bugetul general al Uniunii, în temeiul articolului 84 din Regulamentul (UE, Euratom) nr. 966/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 octombrie 2012 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii și de abrogare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului (JO 2012, L 298, p. 1). Această decizie prevedea printre altele un program de dezvoltare a comerțului al cărui cost, estimat la 10 milioane de euro, trebuia finanțat de Uniune și a cărui punere în aplicare trebuia asigurată în gestiune comună cu reclamantul.

4

La 17 februarie 2014, Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) a informat Comisia cu privire la deschiderea unei investigații referitoare la statutul reclamantului. La 15 decembrie 2014, Comisia a primit raportul întocmit de OLAF la finalizarea investigației sale (denumit în continuare „raportul OLAF”), însoțit de o serie de recomandări. În acest raport, OLAF a considerat în esență că reclamantul nu constituia o organizație internațională în sensul Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 al Consiliului din 25 iunie 2002 privind regulamentul financiar aplicabil bugetului general al Comunităților Europene (JO 2002, L 248, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 198) și al Regulamentului nr. 966/2012. În plus, OLAF a recomandat Comisiei să impună sancțiuni reclamantului, precum și să recupereze sumele care îi fuseseră plătite cu acest titlu.

5

La 16 decembrie 2014, Comisia a decis să încredințeze punerea în aplicare, în gestiune indirectă, a programului de dezvoltare a comerțului prevăzut de Decizia de punere în aplicare C(2013) 7682 final, menționată la punctul 3 de mai sus, unei alte organizații decât reclamantul (denumită în continuare „decizia din 16 decembrie 2014”).

6

În sfârșit, la 8 mai 2015, Comisia a adresat reclamantului o scrisoare având ca obiect informarea acestuia cu privire la măsurile pe care intenționa să le ia în urma raportului OLAF, în care l‑a informat că, deși nu a aplicat majoritatea recomandărilor OLAF, decisese printre altele că, până când va exista o certitudine absolută în ceea ce privește statutul acestuia de organizație internațională, serviciile sale nu vor mai încheia cu acesta niciun acord nou de delegare pe baza procedurii de gestiune indirectă prevăzute de Regulamentul nr. 966/2012 (denumită în continuare „decizia din 8 mai 2015”).

7

Printr‑o primă cerere introductivă depusă la grefa Tribunalului la 21 ianuarie 2015 și înregistrată cu numărul T‑29/15, apoi printr‑o a doua cerere introductivă depusă la 14 iulie 2015 și înregistrată cu numărul T‑381/15, reclamantul a introdus o acțiune având ca obiect, prima, anularea deciziei din 16 decembrie 2014, iar cea de a doua, anularea deciziei din 8 mai 2015 și repararea prejudiciilor cauzate de aceasta.

8

Prin Hotărârile din 2 februarie 2017, International Management Group/Comisia (T‑29/15, nepublicată, EU:T:2017:56), și IMG/Comisia (T‑381/15, nepublicată, EU:T:2017:57), Tribunalul a respins acțiunile reclamantului împotriva deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

9

Prin două recursuri introduse la 11 aprilie 2017 și înregistrate cu numerele C‑183/17 P și C‑184/17 P, reclamantul a solicitat anularea celor două hotărâri menționate la punctul 8 de mai sus.

10

Prin Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea a anulat, în primul rând, cele două hotărâri menționate la punctul 8 de mai sus, în al doilea rând, a anulat deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 și, în al treilea rând, a trimis cauza T‑381/15 Tribunalului pentru a statua cu privire la cererea reclamantului de reparare a prejudiciilor pretins cauzate prin decizia din 8 mai 2015.

11

Prin cererea introductivă depusă la grefa Curții la 10 ianuarie 2020, reclamantul a solicitat Curții să interpreteze punctele 1-3 din dispozitivul Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78). Prin Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, EU:C:2020:507), Curtea a respins această cerere de interpretare ca vădit inadmisibilă.

12

Printr‑o scrisoare din 6 mai 2019, Comisia a invitat reclamantul, în cadrul executării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), să prezinte anumite documente pentru a demonstra că îndeplinea efectiv cerințele necesare pentru a avea posibilitatea să lucreze cu ea potrivit modului de gestiune indirectă.

13

Printr‑o scrisoare din 25 iunie 2019, reclamantul a solicitat în esență Comisiei să înceteze contestarea statutului său de organizație internațională.

14

Printr‑o scrisoare din 18 iulie 2019 (denumită în continuare „scrisoarea din 18 iulie 2019”), Comisia a susținut că executarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu impunea „recunoașterea automată [a reclamantului] ca organizație internațională, ci reevaluarea statutului său juridic în lumina informațiilor disponibile și a normelor financiare aplicabile”. Astfel, Comisia a reiterat cererea adresată reclamantului de a prezenta documentele menționate în scrisoarea din 6 mai 2019, la care se face referire la punctul 12 de mai sus, și a precizat că, în caz de refuz din partea acestuia, urma să se adreseze direct statelor pe care reclamantul le considerase ca fiind membrii săi.

15

La 26 noiembrie 2019, Comisia a întrebat Belgia, Danemarca, Germania, Grecia, Spania, Franța, Italia, Țările de Jos, Austria, Portugalia, Finlanda, Suedia, Regatul Unit, Canada, Norvegia, Rusia, Elveția și Turcia dacă considerau că reclamantul era o organizație internațională, dacă erau membri ai acestei organizații și dacă au semnat un acord internațional sau interguvernamental prin care reclamantul era instituit în calitate de organizație internațională. În cazul unui răspuns afirmativ, Comisia a solicitat statelor menționate să îi transmită o copie certificată a acestui acord și dovada că semnatarii săi dispuneau de puteri depline pentru a‑l semna sau o copie a instrumentului de ratificare a acestui acord.

16

La 27 ianuarie și, ulterior, la 11 martie 2020, Comisia a reiterat cererea de informații din 26 noiembrie 2019, menționată la punctul 15 de mai sus, adresată Belgiei, Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Franței, Austriei, Suediei, Regatului Unit, Canadei și Turciei.

17

La 25 mai 2020, Comisia a reiterat încă o dată cererea de informații din 26 noiembrie 2019, menționată la punctul 15 de mai sus, adresată Belgiei, Danemarcei, Germaniei, Greciei, Spaniei, Franței, Suediei, Canadei și Turciei, iar ulterior, la 14 octombrie 2020, Germaniei și Turciei.

18

Prin scrisoarea din 19 februarie 2021, Comisia l‑a informat pe reclamant că avea în vedere adoptarea unei decizii de refuz al recunoașterii statutului acestuia de organizație internațională și l‑a invitat să prezinte observații.

19

La 5 și la 30 martie 2021, reclamantul a prezentat observații scrise ca răspuns la scrisoarea Comisiei din 19 februarie 2021, menționată la punctul 18 de mai sus.

20

La 8 iunie 2021, Comisia a adoptat decizia atacată.

21

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 26 septembrie 2019 și înregistrată cu numărul T‑645/19, reclamantul a introdus o acțiune având ca obiect, pe de o parte, anularea scrisorii din 18 iulie 2019 și, pe de altă parte, repararea prejudiciilor de ordin material și moral pretins cauzate prin această scrisoare.

22

Prin Ordonanța din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑645/19, nepublicată, EU:T:2020:388), Tribunalul a respins această acțiune ca inadmisibilă.

23

În plus, prin Hotărârea din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑381/15 RENV, EU:T:2020:406), Tribunalul a respins cererea reclamantului având ca obiect repararea prejudiciilor pretins cauzate prin decizia din 8 mai 2015.

24

La 19 noiembrie 2020, reclamantul a formulat două recursuri, înregistrate cu numerele C‑619/20 P și C‑620/20 P, având ca obiect anularea ordonanței și a hotărârii menționate la punctul 22 și, respectiv, la punctul 23 de mai sus.

25

Prin Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722), Curtea a respins, în primul rând, recursul în cauza C‑619/20 P formulat împotriva ordonanței menționate la punctul 22 de mai sus, în al doilea rând, a anulat în parte hotărârea menționată la punctul 23 de mai sus și, în al treilea rând, a trimis cauza T‑381/15 RENV la Tribunal pentru a se statua cu privire la cererea reclamantului având ca obiect repararea prejudiciului material pretins cauzat prin decizia din 8 mai 2015.

26

Reclamantul solicită Tribunalului:

27

Comisia solicită Tribunalului:

28

Revine Tribunalului sarcina de a examina problema legalității mandatului acordat de reclamant avocaților săi, înainte de a aprecia admisibilitatea anexelor A.24 la cererea introductivă și C.1 la replică, despre care Comisia a susținut că sunt inadmisibile.

29

În ședință, ca răspuns la o întrebare a Tribunalului privind organul competent pentru a introduce o acțiune în justiție al reclamantului, Comisia a arătat că mandatul din 12 august 2021 acordat de reclamant avocaților săi, care figurează în anexa A.3 la cererea introductivă, nu făcea referire la o decizie a comitetului său permanent, astfel încât era posibil să existe îndoieli cu privire la existența acestei decizii.

30

Reclamantul contestă temeinicia susținerilor Comisiei.

31

În această privință, trebuie amintit că problemele referitoare la admisibilitatea unei acțiuni în anulare au caracter de ordine publică, astfel încât instanțele Uniunii trebuie să le examineze în orice moment, chiar din oficiu (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2023, China Chamber of Commerce for Import and Export of Machinery and Electronic Products și alții/Comisia, C‑478/21 P, EU:C:2023:685, punctul 42 și jurisprudența citată).

32

În special, în temeiul articolului 19 al treilea și al patrulea paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în conformitate cu articolul 53 primul paragraf din acest statut și cu articolul 51 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, pentru a putea exercita acțiunea în fața instanțelor Uniunii, persoanele juridice, altele decât statele membre, instituțiile Uniunii, statele părți la Acordul privind Spațiul Economic European din 2 mai 1992 (JO 1994, L 1, p. 3, Ediție specială, 11/vol. 53, p. 4) și Autoritatea de Supraveghere AELS vizată de acest acord, trebuie să fie reprezentate de un avocat autorizat să practice în fața unei instanțe a unui stat membru sau a unui alt stat parte la acordul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, China Chamber of Commerce for Import and Export of Machinery and Electronic Products și alții/Comisia, C‑478/21 P, EU:C:2023:685, punctul 91).

33

Astfel, în cazul contestării legalității mandatului conferit de o parte avocatului său, această parte trebuie să demonstreze legalitatea mandatului respectiv, aspect a cărui verificare revine Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 septembrie 2023, China Chamber of Commerce for Import and Export of Machinery and Electronic Products și alții/Comisia, C‑478/21 P, EU:C:2023:685, punctul 93 și jurisprudența citată).

34

Totuși, deși instanțele Uniunii trebuie să impună unei părți să demonstreze legalitatea mandatului conferit avocatului său în cazul contestării acestuia de către o parte adversă, o asemenea cerință nu se impune decât în măsura în care această contestație se întemeiază pe indicii suficient de concrete și de precise (Hotărârea din 21 septembrie 2023, China Chamber of Commerce for Import and Export of Machinery and Electronic Products și alții/Comisia, C‑478/21 P, EU:C:2023:685, punctul 97).

35

În speță, în primul rând, articolul 18 litera d) din statutul reclamantului indică, fără alte precizări, că acesta dispune de capacitatea juridică necesară exercitării atribuțiilor sale și realizării obiectivelor sale, în special capacitatea de a sta în judecată.

36

În al doilea rând, limitându‑se să arate, în ședință, că mandatul acordat de reclamant avocaților săi nu făcea referire la o decizie a comitetului său permanent, Comisia nu și‑a întemeiat contestarea legalității mandatului respectiv pe indicii suficient de concrete și de precise.

37

Cauza de inadmisibilitate întemeiată pe nelegalitatea mandatului conferit de reclamant avocaților săi trebuie, așadar, să fie respinsă.

38

În ședință, Comisia a invocat inadmisibilitatea anexei A.24 la cererea introductivă, în măsura în care cuprindea avizul serviciului său juridic din 16 ianuarie 2015, a cărui divulgare nu o autorizase.

39

Reclamantul contestă temeinicia acestei cauze de inadmisibilitate.

40

În această privință, trebuie amintit că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei aprecieri a probelor, din care decurge că, din moment ce un element de probă a fost obținut în mod legal, admisibilitatea sa nu poate fi contestată în fața Tribunalului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2018, Infineon Technologies/Comisia, C‑99/17 P, EU:C:2018:773, punctul 65 și jurisprudența citată).

41

Or, potrivit unei jurisprudențe constante, ar fi contrar interesului public conform căruia instituțiile trebuie să poată beneficia de avizele serviciului lor juridic emise în deplină independență să se admită că prezentarea unor asemenea documente interne poate avea loc în cadrul unui litigiu pendinte la o instituție a Uniunii fără ca prezentarea menționată să fi fost autorizată de instituția în cauză sau dispusă de această instanță (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2022, Nord Stream 2/Parlamentul și Consiliul, C‑348/20 P, EU:C:2022:548, punctul 136 și jurisprudența citată).

42

Astfel, prin prezentarea neautorizată a unui asemenea aviz juridic, reclamantul confruntă instituția în cauză, în procedura privind validitatea unui act atacat, cu un aviz emis de propriul serviciu juridic cu ocazia elaborării acestui act. Or, în principiu, faptul de a admite că reclamantul poate depune la dosar un aviz juridic al unei instituții a cărui divulgare nu a fost autorizată de aceasta din urmă încalcă cerințele unui proces echitabil și echivalează cu eludarea procedurii privind o cerere de acces la un asemenea document, instituită prin Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C‑156/21, EU:C:2022:97, punctul 54 și jurisprudența citată).

43

Desigur, trebuie să se țină seama de principiul transparenței, înscris la articolul 1 al doilea paragraf și la articolul 10 alineatul (3) TUE, precum și la articolul 15 alineatul (1) și la articolul 298 alineatul (1) TFUE, care permite printre altele garantarea unei mai mari legitimități, eficacități și responsabilități a administrației față de cetățeni într‑un sistem democratic. Astfel, permițând ca divergențele dintre mai multe puncte de vedere să fie dezbătute în mod deschis, transparența contribuie la creșterea încrederii cetățenilor (a se vedea Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C‑156/21, EU:C:2022:97, punctul 55 și jurisprudența citată).

44

Cu toate acestea, numai cu titlu excepțional, principiul transparenței poate justifica o divulgare în cadrul unei proceduri jurisdicționale a unui document al unei instituții care nu a fost pus la dispoziția publicului și care cuprinde un aviz juridic. Acesta este motivul pentru care menținerea în dosarul unei cauze a unui document care cuprinde un aviz juridic al unei instituții nu este justificată de niciun interes public superior atunci când, pe de o parte, acest aviz juridic nu privește o procedură legislativă pentru care se impune o transparență sporită și, pe de altă parte, interesul acestei mențineri constă, pentru reclamantul în cauză, numai în a fi în măsură să se prevaleze de consultanța juridică respectivă în cadrul unui litigiu. Așadar, într‑o astfel de ipoteză, prezentarea unui asemenea aviz juridic apare ca fiind ghidată de propriile interese ale reclamantului în susținerea argumentației sale, iar nu de vreun interes public superior, precum acela de a pune la dispoziția publicului procedura care a condus la adoptarea actului atacat (a se vedea Hotărârea din 16 februarie 2022, Ungaria/Parlamentul și Consiliul, C‑156/21, EU:C:2022:97, punctul 56 și jurisprudența citată).

45

În primul rând, în speță, trebuie să se constate că avizul serviciului juridic al Comisiei din 16 ianuarie 2015 menționat la punctul 38 de mai sus, a cărui divulgare nu a fost autorizată de această instituție, nu privește o procedură legislativă pentru care se impune o transparență sporită.

46

În al doilea rând, ca răspuns la cauza de inadmisibilitate invocată de Comisie, reclamantul nu a invocat un alt interes decât cel de a se putea prevala de acest aviz juridic în cadrul prezentului litigiu, astfel încât prezentarea sa nu este ghidată de un interes public superior, ci de propriile interese.

47

În aceste condiții, este necesar să se admită cauza de inadmisibilitate întemeiată pe inadmisibilitatea anexei A.24 și să se declare inadmisibilă anexa menționată.

48

Comisia arată că reclamantul nu a justificat întârzierea în prezentarea adeverinței președintei comitetului său permanent din 13 octombrie 2022, care figurează în anexa C.1 la memoriul în replică (denumită în continuare „adeverința din 13 octombrie 2022”), cu încălcarea cerințelor prevăzute la articolul 85 alineatul (2) din Regulamentul de procedură.

49

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 85 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, părțile principale mai pot depune sau propune probe în sprijinul argumentației lor în memoriile în replică și în duplică, cu condiția ca întârzierea în depunerea sau propunerea acestora să fie justificată.

50

Potrivit jurisprudenței, în cazul în care, în conformitate cu norma de decădere prevăzută la articolul 85 din Regulamentul de procedură, părțile trebuie să indice motivele care au determinat întârzierea depunerii probelor sau a propunerii de probe noi, Tribunalul are competența de a controla temeinicia motivului întârzierii în depunerea acestor probe sau a acestei propuneri de probe și să le respingă dacă această depunere tardivă nu este justificată corespunzător cerințelor legale sau nu este fondată. Depunerea tardivă de către o parte a unor probe sau propunerea tardivă de probe poate fi justificată printre altele de faptul că această parte nu putea dispune anterior de probele în cauză sau dacă probele depuse tardiv de partea adversă justifică completarea dosarului, astfel încât să se asigure respectarea principiului contradictorialității (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 septembrie 2020, BP/FRA, C‑669/19 P, nepublicată, EU:C:2020:713, punctul 41 și jurisprudența citată).

51

În speță, trebuie să se constate că, la punctul 51 din memoriul în replică, reclamantul nu a justificat depunerea tardivă a adeverinței din 13 octombrie 2022, care a fost întocmită de președinta comitetului său permanent și pe care a anexat‑o la acest memoriu „în măsura în care este necesar”.

52

Desigur, adeverința din 13 octombrie 2022 a fost întocmită după ce semnatara sa, fostă membră a corpului diplomatic francez, care arată că a participat la aprobarea, în anul 1995, a statutului reclamantului, a fost aleasă la președinția comitetului său permanent la 29 iunie 2022 și, așadar, ulterior datei introducerii cererii introductive, și anume 18 august 2021.

53

Cu toate acestea, la punctul 25 a cincea liniuță din cererea introductivă, reclamantul precizează că a prezentat OLAF, precum și Tribunalului o declarație și un e‑mail provenind de la aceeași diplomată, datate 20 mai și, respectiv, 19 septembrie 2014, care atestau că aceasta participase efectiv la semnarea statutului său la momentul înființării sale.

54

În plus, la punctul 104 prima liniuță din cererea introductivă, reclamantul susține că declarațiile anterioare ale aceleiași diplomate au confirmat că toate statele care au participat la reuniunea din 25 noiembrie 1994 au semnat actul său constitutiv, astfel încât toate ar trebui să fie considerate membrii săi fondatori.

55

Așadar, adeverința din 13 octombrie 2022 nu a fost întocmită de semnatara sa ca urmare a unui element nou legat de noua sa funcție de președintă a comitetului permanent al reclamantului, ci în temeiul participării sale la înființarea acestuia din urmă în anii 1994 și 1995, astfel încât nu cuprinde niciun element nou de care reclamantul nu ar fi avut cunoștință anterior.

56

Pe de altă parte, adeverința din 13 octombrie 2022 nu constituie nici o probă contrară furnizată ca urmare a unei probe noi care ar fi fost anexată de Comisie la memoriul în apărare.

57

În consecință, anexa C.1 trebuie respinsă ca tardivă și, prin urmare, inadmisibilă.

58

În susținerea concluziilor sale în anulare, reclamantul invocă patru motive întemeiate, primul, pe mai multe erori de drept, în special pe încălcarea articolului 266 TFUE, a autorității de lucru judecat și a principiului neretroactivității, al doilea, pe încălcarea dreptului la bună administrare, în special a obligațiilor de motivare și de diligență, al treilea, pe încălcarea principiului securității juridice și, al patrulea, pe erori vădite de apreciere și pe alte erori de drept.

59

În special, al doilea motiv este compus în esență din trei aspecte, întemeiate, primul, pe încălcarea obligației de motivare, al doilea, pe încălcarea obligației de diligență și, al treilea, pe încălcarea obligației de imparțialitate.

60

Comisia contestă temeinicia acestor motive.

61

Tribunalul va examina primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare, apoi primul, al treilea și al patrulea motiv înainte de a examina al doilea și al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea obligațiilor de diligență și, respectiv, de imparțialitate.

62

Reclamantul susține că decizia atacată este insuficient motivată, întrucât Comisia nu a menționat că refuzase orice reuniune, discuție sau corespondență cu acesta, în pofida cererilor sale repetate. Acesta reproșează de asemenea Comisiei că nu a explicat motivul pentru care documentele aflate în posesia sa nu permiteau să se concluzioneze, cu gradul necesar de certitudine legală, că statele pretins membre ale sale consimțiseră în mod valabil să îl instituie în calitate de organizație internațională și că nu a prezentat elemente care să justifice reevaluarea statutului său, în lipsa unei modificări a situației sale de fapt și de drept.

63

În această privință, din articolul 41 alineatul (2) litera (c) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) rezultă că dreptul la bună administrare include printre altele obligația administrației de a‑și motiva deciziile.

64

Potrivit unei jurisprudențe consacrate, motivarea actelor instituțiilor Uniunii impusă la articolul 296 TFUE și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din cartă trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și trebuie să menționeze în mod clar și neechivoc raționamentul instituției care a emis actul, astfel încât să dea posibilitatea persoanelor interesate să ia cunoștință de justificările măsurii luate, iar instanței competente să își exercite controlul. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de toate împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. Nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, având în vedere că problema dacă motivarea unui act respectă condițiile impuse la articolul 296 TFUE și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din cartă trebuie să fie apreciată nu numai prin prisma modului său de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 iunie 2020, Ungaria/Comisia, C‑456/18 P, EU:C:2020:421, punctul 57 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 3 mai 2018, Malta/Comisia, T‑653/16, EU:T:2018:241, punctul 53 și jurisprudența citată).

65

În plus, lipsa motivării poate fi constatată chiar și atunci când decizia în discuție cuprinde anumite elemente de motivare. Astfel, o motivare contradictorie sau neinteligibilă echivalează cu o lipsă a motivării. Același lucru este valabil atunci când elementele de motivare care figurează în decizia în discuție sunt atât de lacunare, încât nu permit nicidecum destinatarului său, în contextul adoptării acesteia, să înțeleagă raționamentul autorului său (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iunie 2020, Comisia/Di Bernardo, C‑114/19 P, EU:C:2020:457, punctul 55 și jurisprudența citată).

66

În speță, din decizia atacată reiese că aceasta este compusă dintr‑o scrisoare, datată 8 iunie 2021, adresată de Comisie reclamantului, și dintr‑o anexă de aproximativ 20 de pagini intitulată „Evaluarea finală a statutului juridic al IMG în vederea eligibilității sale pentru gestiunea indirectă” (denumită în continuare „evaluarea finală”), această anexă fiind ea însăși însoțită de două anexe.

67

În primul rând, în scrisoarea din 8 iunie 2021, Comisia a informat reclamantul că, în urma evaluării finale, a ajuns la concluzia că acesta nu era eligibil pentru execuția bugetului Uniunii prin modul de gestiune indirectă în calitate de organizație internațională, în conformitate cu normele financiare aplicabile bugetului Uniunii și fondurilor europene de dezvoltare.

68

Pe de altă parte, Comisia a precizat că evaluarea finală și concluzia sa constituiau punerea în aplicare a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), și că decizia atacată se aplica de la 16 decembrie 2014, dată ce corespundea datei de la care produce efecte una dintre deciziile anulate prin această hotărâre a Curții.

69

În al doilea rând, din evaluarea finală reiese că aceasta este formată din patru părți, referitoare, prima, la ocazia oferită de Comisie reclamantului de a‑și prezenta observațiile cu privire la proiectul de decizie, a doua, la evaluarea observațiilor reclamantului, a treia, la comentariile reclamantului cu privire la răspunsurile statelor chestionate de Comisie și, a patra, la concluzie.

70

Primo, în prima subparte a primei părți a evaluării finale, Comisia a arătat că, prin Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea anulase deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 în principal pentru motivul că îndoielile Comisiei referitoare la statutul de organizație internațională al reclamantului rezultau din luările de poziție ale unei minorități a membrilor acestuia din urmă, și anume cinci state din șaisprezece, și că o reevaluare completă a statutului său juridic era, așadar, necesară pentru punerea în aplicare a acestei hotărâri pentru a stabili dacă acesta era eligibil, în calitate de organizație internațională, pentru punerea în aplicare a bugetului Uniunii în gestiune indirectă.

71

Secundo, în a treia și în a patra subparte a primei părți a evaluării finale, Comisia a amintit dispozițiile succesive ale reglementării financiare a Uniunii care stabilesc condițiile de eligibilitate pentru punerea în aplicare a fondurilor Uniunii în gestiune indirectă, de către organizații internaționale, începând cu 16 decembrie 2014.

72

În această privință, Comisia a considerat că definiția noțiunii de „organizație internațională”, menționată în reglementarea financiară a Uniunii, trebuia interpretată în conformitate cu articolul 2 alineatul 1 litera i) din Convenția de la Viena privind dreptul tratatelor din 23 mai 1969 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 1155, p. 331, denumită în continuare „Convenția de la Viena”), și în conformitate cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din Proiectul de articole privind răspunderea organizațiilor internaționale adoptat de Comisia de drept internațional a Organizației Națiunilor Unite cu ocazia celei de a șaizeci și treia sesiuni ale sale, în anul 2011, și supus Adunării Generale în cadrul raportului său cu privire la lucrările sesiunii menționate (A/66/10) [Annuaire de la Commission du droit international, 2011, vol. II(2), denumit în continuare „proiectul de articole”].

73

Comisia a dedus de aici că, pentru a solicita gestiunea indirectă prevăzută de reglementarea Uniunii, o organizație internațională trebuie să fi fost creată printr‑un acord interguvernamental sau internațional, astfel cum este definit la articolul 2 alineatul 1 litera a), la articolul 7 alineatul 1, precum și la articolele 8 și 11 din Convenția de la Viena.

74

Astfel, Comisia a arătat că, pentru a solicita gestiunea indirectă în calitate de organizație internațională, entitatea în cauză trebuia să fi fost instituită ca atare printr‑un tratat reglementat de dreptul internațional și încheiat de cel puțin două state, al căror consimțământ trebuia să fie exprimat de reprezentanți cu puteri depline sau potrivit formalităților prevăzute la articolul 11 din Convenția de la Viena.

75

Tertio, în a cincea subparte a primei părți a evaluării finale, Comisia a făcut referire la punctele 94 și 95 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), și a dedus de aici că, în cazul în care statele pretins membre ale unei organizații ar declara că nu și‑au dat consimțământul valabil pentru a adera la tratatul sau la acordul constitutiv al acestei organizații ori ar declara că nu sunt sau nu mai sunt membre ale acesteia, Comisia nu ar dispune de un temei juridic care să îi permită să considere, din proprie inițiativă, că această entitate constituie o organizație internațională în sensul reglementării financiare a Uniunii.

76

În special, Comisia a apreciat că, dacă un singur stat ar recunoaște pe deplin participarea sa la o organizație internațională sau ar recunoaște că a consimțit să fie ținut de tratatul constitutiv al acestei organizații, astfel de împrejurări ar fi insuficiente pentru a‑i permite să considere această entitate ca fiind o organizație internațională în temeiul reglementării financiare a Uniunii, dat fiind că existența unei asemenea organizații și a unui acord internațional necesită participarea a cel puțin două state.

77

Quarto, în a șasea subparte a primei părți a evaluării finale, referitoare la documentele pe care Comisia le‑a primit și le‑a luat în considerare pentru reevaluarea statutului juridic al reclamantului, Comisia a amintit că persoana interesată nu furnizase niciunul dintre documentele solicitate de ea în scrisorile sale din 6 mai și din 18 iulie 2019, menționate la punctul 12 și, respectiv, la punctul 14 de mai sus, și că, în măsura în care documentele de care dispunea nu îi permiteau să concluzioneze, cu gradul de securitate juridică necesar, că pretinșii membri ai organizației reclamante consimțiseră în mod valabil să o instituie în calitate de organizație internațională și erau membri ai acesteia, Comisia a adresat întrebări, în luna noiembrie a anului 2019, autorităților statelor menționate pe site‑ul internet al reclamantului și prezentate ca fiind membrii săi.

78

Quinto, în a șaptea subparte a primei părți a evaluării finale (denumită în continuare „subpartea A.7”), referitoare la evaluarea preliminară a eligibilității reclamantului pentru gestiunea indirectă în calitate de organizație internațională, Comisia a examinat, pe de o parte, aspectul dacă ea însăși participase efectiv la crearea reclamantului și, pe de altă parte, răspunsurile statelor pe care le chestionase în împrejurările menționate la punctele 15-17 de mai sus.

79

În ceea ce privește, pe de o parte, problema participării sale la crearea reclamantului, Comisia a constatat că nici Comunitatea Europeană, nici Uniunea, ulterior acesteia, nu încheiaseră un acord internațional în conformitate cu dispozițiile prevăzute inițial la articolul 228 alineatul (2) TCE, în vederea instituirii reclamantului în calitate de organizație internațională și că Uniunea nu putea fi, așadar, considerată ca fiind membră a unei astfel de organizații. Comisia a adăugat că, chiar dacă ar fi încheiat un acord în vederea instituirii reclamantului în calitate de organizație internațională, un astfel de acord nu poate fi considerat un acord internațional decât dacă cel puțin două state ar fi aderat la acesta.

80

Pe de altă parte, în ceea ce privește răspunsurile statelor despre care se pretinde că sunt membre ale reclamantului, Comisia a constatat că niciunul dintre aceste state nu recunoștea că ar fi semnat un acord internațional sau interguvernamental de instituire a reclamantului ca organizație publică internațională, că ar fi delegat semnatari având împuterniciri pentru a semna, în numele lor, un acord internațional sau interguvernamental având un asemenea obiect, că ar fi aplicat proceduri interne în vederea ratificării unui acord internațional sau interguvernamental în acest scop și nici că ar fi instituit reclamantul în calitate de organizație publică internațională.

81

În plus, Comisia a precizat că numai Austria recunoscuse că este membră a reclamantului și că, potrivit autorităților acestui stat, reclamantul era, la data înființării sale, un organ internațional temporar și independent, dotat cu capacitate juridică limitată, iar nu o organizație internațională.

82

Pe de altă parte, Comisia a considerat că, deși anumite organizații internaționale nu fuseseră înființate în mod formal printr‑un tratat, dar au dobândit acest statut în practică, aceste organizații erau în mod clar și pe scară largă recunoscute ca atare de statele care erau membre și de diferite organisme internaționale, ceea ce nu era cazul reclamantului.

83

În plus, menționând în mod specific răspunsurile Belgiei, Italiei, Austriei și Finlandei, Comisia a apreciat că declarațiile unora dintre statele consultate, potrivit cărora acestea confirmau că au semnat documentul din 25 noiembrie 1994 privind instituirea IMG‑IBH (denumit în continuare „rezoluția din 25 noiembrie 1994”), că au participat la reuniunea din aceeași zi cu ocazia căreia fusese adoptat documentul menționat și că au fost membri ai comitetului de guvernanță al reclamantului nu erau de natură să demonstreze că acesta din urmă era o organizație internațională instituită printr‑un acord internațional.

84

Sexto, în a doua și în a treia parte a evaluării finale, Comisia a examinat obiecțiile formulate de reclamant în scrisoarea sa din 30 martie 2021 și a apreciat că niciuna dintre aceste obiecții nu era de natură să repună în discuție concluzia preliminară potrivit căreia acesta nu justifica statutul său de organizație internațională și, în consecință, nu era eligibil pentru punerea în aplicare a fondurilor Uniunii în gestiune indirectă în calitate de organizație internațională începând cu 16 decembrie 2014.

85

Având în vedere toate aceste elemente, trebuie să se constate că decizia atacată a prezentat în mod suficient considerațiile de drept și de fapt pe care se întemeia și care erau de natură să îi permită reclamantului să aprecieze legalitatea acesteia și să permită Tribunalului să își exercite controlul.

86

În al treilea rând, afirmațiile reclamantului potrivit cărora unele dintre motivele deciziei atacate nu ar fi suficient de precise nu sunt de natură să repună în discuție concluzia care figurează la punctul 85 de mai sus.

87

Primo, în ceea ce privește lipsa indicării, în decizia atacată, a unui refuz din partea Comisiei al oricărei reuniuni, discuții sau corespondențe cu reclamantul, în pofida cererilor repetate ale acestuia, o asemenea atitudine, presupunând că este dovedită, este lipsită de relevanță pentru a stabili dacă decizia menționată este suficient motivată.

88

Astfel, menționarea unei eventuale corespondențe între Comisie și reclamant înainte de adoptarea deciziei atacate privește procedura de adoptare a acestei decizii, iar nu temeinicia sa. Așadar, întrucât o asemenea indicație este lipsită de relevanță în raport cu motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază concluzia la care a ajuns Comisia în decizia atacată, reclamantul nu îi poate reproșa în mod util o motivare insuficientă ca urmare a tăcerii sale cu privire la acest aspect.

89

Secundo, în ceea ce privește afirmațiile reclamantului potrivit cărora Comisia nu ar fi explicat motivele pentru care documentele pe care le deținea erau insuficiente pentru a stabili că acesta deținea statutul de organizație internațională, din decizia atacată, în special din a șasea subparte a primei părți a evaluării finale, reiese că Comisia a considerat că aceste documente, pe care le‑a enumerat în nota de subsol 23 din evaluarea menționată, nu prezentau, din punctul său de vedere, gradul necesar de securitate juridică, ceea ce constituie o motivare desigur scurtă, însă suficientă.

90

Tertio, în ceea ce privește afirmațiile reclamantului potrivit cărora Comisia nu ar fi prezentat elemente care să justifice reevaluarea statutului său juridic în lipsa unei modificări a situației sale de fapt și de drept, din decizia atacată, în special din prima subparte a primei părți a evaluării finale, reiese că Comisia a considerat că o astfel de reevaluare era necesară în vederea executării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78).

91

În consecință, primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe insuficiența motivării deciziei atacate, trebuie respins ca nefondat.

92

Primul motiv cuprinde în esență trei aspecte, întemeiate, primul, pe încălcarea articolului 266 TFUE și a autorității de lucru judecat a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), al doilea, pe încălcarea reglementării financiare a Uniunii și a Orientărilor Comisiei din 7 ianuarie 2015 privind evaluarea statutului organizațiilor internaționale și posibilitatea de a asimila organizații nonprofit unor organizații internaționale (denumite în continuare „orientările”), precum și a diverse principii, printre altele principiul neretroactivității și, al treilea, pe încălcarea principiului egalității.

93

Primul aspect al primului motiv este compus din două critici, întemeiate, prima, pe încălcarea articolului 266 TFUE, iar a doua pe încălcarea autorității de lucru judecat.

94

Reclamantul susține că articolul 266 TFUE obligă instituția aflată la originea unui act anulat să adopte un nou act cu efect retroactiv numai dacă această instituție se află într‑o situație de competență nediscreționară, ceea ce Curtea ar fi confirmat la punctul 113 din Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722). Astfel, în urma anulării deciziilor care rezultă din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Comisia nu putea, potrivit reclamantului, să revină în mod legal a posteriori asupra calificării drept organizație internațională care îi era recunoscută.

95

Potrivit unei jurisprudențe constante, din articolul 266 TFUE rezultă că instituția emitentă a actului anulat are obligația de a lua măsurile impuse de executarea hotărârii prin care a fost anulat acest act și, pentru a se conforma acestei hotărâri, precum și pentru a‑i asigura executarea integrală, de a respecta nu doar dispozitivul, ci și motivele care constituie temeiul necesar al hotărârii, în sensul în care sunt indispensabile pentru a determina înțelesul exact a ceea ce s‑a hotărât în dispozitiv (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 101 și jurisprudența citată).

96

Cu toate acestea, întrucât articolul 266 TFUE nu specifică natura măsurilor care trebuie luate de autorul actului anulat pentru a se conforma obligației menționate la punctul 95 de mai sus, revine acestuia sarcina de a identifica măsurile respective, dispunând totodată, în ceea ce privește alegerea acestora, de o largă putere de apreciere, în măsura în care se conformează dispozitivului hotărârii care a anulat acest act și motivelor care constituie susținerea necesară a acestuia (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 102 și jurisprudența citată).

97

În special, reiese din jurisprudență că o măsură adoptată pentru executarea unei hotărâri prin care se pronunță anularea unui act poate, cu titlu excepțional, să aibă caracter retroactiv dacă scopul care trebuie atins impune acest lucru, cu alte cuvinte dacă decizia cu efect retroactiv urmărește să atingă cel puțin un obiectiv de interes general și dacă încrederea legitimă a persoanelor interesate este respectată în mod corespunzător (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 ianuarie 2016, Éditions Odile Jacob/Comisia, C‑514/14 P, nepublicată, EU:C:2016:55, punctul 50 și jurisprudența citată).

98

Astfel, o decizie cu efect retroactiv care a fost adoptată în executarea unei hotărâri de anulare și care are ca obiect remedierea nelegalității criticate prin această hotărâre urmărește atingerea unui obiectiv de interes general, și anume respectarea de către administrație a legalității și a autorității de lucru judecat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 106).

99

Într‑adevăr, rezultă din jurisprudență că anularea unui act de către instanța Uniunii are ca efect eliminarea retroactivă a acestui act din ordinea juridică și că, în cazul în care actul anulat a fost deja executat, anularea efectelor acestuia impune restabilirea situației juridice în care se afla reclamantul anterior adoptării acestui act (a se vedea Hotărârea din 21 septembrie 2022, Casanova/BEI, T‑266/21, nepublicată, EU:T:2022:566, punctul 85 și jurisprudența citată).

100

În plus, s‑a statuat de asemenea că, deși o hotărâre are ca efect anularea unui act retroactiv, aceasta nu obligă totuși administrația să adopte o nouă decizie a cărei esență ar fi diferită de cea referitoare la decizia anulată, în măsura în care această nouă decizie și procedura prin care este adoptată nu sunt afectate de aceleași vicii care ar fi determinat anularea primei decizii sau de noi vicii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iunie 2022, Darment/Comisia, T‑92/21, nepublicată, EU:T:2022:341, punctul 49).

101

În speță, din cuprinsul punctelor 57-59, 61 și 88-90 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), rezultă că Comisia are obligația de a se asigura că entitățile cărora le‑a încredințat sau intenționează să le încredințeze sarcini de execuție bugetară, în temeiul reglementării financiare a Uniunii referitoare la gestiunea indirectă a bugetului Uniunii de către organizații internaționale, au o astfel de calitate în sensul acestei reglementări. Pe de altă parte, instituția menționată are, în cazul unor îndoieli în această privință, obligația de a înlătura aceste îndoieli, precum și de a reuni toate elementele necesare pentru a‑și justifica decizia în drept, precum și în fapt, ținând seama de consecințele juridice ale acestei decizii asupra entității în cauză (Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 111).

102

În plus, rezultă din cuprinsul punctelor 92-97 și 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), al căror conținut a fost amintit la punctele 22 și 23 din Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, EU:C:2020:507), că deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 nu erau justificate în drept și în fapt (Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 112).

103

Ținând seama de aceste aprecieri și de aceste constatări, care constituie susținerea dispozitivului Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Comisia nu era obligată să recunoască, cu efect retroactiv, statutul de organizație internațională pe care reclamantul îl revendică, ci se putea conforma obligației sale de a executa hotărârea menționată prin adoptarea unor măsuri procedurale care să îi permită să remedieze neregularitatea constatată de Curte și, eventual, să adopte un nou act, destinat să înlocuiască deciziile anulate de aceasta, după ce a obținut elementele pe care le considera necesare pentru a constitui temeiul în drept și în fapt al acestui nou act (Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 113).

104

Astfel, din motivarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), ale cărei sens și domeniu de aplicare au fost reamintite de Curte în Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, EU:C:2020:507), rezultă că, în urma acestei hotărâri, nu se interzicea Comisiei să efectueze ulterior o nouă evaluare a calității de organizație internațională a reclamantului, ținând seama de ansamblul elementelor de fapt și de drept pertinente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 142).

105

În consecință, prin efectuarea unei reevaluări cu efect retroactiv a statutului juridic al reclamantului în urma Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Comisia nu a încălcat articolul 266 TFUE, astfel încât prima critică trebuie respinsă ca nefondată.

106

Reclamantul consideră că autoritatea de lucru judecat a punctelor 94 și 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), se opunea reevaluării statutului său pentru trecut.

107

În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, autoritatea de lucru judecat nu se referă doar la dispozitivul hotărârii judecătorești în cauză, ci se extinde la motivele sale, care constituie suportul necesar al dispozitivului și, din această cauză, nu pot fi disociate de acesta (a se vedea Hotărârea din 17 septembrie 2020, Alfamicro/Comisia, C‑623/19 P, nepublicată, EU:C:2020:734, punctul 37 și jurisprudența citată).

108

În plus, autoritatea de lucru judecat nu privește decât aspectele de fapt și de drept care au fost în mod efectiv sau în mod necesar soluționate printr‑o hotărâre judecătorească (Hotărârea din 17 septembrie 2020, Alfamicro/Comisia, C‑623/19 P, nepublicată, EU:C:2020:734, punctul 38 și jurisprudența citată).

109

Așa cum s‑a arătat la punctul 102 de mai sus, din cuprinsul punctelor 92-97 și 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), rezultă că deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 nu erau justificate în drept și în fapt, astfel încât au fost anulate de Curte.

110

În special, la punctele 92-97 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea a admis motivele celor două recursuri prin care reclamantul reproșa Tribunalului că a statuat că Comisia nu săvârșise o eroare de drept și nici o eroare vădită de apreciere atunci când a justificat deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 prin existența anumitor îndoieli referitoare la calitatea sa de organizație internațională în sensul reglementării financiare a Uniunii.

111

Astfel, Curtea a statuat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că s‑a limitat să afirme că argumentele și elementele de probă prezentate de reclamant nu repuneau în discuție îndoielile Comisiei cu privire la calitatea acestuia de organizație internațională și prin faptul că s‑a abținut să controleze legalitatea deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 în raport cu noțiunea de „organizație internațională” în sensul reglementării financiare a Uniunii.

112

În acest context, Curtea a arătat printre altele că niciunul dintre cele trei elemente pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a adopta deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 nu era susceptibil din punct de vedere juridic să întemeieze îndoieli cu privire la calitatea de organizație internațională a reclamantului.

113

Potrivit acestor trei elemente, în primul rând, cinci state membre ale Uniunii, pe care reclamantul le prezenta ca fiind membrii săi, nu se considerau ca atare, în al doilea rând, secretarul general al Organizației Națiunilor Unite (ONU) indicase că reclamantul nu constituia o agenție specializată a ONU și, în al treilea rând, existau incertitudini referitoare la împuternicirile persoanelor care au reprezentat anumite state prezente la momentul semnării actului constitutiv al reclamantului.

114

Astfel, Curtea a constatat că aceste trei elemente priveau numai cinci state, prezentate de reclamant ca făcând parte sau ca făcând parte în trecut din membrii săi, precum și împuternicirile persoanelor care au reprezentat aceste state la semnarea actului său constitutiv, iar nu toate statele membre ale reclamantului sau calitatea proprie a acestuia.

115

În special, la punctul 94 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea a statuat următoarele:

„Astfel, în ceea ce privește primul dintre aceste elemente, referitor la faptul de a ști dacă mai multe state prezentate de IMG ca fiind membri ai acesteia erau efectiv membrii săi, reiese din propriile constatări ale Tribunalului că îndoielile Comisiei în această privință priveau doar «anumiți» membri ai IMG și, mai precis, 5 dintre aceștia dintr‑un total de 16. Or, astfel de îndoieli, presupunând că ar fi întemeiate, nu au drept consecință în dreptul internațional să priveze entitatea ai cărei membri nu ar fi – sau nu ar mai fi – aceste state de calitatea de «organizație internațională», aceasta cu atât mai puțin cu cât, astfel cum este cazul în speță, statele în discuție nu reprezintă decât o parte vădit minoritară a entității în cauză.”

116

În sfârșit, Curtea a considerat, la punctele 98-106 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), în primul rând, că constatarea erorilor de drept săvârșite de Tribunal implica anularea în totalitate a Hotărârii din 2 februarie 2017, International Management Group/Comisia (T‑29/15, nepublicată, EU:T:2017:56), și a Hotărârii din 2 februarie 2017, IMG/Comisia (T‑381/15, nepublicată, EU:T:2017:57), în al doilea rând, că cele două litigii erau în stare de judecată în măsura în care reclamantul solicita anularea deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015, în al treilea rând, că aceste două decizii erau afectate de nelegalitate în același mod ca hotărârile menționate mai sus, astfel încât trebuiau, la rândul lor, să fie anulate în totalitate și, în al patrulea rând, că cererea de reparare a prejudiciilor cauzate reclamantului prin decizia din 8 mai 2015 nu era, în schimb, în stare de judecată și, prin urmare, trebuia trimisă Tribunalului spre rejudecare.

117

Astfel, la punctul 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Curtea a statuat următoarele:

„În speță, se impune ca Curtea să soluționeze în mod definitiv cele două acțiuni în anulare, care sunt în stare de judecată. Astfel, după cum rezultă din cuprinsul punctelor 92-96 din prezenta hotărâre, deciziile în litigiu sunt nelegale, în măsura în care elementele invocate de Comisie în susținerea acestora nu sunt de natură să pună la îndoială calitatea de organizație internațională a IMG, în sensul reglementărilor financiare din 2002 și din 2012. Prin urmare, se impune anularea în totalitate a deciziilor menționate.”

118

În primul rând, din cele de mai sus rezultă că motivele care figurează la punctele 94 și 104 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu pot fi interpretate independent de punctele 92-96 din aceeași hotărâre, la care face referire punctul 104 din hotărârea menționată, care constituie suportul necesar al dispozitivului prin care Curtea a anulat deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015. Rezultă că autoritatea de lucru judecat aferentă printre altele punctului 94 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), se extinde și la punctul 104 din această hotărâre.

119

În al doilea rând, din motivarea deciziei atacate, astfel cum este rezumată la punctele 66-84 de mai sus, nu reiese că această decizie se întemeiază pe unul dintre cele trei elemente care au suscitat îndoielile Comisiei și care au determinat‑o să adopte deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

120

Astfel, întrucât Comisia și‑a întemeiat decizia atacată pe motive distincte de cele care susțineau deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015, pe care Curtea le‑a declarat nelegale în Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), reclamantul susține în mod eronat că decizia atacată încalcă autoritatea de lucru judecat aferentă printre altele punctelor 94 și 104 din această hotărâre. Prin urmare, această critică trebuie respinsă ca nefondată, precum și primul aspect al prezentului motiv în ansamblu.

121

Acest aspect este compus din două critici, întemeiate, prima, pe încălcarea principiului bunei‑credințe și a adagiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” (denumit în continuare „adagiul «nemo auditur»”), iar a doua, pe încălcarea principiului neretroactivității actelor Uniunii.

122

Tribunalul trebuie să examineze mai întâi a doua critică, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității actelor Uniunii, apoi prima critică.

123

Reclamantul susține că decizia atacată încalcă principiul neretroactivității actelor Uniunii, întrucât nimic nu justifica reevaluarea retroactivă a statutului său. În plus, acesta arată că retroactivitatea deciziei atacate nu este justificată de situația de fapt din cauză, ci de fapte noi, analizate din perspectiva unor reglementări noi.

124

În această privință, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței, cerința fundamentală a securității juridice în diferitele sale manifestări urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice care intră în sfera dreptului Uniunii. Principiul securității juridice se opune printre altele ca data intrării în vigoare a unui act al Uniunii să fie stabilită la o dată anterioară publicării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Galeote și Watson/Parlamentul, C‑715/21 P și C‑716/21 P, nepublicată, EU:C:2023:190, punctul 113 și jurisprudența citată).

125

Cu toate acestea, astfel cum rezultă din jurisprudența citată la punctele 97-99 de mai sus, o măsură adoptată pentru executarea unei hotărâri prin care se pronunță anularea unui act poate, cu titlu excepțional, să aibă caracter retroactiv, pe de o parte, atunci când scopul care trebuie atins impune acest lucru, cu alte cuvinte dacă decizia cu efect retroactiv urmărește să atingă cel puțin un obiectiv de interes general, și, pe de altă parte, atunci când încrederea legitimă a persoanelor interesate este respectată în mod corespunzător.

126

Astfel, trebuie să se verifice dacă cele două condiții menționate la punctul 125 de mai sus sunt îndeplinite în speță.

127

În primul rând, în ceea ce privește prima condiție, referitoare la atingerea unui obiectiv de interes general, din jurisprudența citată la punctele 98 și 99 de mai sus reiese că o decizie cu efect retroactiv care a fost adoptată în executarea unei hotărâri de anulare și care are ca obiect remedierea nelegalității criticate prin această hotărâre urmărește atingerea unui obiectiv de interes general, din moment ce anularea unui act de către instanța Uniunii impune autorului său să umple vidul juridic provocat de anularea actului menționat și să restabilească situația juridică în care se afla reclamantul anterior adoptării acestui act (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 106).

128

În speță, din examinarea primului aspect al prezentului motiv, în special a punctului 103 de mai sus, rezultă că Comisia se putea conforma obligației sale de a executa Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), adoptând măsuri procedurale care să îi permită să remedieze neregularitatea constatată de Curte și, eventual, să adopte un nou act destinat să înlocuiască deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 anulate de aceasta, după obținerea elementelor pe care le considera necesare pentru a justifica în drept și în fapt acest nou act.

129

Astfel, întrucât Comisia a adoptat decizia atacată pentru a remedia nelegalitatea deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 și pentru a evita un vid juridic ca urmare a anulării lor de către Curte, aceasta se afla în situația excepțională în care putea conferi deciziei atacate un caracter retroactiv.

130

În plus, această retroactivitate era cu atât mai necesară cu cât, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 23 din Ordonanța din 9 iunie 2020, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P‑INT, EU:C:2020:507), Curtea, în Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu soluționase în niciun caz problema dacă, pe baza unei analize neviciate de o eroare de drept și a tuturor elementelor pertinente, trebuia să se considere sau, dimpotrivă, să se excludă că reclamantul avea statutul de organizație internațională la momentul adoptării deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

131

Astfel, lipsa caracterului retroactiv al deciziei atacate ar fi lăsat să subziste o îndoială în ceea ce privește posibilitatea reclamantului de a revendica, în perioada cuprinsă între 16 decembrie 2014 și data adoptării deciziei atacate, statutul de organizație internațională, care permite, în conformitate cu reglementarea financiară a Uniunii, executarea bugetului Uniunii în gestiune indirectă.

132

Or, rezultă în mod clar din cuprinsul punctelor 57-59, 61 și 88-90 din Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), precum și din cuprinsul punctului 111 din Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722), că Comisia are obligația de a se asigura că entitățile cărora le‑a încredințat sau intenționează să le încredințeze sarcini de execuție bugetară, în temeiul reglementării financiare a Uniunii referitoare la gestiunea indirectă a bugetului Uniunii de către organizații internaționale, au o asemenea calitate în sensul acestei reglementări.

133

Astfel, ținând seama de rolul și de responsabilitatea pe care articolul 310 alineatul (5) și articolul 317 primul paragraf TFUE, precum și reglementarea financiară le atribuie Comisiei în ceea ce privește execuția bugetului Uniunii, această instituție are sarcina de a asigura respectarea principiului bunei gestiuni financiare. În consecință, în cazul în care Comisia alege să pună în aplicare o modalitate de execuție bugetară care implică recurgerea la un terț, ea este obligată să asigure, cu ocazia acestei puneri în aplicare și apoi pe tot parcursul executării sarcinilor bugetare în cauză, respectarea condițiilor aplicabile, în special a celor care guvernează acordarea fondurilor corespunzătoare și utilizarea lor ulterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 151 și jurisprudența citată).

134

În consecință, clarificarea statutului juridic al reclamantului și obligația de a remedia nelegalitatea deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 constituiau obiective de interes general care permiteau Comisiei să adopte o nouă decizie cu efect retroactiv începând de la Decizia din 16 decembrie 2014, astfel încât prima dintre condițiile menționate la punctul 125 de mai sus este îndeplinită.

135

În al doilea rând, în ceea ce privește a doua condiție, referitoare la respectarea încrederii legitime, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, constatarea încălcării acestui principiu presupune că autoritățile competente ale Uniunii au furnizat persoanei interesate asigurări precise, necondiționate și concordante, emise de surse autorizate și de încredere (a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 iunie 2022, Arnautu/Parlamentul, C‑573/21 P, nepublicată, EU:C:2022:448, punctul 34 și jurisprudența citată).

136

În acest cadru, revine Tribunalului sarcina de a verifica dacă actele unei autorități administrative au dat naștere, în percepția unei persoane interesate prudente și informate, unei încrederi rezonabile, iar în caz afirmativ, trebuie să fie stabilit caracterul legitim al acestei încrederi (a se vedea Ordonanța din 2 iunie 2022, Arnautu/Parlamentul, C‑573/21 P, nepublicată, EU:C:2022:448, punctul 35 și jurisprudența citată).

137

Or, din dosar nu reiese că, în urma Hotărârii din 31 decembrie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), Comisia ar fi furnizat reclamantului asigurări precise, necondiționate și concordante cu privire la adoptarea unei decizii prin care să i se recunoască, în mod retroactiv, statutul de organizație internațională începând cu 16 decembrie 2014.

138

În consecință, nu se poate considera că decizia atacată a intervenit cu încălcarea principiului încrederii legitime, astfel încât, întrucât cele două condiții amintite la punctul 125 de mai sus sunt îndeplinite, nu se poate considera nici că aceasta a încălcat principiul neretroactivității.

139

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia retroactivitatea deciziei atacate ar fi justificată nu de situația de fapt din cauză, ci de fapte noi, analizate din perspectiva unor reglementări noi, este adevărat că reevaluarea statutului juridic al reclamantului a fost inițiată în mod formal de Comisie după Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), și că răspunsurile statelor chestionate în cadrul acestei proceduri sunt, așadar, ulterioare deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

140

În această privință, rezultă din jurisprudență că, la adoptarea unei decizii cu caracter retroactiv, respectarea principiilor care guvernează aplicarea legii în timp, precum și cerințele referitoare la principiile securității juridice și protecției încrederii legitime impun aplicarea dispozițiilor materiale în vigoare la data faptelor în cauză, chiar dacă aceste dispoziții nu ar mai fi în vigoare la data adoptării deciziei menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2016, Comisia/McBride și alții, C‑361/14 P, EU:C:2016:434, punctul 40 și jurisprudența citată).

141

În special, în cadrul unei proceduri având ca obiect înlocuirea unui act anulat, instituția vizată trebuie să se plaseze la data la care a adoptat actul anulat menționat pentru a adopta actul de înlocuire, fără a aduce atingere posibilității de a invoca, în noua sa decizie, alte motive decât cele pe care și‑a întemeiat prima decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 septembrie 2014, Éditions Odile Jacob/Comisia, T‑471/11, EU:T:2014:739, punctul 58 și jurisprudența citată).

142

Astfel, reclamantul susține în mod întemeiat că principiul neretroactivității, care constituie una dintre componentele principiului securității juridice, se opune ca, atunci când o instituție procedează la executarea unei hotărâri de anulare, instituția respectivă să adopte o decizie cu efect retroactiv întemeindu‑se pe fapte care nu erau pertinente în raport cu domeniul de aplicare temporal al acestei decizii sau pe norme materiale care nu erau în vigoare în perioada vizată de decizia menționată.

143

Cu toate acestea, în speță, reclamantul nu stabilește că decizia atacată, în măsura în care este retroactivă, se întemeiază pe norme materiale care nu erau în vigoare în perioada vizată de această decizie sau pe fapte ulterioare deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

144

Pe de o parte, din motivarea deciziei atacate reiese că Comisia s‑a întemeiat pe dispozițiile reglementării financiare a Uniunii aplicabile reclamantului la data de 16 decembrie 2014, apoi pe dispozițiile aceleiași reglementări aplicabile perioadei ulterioare acestei date.

145

Astfel, din a treia subparte a primei părți a evaluării finale rezultă că Comisia a aplicat, pentru perioada cuprinsă între 16 decembrie 2014 și 31 decembrie 2015, articolul 58 din Regulamentul nr. 966/2012 și articolul 43 din Regulamentul delegat (UE) nr. 1268/2012 al Comisiei din 29 octombrie 2012 privind normele de aplicare a Regulamentului nr. 966/2012, pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie 2016 și 1 august 2018, aceleași regulamente, astfel cum au fost modificate prin Regulamentul (UE, Euratom) 2015/1929 al Parlamentului European și al Consiliului din 28 octombrie 2015 (JO 2015, L 286, p. 1), și Regulamentul delegat (UE) 2015/2462 al Comisiei din 30 octombrie 2015 (JO 2015, L 342, p. 7) și, pentru perioada începând cu 2 august 2018, articolele 62 și 156 din Regulamentul 2018/1046 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 iulie 2018 privind normele financiare aplicabile bugetului general al Uniunii, de modificare a Regulamentelor (UE) nr. 1296/2013, (UE) nr. 1301/2013, (UE) nr. 1303/2013, (UE) nr. 1304/2013, (UE) nr. 1309/2013, (UE) nr. 1316/2013, (UE) nr. 223/2014, (UE) nr. 283/2014 și a Deciziei nr. 541/2014/UE și de abrogare a Regulamentului nr. 966/2012 (JO 2018, L 193, p. 1).

146

Pe de altă parte, reclamantul nu demonstrează că luările de poziție ale statelor despre care pretinde că sunt sau au fost membrii săi și pe care Comisia le‑a luat în considerare pentru a adopta decizia atacată s‑au schimbat între 16 decembrie 2014 și data adoptării acestei decizii în ceea ce privește aspectul dacă el constituia o organizație internațională.

147

Este adevărat că, pentru a adopta decizia atacată, Comisia a procedat, după pronunțarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), la o consultare a statelor despre care considera că erau sau fuseseră membre ale reclamantului. Totuși, din examinarea răspunsurilor statelor respective reiese că, deși acestea nu sunt redactate exact în aceiași termeni ca răspunsurile date de aceleași state atunci când au fost chestionate de OLAF în 2014, conținutul lor este în esență identic.

148

În consecință, luările de poziție ale statelor ca răspuns la procedura de consultare prealabilă adoptării deciziei atacate nu cuprind fapte noi pe care Comisia s‑ar fi întemeiat în mod retroactiv. Acestea reflectă opinia statelor respective cu privire la aspectul dacă reclamantul este o organizație internațională, astfel cum a fost formulată această opinie în fața OLAF înainte de adoptarea deciziei din 16 decembrie 2014.

149

În aceste condiții, a doua critică trebuie respinsă ca nefondată.

150

În susținerea primei critici, reclamantul arată că decizia atacată, în măsura în care refuză să îi recunoască statutul de organizație internațională începând cu 16 decembrie 2014, încalcă principiul bunei‑credințe și adagiul „nemo auditur”.

151

Trebuie amintit că articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură prevede că cererea introductivă prezentată în primă instanță trebuie să cuprindă „motivele și argumentele invocate, precum și o expunere sumară a motivelor menționate”. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța Uniunii nu este obligată să răspundă la argumentele invocate de o parte care nu sunt suficient de clare și de precise, în măsura în care nu fac obiectul niciunei alte dezvoltări și nu sunt însoțite de o argumentație specifică în susținerea lor (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Grecia/Comisia, C‑107/20 P, nepublicată, EU:C:2021:937, punctul 76 și jurisprudența citată).

152

În primul rând, trebuie să se constate că reclamantul nu a furnizat explicații cu privire la incidența asupra legalității deciziei atacate a adagiului „nemo auditur”, potrivit căruia „nimeni nu se poate prevala de propria turpitudine”.

153

Astfel, argumentul întemeiat pe încălcarea adagiului „nemo auditur” este insuficient motivat în raport cu cerințele care decurg din articolul 76 litera (d) din Regulamentul de procedură.

154

În orice caz, presupunând că reclamantul a intenționat să susțină că Comisia a săvârșit o eroare atunci când s‑a întemeiat pe Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), pentru a justifica a posteriori deciziile din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015, rezultă din examinarea, pe de o parte, a celei de a doua critici a primului aspect al primului motiv că decizia atacată nu se întemeiază pe aceleași motive ca aceste decizii și, pe de altă parte, a celei de a doua critici din cadrul prezentului aspect că Comisia nu a încălcat principiul neretroactivității actelor Uniunii.

155

În consecință, argumentul întemeiat pe încălcarea adagiului „nemo auditur” nu poate decât să fie respins.

156

În al doilea rând, în ceea ce privește principiul bunei‑credințe, trebuie să se arate de asemenea că reclamantul nu a definit nici domeniul de aplicare al acestui principiu, nici dispozițiile din care s‑ar inspira.

157

Într‑o primă etapă, presupunând că reclamantul a intenționat să se refere la obligația care revine părților la un contract de a executa cu bună‑credință clauzele contractului menționat care le leagă, trebuie să se constate că decizia atacată nu a intervenit în cadrul unui contract pe care acesta l‑ar fi încheiat cu Comisia.

158

În plus, este necesar să se precizeze că anularea de către Curte a deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 este lipsită de incidență în ceea ce privește inexistența unor relații contractuale între reclamant și Comisie începând cu 16 decembrie 2014.

159

Astfel, decizia din 16 decembrie 2014 avea ca obiect retragerea statutului reclamantului de destinatar al Deciziei de punere în aplicare C(2013) 7682 final privind Programul de acțiune anual 2013 în favoarea Myanmar/Birmania și, prin urmare, împiedicarea încheierii unei convenții în acest sens între el și Comisie.

160

De asemenea, decizia din 8 mai 2015 avea ca obiect suspendarea participării reclamantului la noi proiecte finanțate de Uniune până la clarificarea de către Comisie a statutului său juridic.

161

Astfel, anularea deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015 nu a avut ca efect să restabilească legăturile contractuale dintre Comisie și reclamant, ci doar să facă posibilă încheierea între acestea a unei convenții pentru punerea în aplicare a programului de dezvoltare a comerțului în Myanmar/în Birmania și, dacă este cazul, a altor convenții în materie de reconstrucție și de dezvoltare, sub rezerva recunoașterii de către Comisie, în urma unei reevaluări a statutului juridic al reclamantului, a calității acestuia de organizație internațională.

162

În al doilea rând, presupunând că reclamantul a intenționat să se refere la principiul bunei‑credințe, în măsura în care corespunde unui principiu cutumiar al dreptului internațional public, trebuie amintit că principiul menționat, astfel cum este prevăzut la articolul 18 din Convenția de la Viena, impune unui stat să se abțină de la săvârșirea unor acte care ar lipsi un tratat de obiectul și de scopul său înainte de intrarea sa în vigoare, atunci când a semnat tratatul sau a schimbat instrumentele care constituie tratatul, sub rezerva ratificării, a acceptării sau a aprobării, atât timp cât nu și‑a manifestat intenția de a nu deveni parte la tratat, sau atunci când a consimțit să își asume obligații în temeiul tratatului.

163

Or, deși este adevărat că principiul bunei‑credințe este obligatoriu pentru instituțiile Uniunii (a se vedea Hotărârea din 17 ianuarie 2007, Grecia/Comisia, T‑231/04, EU:T:2007:9, punctul 85 și jurisprudența citată), reclamantul nu a dovedit și nici măcar nu a susținut, în cadrul înscrisurilor sale referitoare la prezentul motiv, că Uniunea a semnat un tratat prin care acesta era instituit în calitate de organizație internațională sau că a schimbat instrumentele care constituiau un astfel de tratat sub rezerva ratificării, a acceptării sau a aprobării ori, mai mult, că a consimțit să fie ținută de un astfel de tratat.

164

În această privință, din jurisprudență rezultă că reclamantul este obligată să prezinte în mod suficient de clar, în susținerea fiecăruia dintre motivele pe care le invocă, argumentația în drept și în fapt de natură să o justifice, fără ca Tribunalul să fie constrâns, ca urmare a lipsei de structură a cererii introductive sau a unei insuficiențe de precizie sau de rigoare a raționamentului, să îl reconstituie prin reunirea a diverse elemente disparate ale cererii introductive, cu riscul de a reconstrui acest motiv conferindu‑i un conținut pe care reclamantul nu intenționa să i‑l dea. O decizie diferită ar fi contrară în același timp bunei administrări a justiției, principiului disponibilității, precum și dreptului la apărare al reclamantului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 noiembrie 2020, Fleig/SEAE, C‑446/19 P, nepublicată, EU:C:2020:918, punctele 60 și 61).

165

În consecință, argumentul întemeiat pe încălcarea principiului bunei‑credințe trebuie respins ca fiind insuficient susținut în raport cu cerințele articolului 76 litera (d) din Regulamentul de procedură și, prin urmare, prima critică din cadrul prezentului aspect trebuie respinsă în totalitate.

166

În memoriul în replică, reclamantul susține că, spre deosebire de numeroase entități juridice care nu sunt recunoscute de Comisie ca organizații internaționale, dar care sunt organisme publice, el nu a mai beneficiat, ca urmare a îndoielilor Comisiei în urma investigației OLAF care l‑a vizat, de niciun contract pe baza procedurii de gestiune indirectă, nici de contracte care pot fi atribuite în mod direct în temeiul altor dispoziții ale reglementării financiare prevăzute pentru situațiile de criză sau de urgență, fără a cunoaște motivele acestui tratament discriminatoriu.

167

Reclamantul susține de asemenea că Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE) nu este recunoscută ca organizație internațională de toate statele care au contribuit la crearea și la activitățile sale și nici nu dispune de un act legal constitutiv potrivit dreptului internațional și că aceste împrejurări nu au împiedicat recunoașterea de către Comisie a statutului de organizație internațională al acesteia.

168

În această privință, trebuie amintit că principiul egalității de tratament, consacrat la articolul 20 din cartă, este un principiu general de drept al Uniunii care impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 2022, Comisia/VW și alții, C‑116/21 P-C‑118/21 P, C‑138/21 P și C‑139/21 P, EU:C:2022:557, punctul 95 și jurisprudența citată).

169

Cerința care ține de caracterul comparabil al situațiilor pentru a determina existența unei încălcări a principiului egalității de tratament trebuie apreciată din perspectiva tuturor elementelor care le caracterizează și în special în lumina obiectului și a scopului urmărit de actul care instituie distincția în cauză, înțelegându‑se că trebuie luate în considerare, în acest scop, principiile și obiectivele domeniului din care face parte actul respectiv. În condițiile în care situațiile nu sunt comparabile, o diferență de tratament al situațiilor în cauză nu încalcă egalitatea în fața legii consacrată la articolul 20 din cartă (a se vedea Hotărârea din 14 iulie 2022, Comisia/VW și alții, C‑116/21 P-C‑118/21 P, C‑138/21 P și C‑139/21 P, EU:C:2022:557, punctul 96 și jurisprudența citată).

170

În primul rând, trebuie arătat că decizia atacată are ca unic obiect să refuze reclamantului recunoașterea statutului de organizație internațională prevăzut de reglementarea financiară a Uniunii pentru punerea în aplicare a fondurilor Uniunii prin modul de gestiune indirectă, fără a aduce atingere posibilității acestuia din urmă de a se prevala de alte modalități definite de reglementarea respectivă în vederea participării sale eventuale la execuția bugetului menționat.

171

Astfel, din moment ce decizia atacată nu se opune ca reclamantul să participe la gestiunea indirectă a bugetului Uniunii potrivit altor dispoziții decât cele prevăzute de reglementarea financiară a Uniunii în beneficiul organizațiilor internaționale, nu se poate reproșa în mod util acestei decizii că se află la originea unui pretins tratament discriminatoriu, astfel cum este descris la punctul 166 de mai sus.

172

În consecință, afirmațiile reclamantului rezumate la punctul 166 de mai sus, chiar presupunând că sunt întemeiate, nu au nicio influență asupra legalității deciziei atacate și sunt, așadar, inoperante.

173

În al doilea rând, pe lângă faptul că din înscrisurile din dosar nu reiese că OSCE ar fi fost recunoscută de Comisie ca organizație internațională în vederea gestiunii indirecte a bugetului Uniunii, trebuie să se constate că reclamantul nu a demonstrat că se află într‑o situație comparabilă cu cea a acestei organizații.

174

Astfel, reclamantul nu a contestat afirmațiile Comisiei potrivit cărora, spre deosebire de el, OSCE este recunoscută ca organizație internațională de un mare număr de subiecte de drept internațional, în special de majoritatea membrilor acestei organizații.

175

Prin urmare, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea sa (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 mai 2022, TK/Comisia, T‑435/21, nepublicată, EU:T:2022:303, punctul 42; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctul 52), al treilea aspect trebuie respins, la fel ca, pe cale de consecință, primul motiv în totalitate.

176

Reclamantul susține că, prin faptul că a recurs, anterior adoptării deciziei atacate, la o procedură de investigație în rândul anumitor state prezentate ca fiind membrii săi, deși Comisia dispunea de documente utile și de metoda de evaluare definită în orientări, aceasta din urmă a încălcat principiul securității juridice.

177

În această privință, în primul rând, astfel cum s‑a amintit la punctul 124 de mai sus, cerința fundamentală a securității juridice în diferitele sale manifestări urmărește să garanteze previzibilitatea situațiilor și a raporturilor juridice care intră în sfera dreptului Uniunii.

178

Or, deși această cerință se opune în principiu ca intrarea în vigoare a unui act al Uniunii să fie stabilită la o dată anterioară publicării sale, din examinarea primului motiv, în special din cuprinsul punctului 149 de mai sus, rezultă că decizia atacată nu a intervenit cu încălcarea principiului neretroactivității, care este o expresie specifică a principiului securității juridice.

179

În consecință, presupunând că reclamantul a intenționat să invoce încălcarea principiului securității juridice în măsura în care privește principiul neretroactivității actelor instituțiilor Uniunii, prezentul motiv trebuie respins ca nefondat.

180

În al doilea rând, rezultă de asemenea din principiul securității juridice că legislația Uniunii trebuie să fie precisă, iar aplicarea sa trebuie să fie previzibilă pentru justițiabili, acest imperativ al securității juridice impunându‑se cu o rigoare deosebită atunci când este vorba despre o reglementare care poate să aibă consecințe financiare pentru a permite persoanelor interesate să cunoască în mod exact întinderea obligațiilor pe care aceasta le‑o impune (a se vedea Hotărârea din 9 iulie 2015, Cabinet Medical Veterinar Dr. Tomoiagă Andrei, C‑144/14, EU:C:2015:452, punctul 34 și jurisprudența citată).

181

Cu toate acestea, trebuie să se constate că, în speță, decizia atacată nu intră în sfera legislației sau a reglementării Uniunii în sensul jurisprudenței citate la punctul 180 de mai sus, ci constituie o decizie cu caracter individual adoptată în aplicarea legislației sau a reglementării financiare a Uniunii.

182

În plus, din motivarea deciziei atacate reiese că reevaluarea statutului juridic al reclamantului, efectuată de Comisie, nu rezultă dintr‑o modificare substanțială a reglementării financiare a Uniunii care reglementează condițiile de execuție a bugetului Uniunii în gestiune indirectă și nici dintr‑o interpretare nouă a acestei reglementări de către Comisie.

183

Astfel, trebuie amintit că articolul 53 litera (c) și articolul 53d din Regulamentul nr. 1605/2002, precum și articolul 58 alineatul (1) litera (c) din Regulamentul nr. 966/2012 și articolul 62 din Regulamentul 2018/1046 atribuie Comisiei responsabilitatea de a executa bugetul Uniunii, prevăzând totodată mai multe moduri de execuție a acestui buget, dintre care unul, denumit „gestionarea în comun cu organizațiile internaționale” în primul dintre aceste regulamente, și „gestiune indirectă” în celelalte două, permite acestei instituții să „încredințeze sarcini de execuție bugetară” unor astfel de organizații, posibilitate în exercitarea căreia aceasta beneficiază de o largă putere de apreciere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 148).

184

Or, noțiunea de „organizație internațională”, menționată la articolul 53 litera (c) și la articolul 53d din Regulamentul nr. 1605/2002, la articolul 58 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) și alineatul (8) din Regulamentul nr. 966/2012, precum și la articolul 62 alineatul (1) litera (c) punctul (ii) din Regulamentul 2018/1046 a fost definită, în termeni aproape identici, la articolul 43 alineatul (2) din Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2342/2002 al Comisiei din 23 decembrie 2002 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (CE, Euratom) nr. 1605/2002 (JO 2002, L 357, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 4, p. 3), apoi la articolul 43 alineatul (1) din Regulamentul delegat nr. 1268/2012, care a abrogat și a înlocuit Regulamentul nr. 2342/2002, și la articolul 156 din Regulamentul 2018/1046. Astfel, în temeiul acestor trei din urmă dispoziții, noțiunea menționată include organizațiile internaționale din sectorul public constituite prin acorduri internaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia, C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78, punctul 91).

185

În consecință, presupunând că reclamantul a intenționat să invoce încălcarea principiului securității juridice, astfel cum este definit la punctul 180 de mai sus, nu ar fi întemeiat să susțină că decizia atacată este rezultatul unei legislații sau al unei reglementări a Uniunii imprecise sau constituie o aplicare imprevizibilă a legislației sau a reglementării financiare a Uniunii.

186

În al treilea rând, din cuprinsul punctului 111 din Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722), menționat la punctul 101 de mai sus, precum și din principiul bunei gestiuni financiare rezultă că Comisia are obligația de a se asigura că entitățile cărora le‑a încredințat sau intenționează să le încredințeze sarcini de execuție bugetară, în temeiul reglementării financiare referitoare la gestiunea indirectă a bugetului Uniunii de către organizații internaționale, au o astfel de calitate în sensul acestei reglementări.

187

Or, pe de o parte, reclamantul nu a explicat motivele pentru care, într‑o ipoteză precum cea din speță, principiul securității juridice s‑ar opune ca, în conformitate cu principiul bunei gestiuni financiare, Comisia să adreseze întrebări statelor pretins membre ale unei organizații internaționale pentru a verifica dacă aceasta din urmă are o asemenea calitate și dacă îndeplinește cerințele reglementării financiare a Uniunii referitoare la gestiunea indirectă a bugetului Uniunii.

188

Pe de altă parte, presupunând că reclamantul a intenționat, invocând principiul securității juridice, să se refere la principiul încrederii legitime, din examinarea primului motiv rezultă că decizia atacată nu a intervenit cu încălcarea principiului menționat.

189

În consecință, prezentul motiv trebuie respins ca nefondat.

190

Al patrulea motiv este compus în esență din trei aspecte, întemeiate pe erori vădite de apreciere și pe erori de drept care rezultă, în ceea ce privește primul aspect, din faptul că Comisia nu a identificat în mod corect membrii reclamantului, în ceea ce privește al doilea aspect, din faptul că a refuzat să califice actul constitutiv al reclamantului drept acord internațional de instituire a unei organizații internaționale și, în ceea ce privește al treilea aspect, din faptul că a refuzat să recunoască reclamantului statutul de organizație internațională în pofida practicii ulterioare a membrilor săi și a recunoașterii acestui statut de către Uniune și de către anumite state terțe.

191

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, după cum se arată la punctul 183 de mai sus, Comisia beneficiază de o largă putere de apreciere atunci când își exercită responsabilitatea de a executa bugetul Uniunii, în special atunci când optează pentru a executa acest buget prin intermediul gestiunii indirecte și că, în temeiul acestei modalități de gestiune, încredințează sarcini de execuție bugetară unor organizații internaționale.

192

Astfel, atunci când Comisia exercită prerogativele definite la punctul 191 de mai sus, deciziile cauzatoare de prejudicii pe care le adoptă în acest cadru sunt supuse unui control din partea Tribunalului restrâns la eroarea vădită de apreciere, fără a aduce atingere examinării celorlalte motive de nelegalitate care pot fi invocate în cadrul unei acțiuni în anulare, conform articolului 263 al doilea paragraf TFUE.

193

Cu toate acestea, atunci când, precum în speță, Comisia refuză să încredințeze unei organizații sarcini de execuție bugetară prin modul de gestiune indirectă pentru motivul că această organizație nu are statutul de organizație internațională, legalitatea unei astfel de decizii este supusă controlului Tribunalului atât în ceea ce privește eroarea de drept, cât și eroarea vădită de apreciere.

194

Într‑adevăr, pe de o parte, într‑o asemenea ipoteză, punerea în aplicare de către Comisie a normelor cu caracter general care permit definirea și identificarea organizațiilor internaționale ține de controlul erorii de drept.

195

Pe de altă parte, interpretarea normelor proprii ale organizației care pretinde că este o organizație internațională în vederea execuției bugetului Uniunii prin modul de gestiune indirectă, precum și interpretarea luărilor de poziție ale membrilor săi, care pot prezenta o anumită complexitate, sunt supuse unui control limitat la eroarea vădită de apreciere.

196

Aceste precizări fiind făcute, este necesar ca Tribunalul, anterior examinării argumentației reclamantului, să precizeze definiția noțiunii de „organizație internațională”, astfel cum este prevăzută de reglementarea financiară a Uniunii pentru execuția bugetului Uniunii prin modul de gestiune indirectă.

197

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că noțiunea de „organizație internațională”, astfel cum este definită de dispozițiile succesive ale reglementării financiare a Uniunii, menționate la punctul 184 de mai sus, include organizațiile internaționale din sectorul public constituite prin acorduri internaționale.

198

Or, în lipsa unei definiții mai precise a noțiunilor de „organizație internațională” și de „acord internațional”, trebuie să se considere că noțiunile menționate utilizate de reglementarea financiară a Uniunii corespund celor din dreptul internațional (a se vedea în acest sens Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza IMG/Comisia, C‑620/20 P, EU:C:2022:158, punctul 50).

199

Într‑adevăr, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că dreptul Uniunii trebuie interpretat în lumina normelor relevante ale dreptului internațional, întrucât acest drept face parte din ordinea juridică a Uniunii și este obligatoriu pentru instituțiile acesteia (a se vedea Hotărârea din 15 ianuarie 2015, Evans, C‑179/13, EU:C:2015:12, punctul 35 și jurisprudența citată).

200

Cu toate acestea, în măsura în care noțiunile de „organizație internațională” și de „acord internațional” sunt utilizate în reglementarea financiară a Uniunii în vederea finalității specifice a execuției bugetului acesteia, ele trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte pentru a proteja interesele financiare ale Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 iulie 2015, Demmer, C‑684/13, EU:C:2015:439, punctul 85, și Hotărârea din 20 decembrie 2017, Erzeugerorganisation Tiefkühlgemüse, C‑516/16, EU:C:2017:1011, punctul 58; a se vedea de asemenea în acest sens Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza IMG/Comisia, C‑620/20 P, EU:C:2022:158, punctul 51).

201

Astfel, într‑un litigiu precum cel din speță, Tribunalul trebuie să aplice noțiunile de drept internațional public la care face referire reglementarea financiară a Uniunii recurgând la instrumentele acestui drept care definesc noțiunile respective, așa cum au fost interpretate potrivit jurisprudenței.

202

În special, în prezenta cauză, noțiunile de „organizație internațională” și de „acord internațional” prevăzute de reglementarea financiară a Uniunii pentru execuția bugetului acesteia în gestiune indirectă trebuie interpretate în lumina principiilor cutumiare ale dreptului internațional public care figurează printre altele în Convenția de la Viena și în proiectul de articole.

203

În această privință, din articolul 2 alineatul 1 litera i) din Convenția de la Viena reiese că prin expresia „organizație internațională” se înțelege o organizație interguvernamentală. Pe de altă parte, articolul 2 litera a) din proiectul de articole precizează că această expresie desemnează orice organizație instituită printr‑un tratat sau printr‑un alt instrument reglementat de dreptul internațional și care are personalitate juridică internațională proprie și că, pe lângă state, o organizație internațională poate cuprinde printre membrii săi alte entități decât statele.

204

În primul rând, în ceea ce privește condiția referitoare la instituirea printr‑un tratat sau printr‑un alt instrument reglementat de dreptul internațional, din articolul 2 alineatul 1 litera a) din Convenția de la Viena rezultă că prin expresia „tratat” se înțelege un acord internațional încheiat în scris între state și guvernat de dreptul internațional, fie că este consemnat într‑un instrument unic, fie în două sau mai multe instrumente conexe și oricare ar fi denumirea sa particulară.

205

Astfel, acest sau aceste instrumente pot să constituie expresia concursului voințelor a două sau mai multe subiecte de drept internațional, voințe pe care le oficializează [a se vedea în acest sens Avizul 1/13 (Aderarea unor state terțe la Convenția de la Haga) din 14 octombrie 2014, EU:C:2014:2303, punctul 37].

206

În plus, din jurisprudența instanțelor internaționale rezultă că, indiferent de importanța sa pe plan politic, un document semnat de state nu poate constitui un acord internațional dacă nu conține nicio dispoziție care instituie drepturi sau obligații la care aceste state au consimțit [a se vedea Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 1 octombrie 2018, Obligația de a negocia un acces la Oceanul Pacific (Bolivia împotriva Chile), Recueil 2018, p. 507, punctele 105 și 106 și jurisprudența citată].

207

În al doilea rând, în ceea ce privește condiția referitoare la deținerea unei personalități juridice internaționale proprii, primo, reiese din jurisprudența instanțelor internaționale că recunoașterea unei organizații internaționale este condiționată de deținerea de către organizația în cauză a unei personalități juridice.

208

Astfel, o entitate instituită de state și, dacă este cazul, de una sau mai multe organizații internaționale nu are, în lipsa unei personalități juridice care îi este proprie, caracterul de organizație internațională, ci cel de organ care depinde fie de statele care l‑au constituit [a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 26 iunie 1992, Anumite terenuri cu fosfați în Nauru (Nauru împotriva Australiei), excepții preliminare, Recueil 1992, p. 240, punctul 47], fie de o organizație internațională în cadrul căreia funcționează această entitate [a se vedea în acest sens Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din 1 februarie 2012, Hotărârea nr. 2867 a Tribunalului Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii cu privire la o cerere formulată împotriva Fondului Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă, Recueil 2012, p. 10, punctele 57 și 61].

209

Secundo, reiese de asemenea din jurisprudența instanțelor internaționale că organizațiile internaționale beneficiază în principiu de privilegii și de imunități care sunt necesare exercitării misiunilor lor [a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Permanente de Arbitraj din 22 noiembrie 2002, Dr. Reineccius și alții împotriva Bank for International Settlements, cauza nr. 2000-04, punctul 108, Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din 1 februarie 2012, Hotărârea nr. 2867 a Tribunalului Administrativ al Organizației Internaționale a Muncii cu privire la o cerere formulată împotriva Fondului Internațional pentru Dezvoltarea Agricolă, Recueil 2012, p. 10, punctul 58, și Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20 aprilie 2010, Uzine de celuloză pe fluviul Uruguay (Argentina împotriva Uruguay), Recueil 2010, p. 14, punctul 88].

210

Astfel, spre deosebire de imunitatea de jurisdicție a statelor, întemeiată pe principiul „par in parem non habet imperium”, imunitățile organizațiilor internaționale sunt în principiu conferite de tratatele constitutive ale acestor organizații (a se vedea Hotărârea din 3 septembrie 2020, Supreme Site Services și alții, C‑186/19, EU:C:2020:638, punctul 61 și jurisprudența citată) și prezintă un caracter funcțional prin aceea că urmăresc să evite crearea unui obstacol în calea funcționării și a independenței organizațiilor în cauză [a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Slovenia (Arhivele BCE), C‑316/19, EU:C:2020:1030, punctul 73 și jurisprudența citată].

211

Tertio, rezultă din jurisprudență că actele constitutive ale organizațiilor internaționale sunt tratate de un tip special, întrucât au ca obiect crearea unor subiecte de drept noi, dotate cu o anumită autonomie, cărora părțile le încredințează drept sarcină îndeplinirea unor obiective comune. Astfel, organizațiile internaționale sunt reglementate de principiul specialității, cu alte cuvinte sunt dotate de statele care le înființează cu competențe de atribuire ale căror limite depind de interesele comune a căror promovare le este încredințată de acestea drept misiune și care fac în mod normal obiectul unei formulări exprese în actul lor constitutiv [a se vedea în acest sens Avizul consultativ al Curții Internaționale de Justiție din 8 iulie 1996, Legalitatea folosirii armelor nucleare de către un stat într‑un conflict armat, Recueil 1996, p. 66, punctele 19 și 25, Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 11 iunie 1998, Frontiera terestră și maritimă dintre Camerun și Nigeria, excepții preliminare, Recueil 1998, p. 275, punctele 64-67, și Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20 aprilie 2010, Uzine de celuloză pe fluviul Uruguay (Argentina împotriva Uruguay), Recueil 2010, p. 14, punctul 89].

212

Așadar, o organizație internațională nu poate fi redusă la un simplu mecanism facultativ pus la dispoziția părților, pe care fiecare dintre acestea l‑ar putea utiliza după bunul plac. Astfel, prin crearea unei organizații internaționale și prin dotarea acesteia cu toate mijloacele necesare funcționării sale, fondatorii săi își exprimă voința de a da cele mai bune garanții de stabilitate, de continuitate și de eficacitate exercitării misiunilor încredințate acestei organizații, așa încât ei nu pot să iasă în mod unilateral și în momentul pe care îl consideră oportun din acest cadru și nici să o înlocuiască cu alte canale de comunicare [a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 20 aprilie 2010, Uzine de celuloză pe fluviul Uruguay (Argentina împotriva Uruguay), Recueil 2010, p. 14, punctele 90 și 91].

213

Revine Tribunalului sarcina de a examina temeinicia argumentației dezvoltate de reclamant în susținerea prezentului motiv în lumina acestor definiții și a acestor principii.

214

Primul aspect este compus în esență din trei critici, întemeiate, prima, pe o eroare vădită de apreciere care rezultă din faptul că Comisia a efectuat o distincție artificială între statele fondatoare ale reclamantului, statele participante, membrii comitetului său de guvernanță și membrii grupului guvernamental de sprijin (denumit în continuare „GSG”), a doua, pe o eroare vădită de apreciere săvârșită de Comisie în cadrul interpretării luărilor de poziție ale Belgiei și Austriei și, a treia, pe erori de drept și pe o eroare vădită de apreciere în măsura în care Comisia a considerat că Uniunea nu era membră a reclamantului.

215

Reclamantul reproșează în esență Comisiei că a identificat greșit pe membrii săi, făcând o distincție artificială între statele sale fondatoare, statele participante, membrii comitetului său de guvernanță și membrii GSG. Astfel, potrivit reclamantului, toate statele și organizațiile internaționale sau regionale care contribuie financiar sau în natură la operațiunile pe care le desfășoară, precum și membrii GSG, care sunt membrii săi fondatori, trebuie considerați membri ai comitetului său de guvernanță și, prin urmare, membri ai săi, chiar dacă nu fac parte în mod efectiv din comitetul menționat.

216

În primul rând, trebuie arătat că din motivarea deciziei atacate nu reiese că Comisia a efectuat în mod formal o distincție între statele fondatoare ale reclamantului, statele participante, membrii comitetului său de guvernanță, devenit comitet permanent cu ocazia modificării statutului său în anul 2012, și membrii GSG.

217

Astfel, în decizia atacată, Comisia se limitează să constate că niciunul dintre statele pe care le‑a consultat în urma Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), cu excepția Austriei, nu a recunoscut că este membru al organizației reclamante începând cu 16 decembrie 2014.

218

În al doilea rând, chiar presupunând că decizia atacată ar putea fi interpretată în sensul că efectuează o distincție între statele fondatoare ale reclamantului, statele participante, membrii comitetului său de guvernanță și membrii GSG, primo, trebuie amintit că, potrivit rezoluției din 25 noiembrie 1994, numai membrii comitetului de guvernanță al reclamantului trebuiau să își asume obligația de a contribui financiar la bugetul sau la operațiunile sale, iar nu toți membrii GSG care erau invitați să semneze rezoluția menționată.

219

Astfel, rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu a impus nicio obligație semnatarilor săi de a deveni membri ai comitetului de guvernanță al reclamantului sau de a adera la acesta, ci le‑a lăsat deplină libertate în acest sens.

220

Secundo, această libertate a statelor și a organizațiilor internaționale semnatare ale rezoluției din 25 noiembrie 1994 de a adera la reclamant este confirmată de declarațiile făcute de președintele ședinței din 25 noiembrie 1994 în cursul căreia a fost adoptată rezoluția din aceeași zi, după cum sunt retranscrise în procesul‑verbal al acestei ședințe din data de 29 noiembrie 1994 (denumit în continuare „procesul‑verbal din 29 noiembrie 1994”).

221

Astfel, din procesul‑verbal din 29 noiembrie 1994 reiese că președintele ședinței din 25 noiembrie 1994, în cursul căreia a fost adoptată rezoluția din aceeași zi, a insistat asupra faptului că, prin semnarea acestui document, statele care participau la această reuniune în calitate de membri ai GSG nu ar deveni în mod automat membri ai comitetului de guvernanță al reclamantului.

222

Prin urmare, reclamantul nu poate susține în mod întemeiat că simplul fapt că un stat sau o organizație internațională a fost membru al GSG și că, prin semnarea rezoluției din 25 noiembrie 1994, a participat la fondarea sa ar face din acest stat sau din această organizație unul dintre membrii săi.

223

Tertio, din statutul reclamantului reiese că acesta nu definește nici calitatea membrilor reclamantului, nici procedura de aderare la acesta din urmă și nici procedura la finalul căreia un stat sau o organizație internațională și‑ar pierde calitatea de membru al reclamantului.

224

Totuși, statutul reclamantului a instituit, prin comitetul de guvernanță, devenit comitet permanent în anul 2012, un organ decizional din care pot face parte state și organizații internaționale, o procedură de admitere în cadrul acestui organ și o procedură de reexaminare a calității de membru al aceluiași organ.

225

În special, în redactarea rezultată din modificarea în anul 2012 a statutului reclamantului, articolul 5 din statutul menționat definește membrii comitetului său permanent, precum și o procedură de admitere a membrilor acestui organ decizional și de asemenea o procedură de reexaminare și de retragere a calității de membru al organului menționat.

226

Astfel, din statutul reclamantului rezultă că procedura de admitere a unui stat sau a unei organizații internaționale în comitetul său de guvernanță, devenit comitet permanent, echivalează, pentru statul sau organizația internațională în cauză, cu o procedură de aderare la reclamant.

227

În plus, statutul reclamantului trebuie interpretat în sensul că, fără a aduce atingere procedurilor de reexaminare și de retragere a calității de membru al comitetului permanent, statele și organizațiile internaționale care fuseseră admise în cadrul comitetului permanent puteau să nu mai facă parte din acesta fără a efectua o formalitate specială.

228

Astfel, din inexistența în statutul reclamantului a unei clauze care să definească o procedură de renunțare voluntară la calitatea de membru al comitetului său de guvernanță nu se poate deduce că statele sau organizațiile internaționale care au fost admise în cadrul acestei entități au fost admise cu titlu definitiv, fără nicio posibilitate de a părăsi această organizație.

229

De altfel, această interpretare este confirmată de luările de poziție ale mai multor state, care au declarat că nu mai sunt membre ale comitetului de guvernanță al reclamantului în pofida lipsei unei clauze, în statutul acestuia din urmă, care să definească o formalitate specială în vederea renunțării voluntare la calitatea de membru al comitetului său de guvernanță.

230

În aceste condiții, numai statele și organizațiile internaționale care au solicitat admiterea lor în cadrul comitetului de guvernanță sau al comitetului permanent al reclamantului, a căror cerere nu a dat naștere la obiecții din partea membrilor acestui organ decizional și care continuau să își desfășoare activitatea în cadrul acestuia la data de 16 decembrie 2014 și, dacă este cazul, ulterior datei respective, trebuiau considerate ca fiind membre ale organizației reclamante la data de la care produce efecte decizia atacată.

231

În consecință, reclamantul nu poate reproșa în mod întemeiat Comisiei că nu a considerat anumite state și anumite organizații internaționale ca fiind membrii săi dacă aceste state sau aceste organizații nu făceau parte din comitetul său de guvernanță sau din comitetul său permanent de la 16 decembrie 2014, chiar dacă participaseră la GSG sau chiar dacă contribuiau sau contribuiseră financiar ori în natură la bugetul sau la operațiunile sale.

232

Rezultă că această critică trebuie respinsă ca nefondată.

233

Reclamantul susține în esență că din analiza răspunsurilor statelor chestionate reiese că cel puțin două dintre acestea, și anume Belgia și Austria, recunosc că el este o organizație internațională și sunt sau au fost membri fondatori, astfel încât ar fi justificat faptul că există cel puțin două state printre membrii săi și ar trebui recunoscut ca organizație internațională.

234

Este necesar să se examineze separat argumentele care compun această critică, referitoare la interpretarea răspunsurilor autorităților belgiene și austriece.

235

Din răspunsul Austriei din 8 aprilie 2020 la cererea de consultare a Comisiei reiese că acest stat a recunoscut că este membru al reclamantului.

236

Or, din motivarea deciziei atacate, astfel cum este amintită la punctul 81 de mai sus, rezultă că Comisia nu a contestat această luare de poziție a autorităților austriece.

237

În plus, din răspunsul autorităților austriece din 8 aprilie 2020 reiese de asemenea că acestea au considerat că, potrivit rezoluției din 25 noiembrie 1994, care nu constituia, din punctul lor de vedere, un acord internațional, reclamantul era, la data înființării sale, un organ internațional, independent, temporar și cu capacitate juridică limitată, iar nu o organizație internațională. Cu toate acestea, aceleași autorități au considerat de asemenea că practica ulterioară, constituită de încheierea unor acorduri de sediu și a altor tratate internaționale, și caracterul de acum permanent al reclamantului păreau să indice că acesta are personalitate juridică internațională în măsura necesară exercitării atribuțiilor sale. În acest temei, ele au considerat că reclamantul constituie o organizație internațională.

238

Or, din motivarea deciziei atacate rezultă că Comisia a reprodus în mod fidel conținutul răspunsului autorităților austriece, considerând în același timp că acest răspuns nu repunea în discuție concluzia la care ajunsese această instituție în secțiunea A.7 litera (b) din evaluarea finală, potrivit căreia reclamantul nu îndeplinea condițiile prevăzute de reglementarea financiară a Uniunii pentru a beneficia de gestiunea indirectă. Astfel, pe de o parte, reclamantul nu fusese instituit printr‑un acord internațional în calitate de organizație internațională și, pe de altă parte, din răspunsurile statelor consultate de Comisie reieșea că practica ulterioară nu atesta o recunoaștere pe scară largă și clară a statutului său de organizație internațională din partea statelor și a organizațiilor internaționale care ar fi membre ale sale.

239

În consecință, Comisia nu a săvârșit o eroare vădită de apreciere în ceea ce privește interpretarea pe care a dat‑o răspunsului autorităților austriece din 8 aprilie 2020. Acest prim argument trebuie, așadar, respins ca nefondat.

240

În primul rând, din răspunsul autorităților belgiene din 30 iunie 2020 reiese că, deși aceste autorități au confirmat participarea la reuniunea din 25 noiembrie 1994 în cursul căreia a fost înființat reclamantul, Belgia nu se considera totuși membră a organizației reclamante. Autoritățile belgiene au indicat de asemenea că reclamantul putea, din punctul lor de vedere, să fie considerat o organizație internațională, motiv pentru care Belgia și reclamantul au semnat, la 13 iunie 2012, un acord de sediu care, totuși, nu acorda acestuia toate privilegiile fiscale acordate în mod obișnuit organizațiilor internaționale.

241

Or, din motivarea deciziei atacate rezultă că Comisia a reprodus în mod fidel conținutul răspunsului autorităților belgiene, considerând în același timp că acest răspuns nu repunea în discuție concluzia la care ajunsese această instituție în secțiunea A.7 litera (b) din evaluarea finală, astfel cum a fost rezumată la punctul 238 de mai sus.

242

În special, Comisia a considerat că recunoașterea statutului de organizație internațională al reclamantului, sub forma unui acord de sediu încheiat printre altele de Belgia, nu era de natură să stabilească faptul că această organizație constituia o organizație internațională, din moment ce autoritățile belgiene au indicat Comisiei că Belgia nu era membră a acesteia.

243

În al doilea rând, în susținerea argumentației sale potrivit căreia Belgia trebuia considerată ca fiind unul dintre membrii săi, reclamantul se prevalează de o notă de analiză a serviciului juridic al Ministerului Afacerilor Externe din Belgia din data de 9 noiembrie 2009, anexată la raportul OLAF.

244

Totuși, deși din această notă reiese că Belgia a apreciat la acel moment că reclamantul avea caracter de organizație internațională, nota respectivă nu se pronunță cu privire la aspectul dacă acest stat era membru al reclamantului la data de 9 noiembrie 2009.

245

Pe de altă parte, reclamantul critică faptul că Comisia nu a luat suficient în considerare împrejurarea că Belgia participase, pe de o parte, la reuniunea din 25 noiembrie 1994, în cursul căreia fusese înființat și, pe de altă parte, la reuniunile comitetului său de guvernanță până în anul 2013.

246

Or, întrucât decizia atacată nu produce efecte decât începând cu 16 decembrie 2014, participarea autorităților belgiene la înființarea reclamantului la 25 noiembrie 1994 și la reuniunile comitetului său de guvernanță, iar ulterior ale comitetului său permanent, până în anul 2013, nu sunt de natură să stabilească faptul că Belgia era membră a acestei organizații la data de la care produce efecte decizia menționată și, dacă este cazul, ulterior.

247

În aceste condiții, Comisia nu a viciat decizia atacată printr‑o eroare vădită de apreciere atunci când a considerat, având în vedere răspunsul autorităților belgiene din 30 iunie 2020, că, la data de la care produce efecte decizia atacată și ulterior, Belgia nu era membră a reclamantului.

248

În consecință, este necesar să se respingă acest al doilea argument ca nefondat și, prin urmare, a doua critică în totalitate.

249

A treia critică este compusă în esență din trei argumente. În susținerea primului argument, reclamantul invocă o eroare de drept întemeiată pe faptul că Comisia a considerat că Uniunea nu putea adera la o organizație internațională dacă aceasta din urmă nu avea cel puțin două state printre membrii săi. În susținerea celui de al doilea argument, acesta invocă o eroare vădită de apreciere întemeiată pe faptul că Comisia a considerat că Uniunea nu devenise niciodată unul dintre membrii săi. În susținerea celui de al treilea argument, acesta invocă o eroare de drept întemeiată pe faptul că Comisia a apreciat că nu se putea considera că Uniunea a aderat în mod valabil la rezoluția din 25 noiembrie 1994, întrucât nu a recurs la procedura de încheiere a acordurilor internaționale prevăzută la acel moment de tratate.

250

În această privință, trebuie amintit că nicio dispoziție a tratatelor nu impune instanței Uniunii să examineze, în orice caz, temeinicia motivelor sau a argumentelor invocate în susținerea cererilor cu care este sesizată. Dimpotrivă, instanța Uniunii poate, printre altele pentru motive care țin de o administrare eficientă a justiției, să se abțină de la examinarea temeiniciei motivelor care trebuie înlăturate ca inadmisibile sau inoperante (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 29 septembrie 2022, HIM/Comisia, C‑500/21 P, nepublicată, EU:C:2022:741, punctele 72 și 73).

251

În special, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că obiecțiunile îndreptate împotriva unor motive neesențiale ale actului a cărui legalitate este contestată nu pot determina anularea acestui act și sunt, așadar, inoperante [a se vedea prin analogie Ordonanța din 28 septembrie 2023, QI/Comisia, C‑32/23 P, nepublicată, EU:C:2023:722, punctul 4 (Luarea de poziție a avocatului general, punctul 34 și jurisprudența citată)].

252

În speță, în cadrul prezentei critici, reclamantul pretinde că își stabilește statutul de organizație internațională prevalându‑se de faptul că, la data de la care produce efecte decizia atacată, avea cel puțin doi membri, și anume, pe de o parte, Austria și, pe de altă parte, Uniunea, care ar fi aderat în mod legal la rezoluția din 25 noiembrie 1994 și ar fi făcut parte din comitetul său de guvernanță, apoi din comitetul său permanent.

253

Or, pe de o parte, fără a fi necesar să se examineze aspectul dacă Comisia a aderat în mod legal la rezoluția din 25 noiembrie 1994, din indicațiile concordante ale părților reiese că Comisia nu a mai făcut parte din comitetul de guvernanță al reclamantului începând cu 20 mai 2003.

254

În aceste condiții, astfel cum rezultă din examinarea primei critici din cadrul prezentului aspect, Uniunea nu poate fi considerată membră a reclamantului în perioada în care decizia atacată produce efecte.

255

Pe de altă parte, reclamantul nu dovedește și nici măcar nu susține că, la data de la care produce efecte decizia atacată, avea printre membrii săi o altă organizație internațională.

256

În această privință, deși rezoluția din 25 noiembrie 1994 și articolul 5 alineatul (1) din statutul reclamantului prevăd că Înaltul Comisariat al Națiunilor Unite pentru Refugiați (ICNUR) este membru de drept al comitetului său de guvernanță, dintr‑o scrisoare a secretarului general al ICNUR din data de 25 februarie 2014 reiese că ICNUR nu a mai contribuit financiar la proiectele puse în aplicare de reclamant începând cu anul 2000, nu a mai participat la reuniunile comitetului de guvernanță menționat și nu a mai făcut parte din acest organism începând cu anul 2010.

257

În aceste condiții, din moment ce nici Uniunea, nici o altă organizație internațională, printre altele ICNUR, nu pot fi considerate membri ai organizației reclamante începând cu 16 decembrie 2014, prezenta critică, chiar presupunând că este întemeiată, nu are incidență asupra legalității deciziei atacate și trebuie respinsă. Prin urmare, primul aspect al prezentului motiv trebuie de asemenea respins în totalitate.

258

Al doilea aspect este compus în esență din două critici, întemeiate, prima, pe erori de drept în măsura în care Comisia a refuzat să califice rezoluția din 25 noiembrie 1994 drept acord internațional și, a doua, pe o eroare de interpretare în ceea ce privește intenția semnatarilor rezoluției menționate de a acorda reclamantului statutul de organizație internațională.

259

Prima critică este compusă în esență din trei argumente, întemeiate, primul, pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic al rezoluției din 25 noiembrie 1994, al doilea, pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește cerința semnării rezoluției menționate de reprezentanți având împuternicire în acest scop și, al treilea, pe faptul că Comisia a săvârșit o eroare de drept în ceea ce privește cerința instrumentelor de semnare sau de ratificare a rezoluției menționate.

260

În susținerea acestui argument, reclamantul arată în esență că Comisia a viciat decizia atacată cu o eroare de drept prin faptul că a preluat poziția Austriei, a Finlandei și a Suediei, potrivit căreia rezoluția din 25 noiembrie 1994 constituia o declarație politică lipsită de caracter juridic obligatoriu, astfel încât nu putea fi calificată drept acord internațional.

261

În această privință, din motivarea deciziei atacate, în special din subpartea A.7 litera c) din evaluarea finală rezultă că, în susținerea concluziei potrivit căreia rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu era un acord internațional, Comisia s‑a prevalat de luările de poziție ale Austriei și Finlandei din 8 aprilie și, respectiv, din 23 ianuarie 2020.

262

Astfel, din răspunsul Austriei din 8 aprilie 2020 reiese că, deși reprezentanții acestui stat au semnat rezoluția din 25 noiembrie 1994, autoritățile austriece consideră că rezoluția menționată nu constituie un acord internațional.

263

Pe de altă parte, în răspunsul lor din 23 ianuarie 2020, autoritățile finlandeze au arătat că, în cadrul reuniunii din 25 noiembrie 1994, reprezentanții Finlandei semnaseră rezoluția din aceeași zi considerând că era vorba despre o declarație de natură politică fără caracter juridic obligatoriu.

264

În plus, deși din decizia atacată nu reiese că Comisia s‑ar fi prevalat în mod expres de luarea de poziție a autorităților suedeze cu privire la aspectul dacă rezoluția din 25 noiembrie 1994 constituia un acord internațional, din răspunsul acestui stat din 2 iulie 2020 rezultă că aceste autorități consideră de asemenea, la fel ca autoritățile austriece și finlandeze, că rezoluția menționată nu are caracterul unui acord internațional.

265

Or, așa cum se arată la punctul 206 de mai sus, un document semnat de state nu poate constitui un acord internațional dacă nu conține nicio dispoziție care să instituie drepturi sau obligații la care aceste state ar fi consimțit. Astfel, în prezenta cauză, revine Tribunalului sarcina de a examina conținutul și domeniul de aplicare ale rezoluției din 25 noiembrie 1994 pentru a stabili dacă acest document cuprinde angajamente obligatorii din punct de vedere juridic pentru semnatarii săi (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 6 noiembrie 2008, Grecia/Comisia, C‑203/07 P, EU:C:2008:606, punctul 56).

266

Primo, punctul 1 din rezoluția din 25 noiembrie 1994 menționează acordul reprezentanților guvernelor și ai organizațiilor internaționale care participă la reuniunea din aceeași zi cu privire la faptul de a formaliza, începând cu această dată, înființarea reclamantului, astfel cum se preconizase în cursul reuniunilor preliminare care au avut loc la Geneva începând din luna iulie 1993, iar aceasta în conformitate cu procesul‑verbal anexat la rezoluția menționată.

267

Secundo, la punctul 2, rezoluția din 25 noiembrie 1994 a confirmat numirea directorului general al reclamantului.

268

Tertio, la punctul 3, rezoluția din 25 noiembrie 1994 a prevăzut instituirea unui comitet de guvernanță la care puteau adera guvernele și organizațiile internaționale care contribuiau financiar sau în natură, în mod regulat, la bugetul sau la operațiunile reclamantului și la care participau de drept ICNUR și Forța de protecție a Organizației Națiunilor Unite (Forpronu). În plus, comitetul menționat era competent printre altele să adopte propriile norme cu o majoritate de două treimi, să stabilească orientări, să adopte bugetul reclamantului și să decidă cu privire la nevoile sale de personal, să numească directorul general cu majoritate absolută, să invite experți sau reprezentanți ai altor organizații internaționale și să reevalueze necesitatea menținerii activității reclamantului la perioade de șase luni. În sfârșit, GSG trebuia să se reunească de două ori pe an pentru a controla operațiunile și activitățile reclamantului.

269

Quarto, la punctul 4, rezoluția din 25 noiembrie 1994 a precizat că semnarea acestui document nu implica nicio obligație de a contribui la bugetul sau la operațiunile reclamantului, o asemenea obligație trebuind să fie asumată de membrii comitetului său de guvernanță.

270

Quinto, punctul 5 din rezoluția din 25 noiembrie 1994 a consemnat acordul participanților la reuniunea din aceeași zi cu privire la faptul că, odată ce va fi adoptat un cadru global pentru reconstrucția Bosniei și Herțegovinei, reclamantul trebuia să fie integrat în acest cadru global sau să pună capăt în mod progresiv activităților sale, conform unei decizii în acest sens a GSG. Între timp, activitățile reclamantului trebuiau să se desfășoare în mod integrat cu cele ale ICNUR și în strânsă legătură cu cele ale Forpronu.

271

Astfel, din termenii rezoluției din 25 noiembrie 1994 reiese că semnatarii săi au aprobat norme de organizare a reclamantului, în special prin confirmarea directorului său general și prin deciderea instituirii unui comitet de guvernanță în cadrul său.

272

În special, deși rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu implica nicio obligație pentru semnatarii săi de a deveni membri ai reclamantului, nu este mai puțin adevărat că punctul 5 din aceasta prevedea obligația statelor membre ale GSG de a decide să îl integreze pe reclamant în cadrul global pentru reconstrucția Bosniei și Herțegovinei sau să pună capăt în mod progresiv activităților acestuia.

273

Astfel, rezoluția din 25 noiembrie 1994 cuprindea cel puțin un angajament obligatoriu din punct de vedere juridic pentru semnatarii săi, așa încât aceasta nu poate fi considerată o declarație al cărei domeniu de aplicare ar fi exclusiv politic.

274

În consecință, Comisia a viciat decizia atacată cu o eroare de drept prin faptul că a preluat poziția Austriei și a Finlandei, care, după cum rezultă din cuprinsul punctului 264 de mai sus, corespundea de asemenea poziției Suediei, potrivit căreia rezoluția din 25 noiembrie 1994 constituia o declarație politică lipsită de caracter obligatoriu din punct de vedere juridic. Așadar, acest prim argument trebuie admis.

275

În susținerea celui de al doilea argument, reclamantul arată că, pe plan formal, Comisia a viciat decizia atacată cu o eroare de drept în raport cu normele prevăzute la articolul 7 alineatul 1 din Convenția de la Viena, prin faptul că a impus statelor chestionate cu privire la statutul său juridic să prezinte împuternicirile care abilitau negociatorii să adopte rezoluția din 25 noiembrie 1994.

276

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că dreptul internațional al tratatelor a fost codificat în esență prin Convenția de la Viena (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 martie 2015, Oberto și O’Leary, C‑464/13 și C‑465/13, EU:C:2015:163, punctul 35).

277

În special, articolul 7 alineatul 1 din Convenția de la Viena, referitor la puterile depline, prevede că o persoană este considerată ca reprezentând un stat pentru adoptarea sau autentificarea textului unui tratat sau pentru a exprima consimțământul statului de a fi legat printr‑un tratat dacă aceasta prezintă puteri depline cuvenite sau dacă rezultă din practica statelor interesate sau din alte împrejurări că aveau intenția de a considera această persoană ca reprezentând statul în acest scop și de a nu pretinde prezentarea de puteri depline.

278

Totuși, prin derogare de la articolul 7 alineatul 1 din Convenția de la Viena, alineatul 2 al aceluiași articol exonerează de obligația de a prezenta puteri depline pe șefii de stat, pe șefii guvernelor și pe miniștrii afacerilor externe, pentru toate actele referitoare la încheierea unui tratat, pe șefii de misiune diplomatică, pentru adoptarea textului unui tratat ce se încheie între statul acreditat și statul acreditar, și pe reprezentanții acreditați ai statelor la o conferință internațională sau pe lângă o organizație internațională ori pe lângă un organ al acesteia, pentru adoptarea textului unui tratat în această conferință, organizație sau organ.

279

Astfel, atunci când un document este semnat de persoane care nu au autoritatea necesară pentru a angaja statele din care fac parte, conform articolului 7 alineatul 1 din Convenția de la Viena, un asemenea document nu poate fi considerat un acord internațional obligatoriu din punct de vedere juridic, cu excepția cazului în care aceste persoane sunt abilitate să angajeze statele menționate fără a trebui să prezinte puteri depline, în temeiul alineatului 2 al aceluiași articol [a se vedea în acest sens hotărârea Tribunalului Internațional pentru Dreptul Mării din 14 martie 2012, Delimitarea frontierei maritime în golful Bengal (Bangladesh/Myanmar), TIDM Recueil 2012, p. 4, punctele 96 și 98].

280

În plus, în conformitate cu articolul 8 din Convenția de la Viena, citat de Comisie în a patra subparte a primei părți a evaluării finale, un act referitor la încheierea unui tratat de către o persoană care, în temeiul articolului 7 din convenția menționată, nu poate fi considerată ca autorizată a reprezenta un stat pentru acest scop este fără efect juridic, cu excepția cazului în care a fost confirmat ulterior de către acel stat.

281

În această privință, din comentariile Comisiei de drept internațional cu privire la Proiectul de articole privind dreptul tratatelor (Annuaire de la Commission du droit international, 1966, vol. II., p. 210 și 211), care, în conformitate cu regulile de interpretare a tratatelor prevăzute la articolele 31 și 32 din Convenția de la Viena, pot fi luate în considerare în vederea interpretării articolului 8 din convenția menționată, reiese că, în pofida lipsei inițiale a abilitării reprezentantului său, statul poate să subscrie ulterior la actul îndeplinit și să stabilească astfel consimțământul său de a fi ținut de tratat și că se consideră de asemenea că a făcut aceasta implicit dacă invocă dispozițiile tratatului sau dacă acționează în așa fel încât pare să considere actul reprezentantului său ca fiind confirmat.

282

În primul rând, din răspunsurile acelora dintre statele chestionate de Comisie care au trimis reprezentanți la reuniunea din 25 noiembrie 1994 reiese că niciunul dintre aceste state nu a fost în măsură să prezinte puterile depline care ar fi fost acordate acestor reprezentanți pentru a fi autorizați, conform articolului 7 alineatul 1 din Convenția de la Viena, să semneze rezoluția din aceeași zi.

283

În plus, din aceste răspunsuri nu rezultă o practică a statelor respective sau alte împrejurări care să demonstreze intenția acestora de a considera că participanții la reuniunea din 25 noiembrie 1994 sunt reprezentanții lor în vederea semnării rezoluției din aceeași zi și de a nu necesita prezentarea unor puteri depline.

284

În al doilea rând, desigur, din răspunsul Suediei din 2 iulie 2020 reiese că rezoluția din 25 noiembrie 1994 a fost semnată ulterior de ministrul suedez al afacerilor externe, astfel încât se poate considera că acest stat a beneficiat de scutirea de puterile depline prevăzute la articolul 7 alineatul 2 litera a) din Convenția de la Viena.

285

În al treilea rând, din convocarea la reuniunea din 25 noiembrie 1994, adresată de ICNUR la 15 noiembrie 1994 șefului delegației permanente a Comisiei pe lângă organizațiile internaționale de la Geneva, din atestarea unui fost funcționar al Comisiei din data de 16 ianuarie 2020, care figurează în anexa A.43 la cererea introductivă, precum și din atestarea unui fost funcționar al guvernului danez din 30 iulie 2019, care figurează în anexa A.44 la cererea introductivă, reiese totuși că rezoluția din 25 noiembrie 1994 a fost negociată și adoptată de reprezentanții statelor care fac parte din grupul de lucru pentru probleme umanitare al Conferinței internaționale privind fosta Iugoslavie și cu ocazia unei reuniuni a acestui grup de lucru.

286

Astfel, în lipsa aprobării rezoluției din 25 noiembrie 1994 de către toți reprezentanții statelor acreditate la Conferința internațională privind fosta Iugoslavie, rezoluția menționată, adoptată în cadrul unui grup de lucru, nu poate fi considerată un tratat adoptat în cadrul acestei conferințe, în conformitate cu articolul 7 alineatul 2 litera c) din Convenția de la Viena.

287

În al patrulea rând și în orice caz, reiese din dosar și în special din răspunsurile statelor chestionate de Comisie că, pe lângă recunoașterea de către Austria a calității sale de membră a reclamantului, unele dintre acestea au participat, la 10 martie 1995, la adoptarea statutului său (denumit în continuare „statutul inițial”), printre altele Franța, a cărei reprezentantă a semnat statutul menționat în calitate de președintă a comitetului de guvernanță, și Finlanda, și că unele dintre aceste state au făcut parte din comitetul de guvernanță sau din comitetul permanent, în special Danemarca, Franța, Țările de Jos, Suedia și Norvegia, reprezentanții acestor ultime două state semnând statutele reclamantului adoptate în 2008 și în 2012 în calitate de președinți ai comitetului său de guvernanță, devenit comitet permanent.

288

Astfel, prin participarea lor la adoptarea statutului inițial sau a statutelor ulterioare ale reclamantului sau prin participarea la comitetul său de guvernanță ori la comitetul său permanent, statele menționate la punctul 287 de mai sus au acționat astfel încât au lăsat să pară ca fiind confirmate actele de semnare a rezoluției din 25 noiembrie 1994 de către reprezentanții lor și au confirmat, așadar, ulterior, în sensul articolului 8 din Convenția de la Viena, semnarea acestei rezoluții care avea drept scop înființarea reclamantului.

289

În aceste condiții, Comisia a viciat decizia atacată printr‑o eroare de drept întrucât a refuzat să califice rezoluția din 25 noiembrie 1994 drept acord internațional din cauza lipsei puterilor depline ale participanților la reuniunea din aceeași zi, din moment ce semnarea rezoluției menționate a fost confirmată ulterior de cel puțin două state. Astfel, prezentul argument trebuie admis.

290

În susținerea celui de al treilea argument, reclamantul arată că Comisia a viciat decizia atacată cu erori de drept în raport cu anumite principii de drept internațional public enunțate în Convenția de la Viena, impunând statelor chestionate cu privire la statutul său juridic dovada semnării actului său constitutiv sau prezentarea unui instrument de ratificare, deși din dosarul aflat la dispoziția Comisiei reieșea că rezoluția din 25 noiembrie 1994 fusese aprobată și semnată în mod corespunzător de statele sale fondatoare și că, în practică, o organizație internațională nu este creată întotdeauna printr‑un acord formal.

291

În primul rând, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 11 din Convenția de la Viena, consimțământul unui stat de a fi legat printr‑un tratat poate fi exprimat prin semnătură, prin schimbul instrumentelor care constituie un tratat, prin ratificare, acceptare, aderare sau aprobare ori prin oricare alt mijloc convenit.

292

În special, articolul 12 alineatul 1 din Convenția de la Viena prevede că consimțământul unui stat de a fi legat printr‑un tratat se exprimă prin semnătura reprezentantului acestui stat atunci când tratatul prevede că semnătura va avea acest efect, când este stabilit pe o altă cale că statele care au participat la negociere conveniseră că semnătura va avea acest efect sau când intenția statului de a conferi semnăturii acest efect rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său sau a fost exprimată în cursul negocierii.

293

În plus, articolul 12 alineatul 2 din Convenția de la Viena prevede că, în aplicarea alineatului 1 al aceluiași articol, parafarea unui text are valoarea semnării tratatului dacă este stabilit că statele care au participat la negociere conveniseră în acest fel și semnătura ad referendum pusă pe un tratat de către reprezentantul unui stat, dacă acesta o confirmă, are valoarea semnării definitive a tratatului.

294

În speță, din cuprinsul punctului 6 din rezoluția din 25 noiembrie 1994 și din procesul‑verbal din 29 noiembrie 1994 rezultă că participanții la reuniunea din 25 noiembrie 1994 erau invitați să semneze rezoluția menționată.

295

Astfel, în măsura în care semnarea unui acord constituie, potrivit Convenției de la Viena, una dintre modalitățile de exprimare a consimțământului unui stat de a fi legat prin acest acord, Comisia nu a săvârșit o eroare de drept în raport cu articolul 12 din convenția menționată atunci când a întrebat statele despre care se pretinde că sunt membre ale reclamantului cu privire la acest aspect și când a solicitat prezentarea unor eventuale instrumente de semnare.

296

În al doilea rând, articolul 14 alineatul 1 din Convenția de la Viena prevede că consimțământul unui stat de a fi legat printr‑un tratat se exprimă prin ratificare când tratatul prevede că acest consimțământ se exprimă prin ratificare, când este stabilit pe altă cale că statele participante la negociere conveniseră asupra cerinței ratificării, când reprezentantul acestui stat a semnat tratatul sub rezerva ratificării sau când intenția statului de a semna tratatul sub rezerva ratificării rezultă din deplinele puteri ale reprezentantului său ori a fost exprimată în cursul negocierii.

297

În speță, nici din rezoluția din 25 noiembrie 1994, nici din procesul‑verbal din 29 noiembrie 1994 nu reiese că participanții la reuniunea din 25 noiembrie 1994 ar fi prevăzut să procedeze la o ratificare a acestei rezoluții.

298

Cu toate acestea, o astfel de intenție de a proceda prin ratificare ar fi putut fi exprimată de reprezentanții statelor și ai organizațiilor internaționale în cauză în cursul negocierii sau cu ocazia semnării, în conformitate cu ipotezele prevăzute la articolul 14 alineatul 1 literele b)-d) din Convenția de la Viena.

299

În consecință, reclamantul nu poate reproșa în mod întemeiat Comisiei nici faptul că a chestionat statele pe care le prezuma a fi membrii săi cu privire la existența unui instrument de ratificare pentru a stabili existența unui consimțământ din partea lor de a fi ținute de rezoluția din 25 noiembrie 1994.

300

Prin urmare, acest al treilea argument trebuie respins ca nefondat.

301

Din cuprinsul punctelor 274 și 289 de mai sus rezultă că Comisia a viciat decizia atacată prin erori de drept atunci când a considerat că rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu constituia un acord internațional.

302

Totuși, aceste erori de drept rămân, în acest stadiu al examinării argumentației reclamantului, lipsite de incidență asupra legalității deciziei atacate, din moment ce nu afectează condiția prevăzută de reglementarea financiară a Uniunii potrivit căreia reclamantul, pentru a putea beneficia de execuția bugetului Uniunii prin modul de gestiune indirectă prevăzut în beneficiul organizațiilor internaționale, trebuie să fi fost constituit printr‑un acord internațional care să fi avut ca obiect instituirea sa în calitate de organizație internațională.

303

Prin urmare, nelegalitățile constatate la punctele 274 și 289 de mai sus nu sunt, în sine, de natură să determine anularea deciziei atacate.

304

În susținerea prezentei critici, reclamantul arată în esență că Comisia a viciat decizia atacată printr‑o eroare de drept privind conținutul rezoluției din 25 noiembrie 1994, întrucât a considerat că acest act nu avea ca scop instituirea unei organizații internaționale, ci a unui mecanism temporar de finanțare comună.

305

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 31 din Convenția de la Viena, care exprimă dreptul cutumiar internațional, un tratat trebuie să fie interpretat cu bună‑credință, potrivit sensului obișnuit ce se atribuie termenilor tratatului în contextul lor și în lumina obiectului și a scopului său (a se vedea Hotărârea din 11 martie 2015, Oberto și O’Leary, C‑464/13 și C‑465/13, EU:C:2015:163, punctul 37 și jurisprudența citată).

306

În primul rând, trebuie să se constate că rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu califică reclamantul drept organizație internațională și nici nu definește statutul său juridic.

307

În al doilea rând, trebuie arătat de asemenea că rezoluția din 25 noiembrie 1994 nici măcar nu a acordat reclamantului personalitate juridică prin intermediul unei clauze care să îi confere capacitatea de a încheia acorduri sau de a sta în justiție.

308

În al treilea rând, rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu a prevăzut nici că reclamantul ar putea beneficia de imunități pentru exercitarea activităților sale, în condițiile în care, în conformitate cu jurisprudența citată la punctele 209 și 210 de mai sus, organizațiile internaționale beneficiază în principiu, pentru exercitarea misiunilor lor, de imunități care sunt prevăzute de tratatele lor constitutive.

309

În al patrulea rând, din termenii rezoluției din 25 noiembrie 1994 reiese că semnatarii săi nu au intenționat, prin înființarea reclamantului, să instituie o organizație dotată cu toate mijloacele necesare funcționării sale și cu cele mai bune garanții de stabilitate, de continuitate și de eficacitate pentru exercitarea misiunilor sale, ci un mecanism facultativ pus la dispoziția părților, pe care fiecare dintre acestea l‑ar putea utiliza după bunul plac.

310

Astfel, primo, în ceea ce privește stabilitatea și continuitatea misiunilor reclamantului, punctul 3 din rezoluția din 25 noiembrie 1994 a prevăzut că comitetul de guvernanță trebuia să reevalueze la fiecare șase luni necesitatea de a menține activitatea reclamantului, în timp ce, potrivit punctului 5 din aceasta, statele părți la rezoluția din 25 noiembrie 1994 trebuiau să decidă fie să îl integreze în cadrul global pentru reconstrucția Bosniei și Herțegovinei, fie să pună capăt progresiv activităților sale.

311

Secundo, în ceea ce privește eficacitatea misiunilor reclamantului, deși punctul 3 din rezoluția din 25 noiembrie 1994 evocă plata regulată a unor contribuții în beneficiul său din partea statelor și a organizațiilor internaționale părți la această rezoluție, aceasta din urmă nu pune în sarcina statelor și a organizațiilor menționate contribuții obligatorii în vederea creșterii bugetului reclamantului. Dimpotrivă, rezoluția prevede în mod expres caracterul facultativ al contribuțiilor, financiare sau în natură, ale membrilor reclamantului.

312

Tertio, rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu a prevăzut un transfer de competențe obligatorii din partea statelor și a organizațiilor părți la rezoluția menționată în favoarea reclamantului, aceste state și organizații rămânând, dimpotrivă, libere să adere la acesta, să iasă din acesta în mod unilateral și în momentul pe care îl consideră oportun și să o înlocuiască cu alte canale de comunicare.

313

În al cincilea rând, interpretarea termenilor și a finalității rezoluției din 25 noiembrie 1994, din care reiese că autorii săi nu au avut intenția de a institui o organizație internațională atunci când au înființat reclamantul, este confirmată de contextul în care a fost adoptată această rezoluție, astfel cum reiese din mai multe documente care figurează în dosar.

314

Primo, din procesul‑verbal din 29 noiembrie 1994 reiese că, în cadrul reuniunii din 25 noiembrie 1994 a grupului de lucru pentru probleme umanitare al Conferinței privind fosta Iugoslavie, mai multe state, printre care Germania, Finlanda, Norvegia și Rusia, precum și Oficiul de Ajutor Umanitar al Comunității Europene (ECHO), au exprimat reticențe față de o inițiativă care ar fi condus la înființarea unui nou organism instituționalizat și au insistat asupra caracterului temporar al activității reclamantului. În plus, niciunul dintre participanții la această reuniune nu a calificat reclamantul drept organizație internațională.

315

Secundo, reclamantul se prevalează de un document intitulat în engleză „Terms of reference of IMG‑IBH” (Caiet de sarcini al IMG‑IBH), despre care Tribunalul înțelege că reprezintă o anexă la rezoluția din 25 noiembrie 1994. În special, acest document enumeră misiunile reclamantului, care constau, pe teritoriul Bosniei și Herțegovinei și în domeniile energiei, serviciilor publice, cazării și locuințelor, în colectarea de informații, în evaluarea nevoilor de bază ale populației, în stabilirea sectoarelor prioritare care necesită asistență internațională rapidă, în identificarea și elaborarea de programe sau de proiecte care pot fi finanțate de comunitatea internațională și în asistarea statelor și a instituțiilor internaționale în vederea finanțării unor programe sau proiecte.

316

Cu toate acestea, caietul de sarcini al IMG‑IBH nu se pronunță cu privire la statutul juridic al reclamantului și nici nu îi conferă posibilitatea de a încheia acorduri internaționale.

317

Tertio, adeverința din 14 decembrie 1994 redactată de coordonatorul operațiunii speciale a ICNUR în fosta Iugoslavie, care a prezidat reuniunea din 25 noiembrie 1994, în cursul căreia fusese adoptată rezoluția din aceeași zi, se limitează să menționeze înființarea formală a reclamantului cu ocazia acestei reuniuni, fără a preciza dacă această inițiativă urmărea să confere reclamantului personalitate juridică și, dacă este cazul, să îi confere statutul de organizație internațională.

318

Quarto, din convocarea la reuniunea din 25 noiembrie 1994 reiese că această reuniune avea ca obiect examinarea restructurării entității aflate la originea reclamantului, precum și a statutului său viitor, iar nu crearea unei organizații internaționale.

319

În consecință, Comisia nu a viciat decizia atacată printr‑o o eroare de drept atunci când a considerat că rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu a avut nici ca obiect, nici ca efect să confere reclamantului statutul de organizație internațională, astfel încât este necesar să se respingă prezenta critică ca nefondată și, pe cale de consecință, al doilea aspect al celui de al patrulea motiv în totalitate.

320

Al treilea aspect al celui de al patrulea motiv este compus în esență din trei critici, întemeiate, prima, pe o eroare de drept în măsura în care Comisia a refuzat să recunoască reclamantului statutul de organizație internațională în pofida practicii ulterioare a membrilor săi, a doua, pe o eroare de drept în măsura în care Comisia nu a ținut seama de recunoașterea statutului de organizație internațională de care a beneficiat reclamantul din partea Uniunii și a anumitor state și, a treia, pe o eroare de drept în măsura în care Comisia s‑a abținut să ia în considerare faptul că membrii săi nu l‑au dizolvat și faptul că acesta respecta principiul specialității.

321

În susținerea acestei critici, reclamantul arată în esență că, presupunând chiar că nu a fost instituit în calitate de organizație internațională prin actul său constitutiv, Comisia a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a refuzat să admită că acesta dobândise progresiv statutul de organizație internațională permanentă, ținând seama de practica ulterioară a semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 și în special a membrilor săi. Astfel, acesta arată că statutul său inițial a fost modificat în anii 2008 și 2012 pentru a fi dotat cu mijloacele și cu privilegiile unei organizații internaționale, care erau adecvate pentru continuarea acțiunii sale și pentru desfășurarea activităților sale.

322

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în decizia atacată, Comisia a considerat că din răspunsurile statelor consultate reiese că practica ulterioară, în urma adoptării rezoluției din 25 noiembrie 1994, nu atesta o recunoaștere pe scară largă și clară a statutului de organizație internațională al reclamantului din partea statelor și a organizațiilor internaționale care ar fi membre ale acestuia.

323

În această privință, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 31 alineatul 3 literele a) și b) din Convenția de la Viena, se va ține seama, odată cu contextul, în scopul interpretării unui tratat, de orice acord ulterior intervenit între părți cu privire la interpretarea tratatului sau la aplicarea dispozițiilor sale și de orice practică urmată ulterior în aplicarea tratatului prin care este stabilit acordul părților în privința interpretării tratatului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Consiliul/Frontul Polisario, C‑104/16 P, EU:C:2016:973, punctul 120).

324

În special, reiese din jurisprudență că nu se poate considera că instrumentele constituie un acord ulterior sau o practică ulterioară prin care este stabilit acordul părților cu privire la interpretarea unui tratat, în sensul articolului 31 alineatul 3 literele a) și b) din Convenția de la Viena, dacă aceste instrumente au fost adoptate fără susținerea tuturor statelor părți la tratatul menționat [a se vedea în acest sens Hotărârea Curții Internaționale de Justiție din 31 martie 2014, Vânătoare de balene în Antarctica (Australia împotriva Japoniei; Noua Zeelandă, intervenientă), Recueil 2014, p. 226, punctul 83].

325

În plus, potrivit articolului 32 din Convenția de la Viena, se poate recurge la mijloace complementare de interpretare îndeosebi la lucrările pregătitoare și la împrejurările în care a fost încheiat tratatul fie pentru a se confirma sensul rezultat din aplicarea articolului 31 din aceeași convenție, fie pentru a se determina sensul atunci când interpretarea dată conform articolului 31 menționat lasă printre altele sensul ambiguu sau obscur sau duce la un rezultat vădit absurd sau nerațional.

326

Într‑o asemenea ipoteză, în conformitate cu concluziile Comisiei de drept internațional privind acordurile și practicile ulterioare, anexate la rezoluția 73/202 a Adunării Generale din 20 decembrie 2018 [text adoptat de Comisia de drept internațional cu ocazia celei de a șaptezecea sesiuni, în 2018, și prezentat Adunării Generale în cadrul raportului său privind lucrările sesiunii menționate (A/73/10)], o practică ulterioară este constituită din orice conduită a uneia sau a mai multe părți în ceea ce privește aplicarea tratatului, după încheierea acestuia.

327

În lumina acestor dispoziții și a acestor principii revine Tribunalului sarcina de a examina dacă, în susținerea prezentei critici, reclamantul se poate prevala în mod întemeiat de practica ulterioară a membrilor săi, astfel cum rezultă ea din statutul său inițial și din modificările acestuia în anii 2008 și 2012.

328

Din examinarea celei de a doua critici din cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv rezultă că, întrucât nu au instituit reclamantul în calitate de organizație internațională, dispozițiile rezoluției din 25 noiembrie 1994 sunt lipsite de orice caracter obscur sau ambiguu și nu duc la o interpretare vădit absurdă sau nerațională, în sensul articolului 32 din Convenția de la Viena.

329

Astfel, demonstrarea faptului că acorduri ulterioare sau o practică ulterioară a semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 au modificat interpretarea dispozițiilor acestei rezoluții în scopul de a conferi reclamantului statutul de organizație internațională este supusă condiției ca toți semnatarii acestei rezoluții sau cel puțin toți membrii reclamantului să fi aprobat o asemenea modificare, în conformitate cu jurisprudența citată la punctul 324 de mai sus.

330

În speță, este adevărat că, pe de o parte, statutul inițial al reclamantului i‑a conferit personalitate juridică și a prevăzut că o parte a personalului său ar beneficia de regimul imunităților de care beneficiază ICNUR și că, pe de altă parte, articolul 1 din statutul său din 2012 l‑a calificat drept organizație internațională.

331

Cu toate acestea, reclamantul nu a stabilit că statutul său inițial și statutul său din 2012 reflectau voința tuturor semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 sau cel puțin a membrilor săi de a‑i conferi statutul de organizație internațională, astfel încât Comisia ar fi trebuit să recunoască aceste instrumente ca reprezentând acorduri ulterioare sau o practică ulterioară în sensul articolului 31 alineatul 3 literele a) și b) din Convenția de la Viena.

332

Dimpotrivă, în primul rând, în ceea ce privește statutul inițial, din procesul‑verbal al reuniunii comitetului de guvernanță din 13 februarie 1995, la care au participat, sub egida ICNUR, reprezentanți ai Danemarcei, ai Germaniei, ai Franței, ai Italiei, ai Finlandei, ai Suediei, ai Regatului Unit, ai Norvegiei și ai Comunității Europene, în vederea elaborării acestui statut, reiese că, în urma unei întrebări adresate de Finlanda, un agent al ICNUR a insistat asupra faptului că reclamantul fusese înființat pentru a asigura o misiune temporară, că nu era prevăzută înființarea unei organizații internaționale de sine stătătoare și că statutul reclamantului nu ar avea, pentru statele care l‑ar aproba, același caracter obligatoriu din punct de vedere juridic precum cel care ar fi rezultat din punerea în aplicare a unei proceduri de ratificare, de către toate statele în cauză, a actului constitutiv al acestuia.

333

În plus, dintr‑o scrisoare a autorităților finlandeze din 29 aprilie 2014 reiese că, în cadrul reuniunii comitetului de guvernanță din 10 martie 1995, în cursul căreia statutul inițial a fost aprobat cu majoritatea necesară de două treimi din membrii comitetului menționat, reprezentantul Finlandei nu a semnat statutul menționat din cauza unor îndoieli cu privire la natura juridică a acestui document și că, având în vedere asigurările date de agentul ICNUR menționat la punctul 332 de mai sus, Finlanda a semnat în final acest statut în cadrul reuniunii comitetului de guvernanță din 19 iunie 1995, formulând o declarație potrivit căreia considera că statutul reclamantului era de natură politică.

334

Astfel, având în vedere luările de poziție ale ICNUR și ale Finlandei cu ocazia adoptării statutului inițial al reclamantului, din împrejurările în care a fost adoptat statutul menționat nu reiese că acesta reflectă voința tuturor semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994, nici a membrilor reclamantului, de a‑i conferi statutul de organizație internațională.

335

În al doilea rând, în ceea ce privește statutul reclamantului adoptat în anul 2012, acesta din urmă a susținut în ședință că fusese semnat de Franța, de Italia, de Finlanda, de Suedia și de Norvegia.

336

Or, primo, trebuie arătat că, chiar dacă s‑ar considera că afirmațiile reclamantului sunt dovedite, ar rezulta că statutul din 2012 nu ar fi fost adoptat cu susținerea tuturor semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994.

337

Secundo, nici din înscrisurile din dosar nu reiese că, la momentul adoptării statutului reclamantului din anul 2012, acesta ar fi avut ca membri numai Franța, Italia, Finlanda, Suedia și Norvegia, astfel încât ar trebui să se considere că acest statut reflectă acordul unanim al membrilor reclamantului la acea dată pentru a‑i recunoaște calitatea de organizație internațională.

338

Tertio, chiar presupunând că, la adoptarea statutului din 2012, reclamantul ar fi avut ca membri doar cele cinci state menționate la punctul 335 de mai sus, din luările de poziție ale acestor state ca răspuns la investigația OLAF și la procedura de consultare inițiată de Comisie în vederea adoptării deciziei atacate reiese că acestea contrazic clauza din statutul din 2012 care recunoaște reclamantului calitatea de organizație internațională.

339

Astfel, pe de o parte, din scrisoarea adresată OLAF la 23 iunie 2014 de autoritățile suedeze, precum și din răspunsul acestor autorități adresat Comisiei la 2 iulie 2020 rezultă că Suedia consideră că reclamantul nu este o organizație internațională, chiar dacă este cert că ambasadorul Suediei la Belgrad a semnat statutul din 2012 al reclamantului în calitate de președinte al comitetului său de guvernanță, devenit comitet permanent.

340

Pe de altă parte, din răspunsurile date în cadrul investigației OLAF de Franța, de Italia, de Finlanda și de Norvegia, precum și din răspunsurile lor adresate Comisiei la 22 iulie, la 13 martie, la 14 ianuarie 2020 și, respectiv, la 20 decembrie 2019 reiese că aceste state consideră că reclamantul nu este o organizație internațională.

341

Astfel, având în vedere luările de poziție ale Franței, Italiei, Finlandei, Suediei și Norvegiei, din dosar nu reiese că clauza din statutul din 2012, potrivit căreia reclamantul este o organizație internațională, reflectă voința clară și fără echivoc a acestor state de a‑i conferi un asemenea statut.

342

În al treilea rând, trebuie arătat că, presupunând chiar că statutul inițial al reclamantului și statutul său din 2012 ar fi fost adoptate cu susținerea tuturor semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 sau cel puțin a membrilor săi, din evoluția statutelor menționate reiese că, deși, cu ocazia adoptării noilor statute în 2008 și 2012, membrii reclamantului menționați au intenționat să îi asigure o anumită stabilitate și să garanteze continuitatea acțiunii sale, ei nu au modificat totuși natura sa de mecanism facultativ de finanțare comună pe care fiecare dintre ei o putea utiliza după bunul plac.

343

În special, cu ocazia adoptării statutelor din 2008 și 2012, membrii reclamantului nu au modificat modul de finanțare a acestuia din urmă, întemeiat pe contribuții facultative, și nici nu i‑au încredințat competențe obligatorii, astfel încât aceștia rămân liberi să iasă din acesta în mod unilateral în momentul pe care îl consideră oportun și să îl înlocuiască cu alte canale de comunicare.

344

În acest context, trebuie să se constate că sensul clauzelor statutului inițial referitoare la imunitățile și la personalitatea juridică a reclamantului și al clauzei din statutul din 2012 potrivit căreia acesta din urmă este o organizație internațională rămâne ambiguu în sensul articolului 32 din Convenția de la Viena.

345

În plus, din răspunsurile statelor consultate de Comisie reiese că, dintre membrii reclamantului, numai Austria consideră că acesta din urmă poate fi recunoscut drept o organizație internațională.

346

În consecință, Comisia nu a săvârșit nicio eroare de drept atunci când a considerat, în decizia atacată, că practica ulterioară adoptării rezoluției din 25 noiembrie 1994, apoi adoptării statutului inițial și a statutului din 2012 nu atesta o recunoaștere suficient de largă și de clară a calității de organizație internațională a reclamantului, atât din partea semnatarilor acestei rezoluții, cât și din partea membrilor reclamantului.

347

În aceste condiții, prezenta critică trebuie respinsă ca nefondată.

348

Prezenta critică este compusă din două argumente întemeiate, primul, pe încălcarea articolelor 27 și 46 din Convenția de la Viena și, al doilea, pe o eroare de drept în măsura în care Comisia nu a ținut seama de acordurile de sediu încheiate de reclamant.

349

În susținerea primului argument, reclamantul arată că încheierea unor convenții între el și Comisie privind gestiunea comună sau indirectă presupunea în mod necesar, pentru această instituție, obligația de a recunoaște statutul său de organizație internațională în temeiul articolelor 27 și 46 din Convenția de la Viena.

350

În această privință, în primul rând, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 1 și cu articolul 2 alineatul 1 litera a) din aceasta, Convenția de la Viena reglementează acordurile internaționale încheiate în scris între state și guvernate de dreptul internațional. Astfel, potrivit articolului 3 din convenția menționată, aceasta nu se aplică acordurilor internaționale încheiate între state și alte subiecte de drept internațional, precum Uniunea.

351

Prin urmare, reclamantul nu poate reproșa în mod util Comisiei, în susținerea prezentului argument, că a încălcat articolele 27 și 46 din Convenția de la Viena, ale căror dispoziții nu sunt direct aplicabile Uniunii.

352

În al doilea rând, presupunând că reclamantul a intenționat să invoce principiile dreptului internațional public care figurează la articolele 27 și 46 din Convenția de la Viena, în special la articolul 27 alineatele 2 și 3 și la articolul 46 alineatele 2 și 3 din Convenția de la Viena din 21 martie 1986 privind dreptul tratatelor între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale (Documents officiels de la Conférence des Nations unies sur le droit des traités entre États et organisations internationales ou entre organisations internationales, vol. II, p. 91), din aceste principii rezultă, pe de o parte, că o organizație internațională parte la un tratat nu poate invoca normele organizației ca justificând neexecutarea tratatului și, pe de altă parte, că faptul că consimțământul unei organizații internaționale de a fi ținută de un tratat a fost exprimat cu încălcarea normelor organizației privind competența de a încheia tratate nu poate fi invocat de această organizație ca viciu de consimțământ, cu excepția cazului în care această încălcare nu a fost vădită și nu privește o normă de importanță fundamentală.

353

Or, primo, din moment ce rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu obliga semnatarii săi să adere la reclamant și nici nu îl califica drept organizație internațională, nu se poate reproșa Comisiei că, prin adoptarea deciziei atacate, nu a executat rezoluția menționată, chiar presupunând că ar fi aprobat‑o sau ar fi semnat‑o în mod corespunzător.

354

În plus, din examinarea primei critici din cadrul prezentului aspect rezultă că reclamantul nu poate invoca în mod întemeiat statutul de organizație internațională în temeiul practicii ulterioare rezoluției din 25 noiembrie 1994 sau adoptării statutului său.

355

În orice caz, din cuprinsul punctului 253 de mai sus rezultă că, întrucât Comisia nu a mai făcut parte din comitetul de guvernanță al reclamantului începând cu 20 mai 2003, Uniunea nu mai era membră a acestuia în perioada în care a produs efecte decizia atacată.

356

Astfel, chiar dacă Comisia ar fi aderat în mod legal la reclamant în anul 1994 sau ulterior, aceasta era, la data de la care produce efecte decizia atacată, dezlegată de orice obligație de a‑i recunoaște statutul de organizație internațională care ar fi rezultat dintr‑o eventuală practică ulterioară rezoluției din 25 noiembrie 1994 sau adoptării statutului acestuia.

357

Secundo, din motivarea deciziei atacate nu reiese că, chiar dacă Comisia contestă că a aderat în mod legal la rezoluția din 25 noiembrie 1994, aceasta ar fi adoptat decizia menționată pentru motivul că consimțământul său de a fi ținută de această rezoluție ar fi fost exprimat cu încălcarea normelor Uniunii privind competența de a încheia tratate internaționale.

358

În special, din motivarea deciziei atacate nu reiese că aceasta se întemeiază pe principiile enunțate la articolul 46 din Convenția de la Viena și la articolul 46 alineatele 2 și 3 din Convenția de la Viena din 21 martie 1986 privind dreptul tratatelor între state și organizații internaționale sau între organizații internaționale.

359

În consecință, prezentul argument trebuie respins.

360

În susținerea celui de al doilea argument, reclamantul arată că Comisia a viciat decizia atacată cu o eroare de drept prin refuzul de a lua în considerare răspunsurile Belgiei și Austriei în măsura în care aceste state se referă la acordurile de sediu pe care acesta le încheiase, din moment ce asemenea acorduri exprimă recunoașterea statutului său de organizație internațională de către statele semnatare ale acestor acorduri, indiferent dacă sunt sau nu membre ale acestei organizații. Astfel, acesta se prevalează de semnarea unor acorduri de sediu cu Belgia, cu Bosnia și Herțegovina, cu Macedonia de Nord, cu Myanmar/Birmania și cu Serbia.

361

În această privință, este adevărat că, în răspunsul său adresat Comisiei la 8 aprilie 2020, Austria a menționat că practica ulterioară adoptării rezoluției din 25 noiembrie 1994 și a statutului reclamantului, în special încheierea unor acorduri de sediu, părea să arate că acesta din urmă obținuse personalitatea juridică internațională în măsura necesară exercitării misiunilor sale. În plus, în răspunsul său adresat Comisiei la 30 iunie 2020, Belgia a menționat acordul de sediu pe care îl încheiase cu reclamantul.

362

Totuși, din motivarea deciziei atacate reiese că Comisia a considerat că recunoașterea statutului de organizație internațională în favoarea reclamantului de către state care nu sunt membre ale acestei entități nu era suficientă pentru a stabili că acesta îndeplinea criteriile de definire a organizațiilor internaționale prevăzute de dreptul internațional, în special de principiile care figurează în proiectul de articole.

363

În această privință, din cuprinsul punctelor 204-212 și 323-325 de mai sus reiese că recunoașterea statutului de organizație internațională rezultă din concursul de voințe al statelor și, dacă este cazul, al organizațiilor internaționale care sunt părți la acordul constitutiv al organizației în cauză, această intenție trebuind să reiasă în mod clar din acordul constitutiv menționat sau din acordurile ulterioare ori chiar din practica ulterioară acordului constitutiv menționat, sub rezerva ca aceste acorduri ulterioare și această practică ulterioară să exprime o asemenea recunoaștere din partea tuturor părților la acordul constitutiv.

364

Astfel, faptul că state care nu au aderat la acordul constitutiv al unei organizații și care nu sunt sau nu mai sunt membre ale acesteia o consideră o organizație internațională nu poate implica nicio obligație pentru Comisie de a recunoaște acestei organizații statutul de organizație internațională, în special în scopul de a o autoriza să execute bugetul Uniunii în gestiune indirectă.

365

În consecință, Comisia nu a săvârșit o eroare de drept prin faptul că nu a ținut seama, în vederea adoptării deciziei atacate, de acordurile de sediu încheiate de reclamant cu statele menționate la punctul 360 de mai sus, astfel încât prezentul argument trebuie respins ca nefondat.

366

În susținerea celei de a treia critici, reclamantul arată că Comisia a viciat decizia atacată printr‑o eroare de drept, întrucât nu a ținut seama, pe de o parte, de faptul că statele care îl instituiseră nu au procedat niciodată la dizolvarea sa, în pofida caracterului său inițial provizoriu, și, pe de altă parte, de faptul că respecta principiul specialității.

367

În această privință, este adevărat că semnatarii rezoluției din 25 noiembrie 1994 care au aderat la reclamant au intenționat, cu ocazia adoptării statutelor din 2008 și 2012, să îi asigure o anumită stabilitate și să îi încredințeze sarcini specializate în domeniul reconstrucției și al dezvoltării, dincolo de teritoriul Bosniei și Herțegovinei.

368

Cu toate acestea, din examinarea celei de a doua critici a celui de al doilea aspect al prezentului motiv și a primei critici din cadrul prezentului aspect rezultă că nici semnatarii rezoluției din 25 noiembrie 1994, nici membrii reclamantului nu au manifestat o intenție unanimă sau cel puțin majoritară de a‑i conferi statutul de organizație internațională.

369

Or, faptul că membrii reclamantului nu l‑au dizolvat și faptul că acesta ar respecta principiul specialității nu sunt suficiente pentru a stabili o asemenea intenție și, așadar, nu au incidență asupra legalității deciziei atacate.

370

Prin urmare, este necesar să se respingă prezenta critică, precum și, pe cale de consecință, al treilea aspect și al patrulea motiv în totalitate.

371

În susținerea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv, reclamantul invocă în esență șapte critici, întemeiate, prima, pe erori săvârșite de Comisie în ceea ce privește identificarea statelor care trebuiau să fie chestionate cu privire la statutul său juridic, a doua, pe erori săvârșite de Comisie în ceea ce privește domeniul de aplicare al acordului de sediu pe care l‑a încheiat cu autoritățile belgiene, a treia, pe erori săvârșite de Comisie în ceea ce privește definiția noțiunii de „organizație internațională”, a patra, pe erori săvârșite de Comisie ca urmare a neluării în considerare de către aceasta din urmă a documentelor de care dispunea deja, a cincea, pe erori săvârșite de Comisie ca urmare a caracterului incomplet al chestionarului adresat de aceasta din urmă statelor despre care se pretinde că erau membrii săi, a șasea, pe erori săvârșite de Comisie ca urmare a inutilității cererii prin care aceasta din urmă solicita statelor chestionate să prezinte acordul constitutiv semnat în mod corespunzător și, a șaptea, pe erori săvârșite de Comisie ca urmare a lipsei unei a doua consultări a statelor chestionate de aceasta din urmă după primirea observațiilor sale din 5 și din 30 martie 2021.

372

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că obligația de diligență, care este inerentă principiului bunei administrări consacrat la articolul 41 din cartă și care se aplică în mod general activității administrației Uniunii în relațiile sale cu publicul, impune instituțiilor Uniunii să acționeze cu grijă și cu prudență, examinând toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 168 și jurisprudența citată).

373

Astfel, având în vedere conținutul obligației de diligență, motivul întemeiat pe încălcarea acestei obligații coincide frecvent cu cel întemeiat pe eroarea vădită de apreciere (Hotărârea din 16 iunie 2022, SGL Carbon și alții/Comisia, C‑65/21 P și C‑73/21 P-C‑75/21 P, EU:C:2022:470, punctul 32).

374

Astfel, obligația de diligență revine instituțiilor Uniunii în exercitarea puterii lor de apreciere. Așadar, atunci când o parte invocă săvârșirea de către instituția competentă a unei erori vădite de apreciere, instanța Uniunii trebuie să verifice dacă această instituție a examinat atent și imparțial toate elementele relevante ale cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2022, SGL Carbon și alții/Comisia, C‑65/21 P și C‑73/21 P-C‑75/21 P, EU:C:2022:470, punctele 30 și 31 și jurisprudența citată).

375

În speță, trebuie să se constate că, în cadrul celui de al patrulea motiv, reclamantul a reproșat Comisiei că a săvârșit mai multe erori vădite de apreciere și că această argumentație coincide cu cea dezvoltată în susținerea prezentului aspect.

376

Or, din moment ce din cuprinsul punctului 370 de mai sus rezultă că al patrulea motiv, întemeiat printre altele pe mai multe erori vădite de apreciere, trebuie respins ca nefondat, reclamantul nu poate, pe cale de consecință, să reproșeze în mod întemeiat Comisiei că nu a examinat situația sa cu atenție și cu prudență și că a încălcat astfel obligația de diligență cu ocazia adoptării deciziei atacate.

377

În orice caz, în ceea ce privește prima critică, întemeiată pe faptul că Comisia, pe de o parte, a adresat în mod eronat Turciei întrebări cu privire la statutul juridic al reclamantului și, pe de altă parte, nu a adresat întrebări Bosniei și Herțegovinei, Macedoniei de Nord, Myanmar‑ului/Birmaniei și Serbiei, trebuie amintit că, după pronunțarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), reclamantul a refuzat să comunice Comisiei identitatea membrilor săi.

378

În acest context, nu se poate considera că Comisia a încălcat obligația de diligență, adresând întrebări statelor cu privire la care reclamantul indicase, pe propriul site internet, la 26 noiembrie 2019, că erau membrii săi și printre care figura Turcia.

379

În ceea ce privește Bosnia și Herțegovina, Macedonia de Nord, Myanmar/Birmania și Serbia, despre care nu se contestă că nu sunt membri ai reclamantului, din examinarea celui de al doilea argument al celei de a doua critici din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv rezultă că eventualele luări de poziție ale acestor state cu privire la problema dacă reclamantul era o organizație internațională sunt lipsite de relevanță pentru adoptarea deciziei atacate.

380

Referitor la a doua critică, întemeiată pe o eroare a Comisiei în ceea ce privește domeniul de aplicare al acordului de sediu încheiat între autoritățile belgiene și reclamant, rezultă de asemenea din examinarea celui de al doilea argument al celei de a doua critici din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv că domeniul de aplicare al acestui acord este lipsit de relevanță pentru adoptarea deciziei atacate, din moment ce Belgia nu mai era membru al reclamantului la data de la care produce efecte decizia atacată, astfel cum reiese din examinarea celui de al doilea argument al celei de a doua critici din cadrul primului aspect al celui de al patrulea motiv.

381

Referitor la a treia critică, întemeiată pe o eroare a Comisiei în ceea ce privește definiția noțiunii de „organizație internațională”, care ar fi diferită de cea prevăzută în orientări, din examinarea celui de al patrulea motiv rezultă că Comisia nu a viciat decizia atacată printr‑o eroare de drept întrucât s‑a întemeiat pe definiția noțiunii menționate, astfel cum rezultă aceasta printre altele din Convenția de la Viena și din proiectul de articole.

382

În plus, din orientări nu reiese că definiția noțiunii de „organizație internațională” care figurează în acest document este diferită de cea pe care s‑a întemeiat Comisia pentru a adopta decizia atacată.

383

În ceea ce privește a patra critică, întemeiată pe neluarea în considerare de către Comisie a documentelor de care dispunea deja, din examinarea celui de al patrulea motiv rezultă că diversele documente prezentate de reclamant și care, în cea mai mare parte, sunt anexate la raportul de investigație al OLAF nu demonstrează intenția unanimă sau majoritară a semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 sau cel puțin a membrilor acestuia de a‑i conferi statutul de organizație internațională.

384

În ceea ce privește a cincea critică, întemeiată pe caracterul incomplet al chestionarului adresat de Comisie statelor despre care se pretinde că sunt membre ale reclamantului, din chestionarul menționat reiese că Comisia nu a întrebat statele în cauză numai dacă erau sau fuseseră membre ale reclamantului și dacă au semnat un acord internațional sau interguvernamental prin care acesta era instituit în calitate de organizație internațională, ci și dacă ele considerau că reclamantul îndeplinea condițiile pentru a fi calificat drept organizație internațională în sensul reglementării financiare a Uniunii, astfel încât, având în vedere definiția noțiunii de „organizație internațională”, amintită la punctele 197-212 de mai sus, această critică trebuie respinsă ca nefondată.

385

În ceea ce privește a șasea critică, întemeiată pe inutilitatea cererii prin care Comisia solicita statelor participante să prezinte acordul constitutiv al reclamantului semnat în mod corespunzător, aceasta trebuie de asemenea respinsă ca nefondată, astfel cum rezultă din examinarea celui de al treilea argument al primei critici din cadrul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv.

386

În ceea ce privește a șaptea critică, întemeiată pe lipsa unei a doua consultări a statelor chestionate de Comisie după primirea observațiilor reclamantului din 5 și din 30 martie 2021, din examinarea celui de al patrulea motiv rezultă că aceste observații, reiterate în cererea introductivă, nu erau de natură să infirme concluzia Comisiei potrivit căreia reclamantul nu constituia o organizație internațională.

387

În consecință, Comisia nu a încălcat obligația de diligență prin faptul că nu a consultat a doua oară, după primirea observațiilor reclamantului, statele pe care le chestionase, astfel încât această critică este nefondată.

388

Prin urmare, al doilea aspect al celui de al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

389

În susținerea celui de al treilea aspect, reclamantul invocă în esență patru critici, întemeiate pe faptul că Comisia a încălcat obligația de imparțialitate, privită în dimensiunea sa obiectivă, în primul rând, întrucât a adresat statelor pe care a ales să le chestioneze întrebări care nu erau relevante, utile sau conforme cu dreptul sau cu elementele din dosar, în al doilea rând, întrucât a dat Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), o întindere pe care în mod vădit nu o avea și întrucât a pretins că era obligată să efectueze o reevaluare a statutului juridic al reclamantului, astfel încât să orienteze răspunsurile statelor menționate, în al treilea rând, întrucât a făcut afirmații inexacte cu privire la reclamant și, în al patrulea rând, întrucât a exercitat presiuni asupra acelorași state pentru a obține răspunsuri redactate astfel încât să susțină mai bine poziția sa.

390

În această privință, trebuie amintit că instituțiilor le revine sarcina de a se conforma cerinței de imparțialitate în cele două componente ale sale, care sunt, pe de o parte, imparțialitatea subiectivă, în temeiul căreia niciunul dintre membrii instituției în cauză nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și, pe de altă parte, imparțialitatea obiectivă, în conformitate cu care această instituție trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată [a se vedea Ordonanța din 24 mai 2022, Puigdemont i Casamajó și alții/Parlamentul și Spania, C‑629/21 P(R), EU:C:2022:413, punctul 199 și jurisprudența citată].

391

În special, atunci când un reclamant invocă o încălcare a imparțialității obiective, rezultă din jurisprudență că, pentru a demonstra că organizarea unei proceduri administrative nu oferă garanții suficiente pentru excluderea oricărei îndoieli legitime cu privire la o eventuală prejudecată, nu este necesar să se demonstreze existența unei lipse de imparțialitate, ci este suficient să existe o îndoială legitimă în această privință, iar aceasta să nu poată fi înlăturată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 27 martie 2019, August Wolff și Remedia/Comisia, C‑680/16 P, EU:C:2019:257, punctul 37).

392

În primul rând, în ceea ce privește prima critică, întemeiată pe faptul că Comisia a adresat statelor chestionate întrebări inutile, lipsite de relevanță și neconforme cu dreptul sau cu elementele din dosar, nu reiese din dosar că, având în vedere definiția noțiunii de „organizație internațională” amintită la punctele 197-212 de mai sus, întrebările adresate de Comisie statelor pe care a ales să le chestioneze, referitoare la o eventuală semnare sau ratificare a acordului constitutiv al reclamantului, precum și la existența unor puteri depline acordate eventual semnatarilor acordului respectiv, ar fi fost inutile, lipsite de relevanță sau neconforme cu dreptul sau cu elementele dosarului.

393

În plus, în ceea ce privește celelalte moduri de exprimare a consimțământului statelor de a fi ținute de rezoluția din 25 noiembrie 1994, este adevărat că scrisorile adresate statelor chestionate de Comisie nu menționează alte moduri în afara semnării și a ratificării acestui instrument.

394

Totuși, această împrejurare nu este de natură să demonstreze că procedura de consultare inițiată de Comisie cu statele despre care considera că erau sau fuseseră membre ale reclamantului nu oferea garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată sau comportament părtinitor din partea sa.

395

Astfel, în scrisorile adresate statelor menționate, Comisia a adresat o întrebare generală pentru a stabili dacă acestea considerau că sunt membre ale reclamantului. Totuși, statele chestionate aveau posibilitatea, în lipsa semnării sau a ratificării acordului constitutiv al reclamantului, să indice dacă consimțiseră în alt mod la acest acord.

396

Pe de altă parte, din definiția noțiunii de „organizație internațională”, amintită la punctele 197-212 de mai sus, și din examinarea celui de al doilea argument al celei de a doua critici din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv rezultă că reclamantul nu poate reproșa în mod întemeiat Comisiei că nu a solicitat statelor pe care le‑a chestionat dacă îl considerau, îl tratau sau îl calificau drept organizație internațională independent de statutul lor de membru al acestei organizații.

397

În consecință, prima critică din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respinsă ca nefondată.

398

În al doilea rând, trebuie respinsă ca nefondată a doua critică, întemeiată pe faptul că Comisia ar fi conferit Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), o întindere pe care nu o are, pe cale de consecință a respingerii primului aspect al primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE și pe încălcarea autorității de lucru judecat a hotărârii menționate, precum și a celei de a doua critici din cadrul celui de al doilea aspect al aceluiași motiv, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității actelor Uniunii.

399

Astfel, din cuprinsul punctelor 105, 120 și 149 de mai sus reiese că Comisia nu a săvârșit o eroare de interpretare a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), atunci când a considerat că executarea corectă a acestei hotărâri implica obligația sa de a efectua o reevaluare retroactivă a statutului juridic al reclamantului.

400

În al treilea rând, în susținerea celei de a treia critici, întemeiate pe faptul că Comisia ar fi viciat prin mai multe inexactități corespondența sa cu statele pe care le‑a chestionat, primo, reclamantul reproșează Comisiei că a indicat, atât în scrisorile din 26 noiembrie 2019 adresate statelor menționate, cât și în scrisorile de atenționare din 11 martie 2020, că avea obligația de a efectua o evaluare a statutului acestuia în temeiul articolului 266 TFUE.

401

Or, ținând seama de respingerea primei critici din cadrul primului aspect al primului motiv, întemeiată pe încălcarea articolului 266 TFUE, reclamantul nu poate susține în mod întemeiat nici că această mențiune este eronată.

402

Secundo, reclamantul reproșează Comisiei că a indicat, în scrisorile din 26 noiembrie 2019, că refuzase să îi furnizeze acordul său constitutiv.

403

Astfel, printr‑o scrisoare din 6 mai 2019, Comisia solicitase reclamantului să îi adreseze printre altele „o copie certificată pentru conformitate cu originalul a acordului internațional (semnat) privind înființarea IMG ca organizație internațională”, precum și „orice document care nu ar fi încă în posesia [sa] […] confirmând statutul IMG ca organizație internațională și identitatea membrilor actuali sau trecuți [ai acestuia]”.

404

Or, în răspunsul său din 25 iunie 2019, reclamantul a contestat însuși principiul cererii Comisiei pentru motivul că recunoașterea sa anterioară ca organizație internațională, printre altele de către Uniune, nu putea fi repusă în discuție în temeiul normelor de drept internațional public. Prin urmare, acesta nu a dat curs cererii menționate.

405

Pe de altă parte, reclamantul nu a răspuns la scrisoarea de relansare a Comisiei din 18 iulie 2019.

406

În consecință, mențiunea potrivit căreia reclamantul a refuzat să furnizeze Comisiei acordul prin care fusese înființat nu este inexactă.

407

În plus, deși reclamantul susține că acest refuz de cooperare era justificat de faptul că Comisia dispunea deja de documentele sale constitutive, o astfel de justificare nu apare în răspunsul său din 25 iunie 2019.

408

În consecință, Comisia avea posibilitatea să indice statelor pe care alesese să le chestioneze că reclamantul refuzase să îi furnizeze acordul său constitutiv, fără ca acest lucru să fie de natură să demonstreze că această procedură de consultare nu oferea garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată sau comportament părtinitor din partea sa.

409

Tertio, reclamantul reproșează Comisiei că a precizat, în special în corespondența electronică cu autoritățile turce și italiene, că prin Ordonanța din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑645/19, nepublicată, EU:T:2020:388), Tribunalul declarase că ea efectua o executare corectă a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78).

410

În această privință, la punctul 69 din Ordonanța din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑645/19, nepublicată, EU:T:2020:388), Tribunalul a statuat în esență că Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu poate fi interpretată în sensul că, pentru a o executa, Comisia nu ar putea efectua o nouă examinare a statutului de organizație internațională al reclamantului, după ce a obținut informațiile pe care le consideră necesare, ci, dimpotrivă, în sensul că recurgerea la o nouă examinare poate fi considerată ca fiind consecința necesară a acestei hotărâri.

411

În plus, prin Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722), Curtea a respins recursul formulat de reclamant împotriva Ordonanței din 9 septembrie 2020, IMG/Comisia (T‑645/19, nepublicată, EU:T:2020:388).

412

În consecință, mențiunea care figurează în diverse e‑mailuri de relansare ale Comisiei, potrivit căreia Tribunalul a statuat că Comisia efectua o executare corectă a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), nu este inexactă, astfel încât această a treia critică trebuie respinsă ca nefondată.

413

În al patrulea rând, în susținerea celei de a patra critici, întemeiată pe faptul că Comisia a exercitat presiuni asupra unora dintre statele chestionate pentru a obține răspunsuri redactate astfel încât să susțină mai bine concluzia sa, reclamantul se prevalează de corespondența dintre Comisie și autoritățile daneze din 5 și din 12 iunie 2020, prin care Comisia a solicitat autorităților menționate să confirme dacă Danemarca semnase un acord internațional de instituire a reclamantului în calitate de organizație internațională, în măsura în care Comisia se temea că primul răspuns al autorităților menționate nu va fi considerat suficient de concludent de către Tribunal sau de către Curte în cazul unei acțiuni în contencios.

414

În această privință, din scrisoarea reprezentantului permanent al Danemarcei pe lângă Uniune din 4 iunie 2020 reiese că, la întrebarea dacă acest stat semnase un acord internațional de instituire a reclamantului în calitate de organizație internațională, autoritățile daneze au răspuns mai întâi că nu fuseseră capabile să găsească un document semnat în acest scop. Ulterior, în urma corespondenței electronice dintre Comisie și aceste autorități din 5 și din 12 iunie 2020, menționate la punctul 413 de mai sus, reprezentanța permanentă a Danemarcei pe lângă Uniune a trimis, la 18 iunie 2020, o nouă scrisoare modificată în sensul solicitat de Comisie.

415

Or, împrejurările descrise la punctul 414 de mai sus demonstrează preocuparea Comisiei de a obține un răspuns clar din partea autorităților daneze la întrebarea dacă Danemarca semnase un acord internațional de instituire a reclamantului în calitate de organizație internațională. Prin urmare, acestea nu dau naștere unei îndoieli legitime cu privire la existența unei eventuale prejudecăți din partea Comisiei referitoare la soluția care trebuie dată în ceea ce privește statutul reclamantului.

416

În consecință, a treia critică din cadrul celui de al treilea aspect al celui de al doilea motiv trebuie respinsă ca nefondată, precum și, prin urmare, al treilea aspect în ansamblu și al doilea motiv în totalitate.

417

Rezultă din cele ce precedă că concluziile prin care se solicită anularea deciziei atacate trebuie respinse.

418

În susținerea concluziilor în despăgubire, reclamantul prezintă două capete de cerere cu privire la prejudiciu, care constituie două aspecte distincte. În cadrul primului aspect, acesta solicită o despăgubire în valoare de 20000 de euro din cauza termenului nerezonabil care a caracterizat procedura de adoptare a deciziei atacate. În cadrul celui de al doilea aspect, acesta solicită o despăgubire în cuantum de 23651903 euro pentru repararea prejudiciilor de ordin financiar și moral pe care le impută nelegalităților care afectează decizia atacată, care s‑a substituit deciziilor din 16 decembrie 2014 și din 8 mai 2015.

419

Comisia contestă temeinicia argumentelor reclamantului.

420

Cu titlu introductiv, în primul rând, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, pentru ca răspunderea extracontractuală a Uniunii să poată fi angajată într‑un anumit caz, este necesar, printre alte condiții, ca persoana care solicită repararea prejudiciului sau a prejudiciilor pe care consideră că le‑a suferit ca urmare a unui comportament sau a unui act al Uniunii să dovedească existența încălcării unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 145 și jurisprudența citată).

421

În plus, această încălcare trebuie să fie suficient de gravă, cerință care depinde ea însăși de puterea de apreciere de care dispune instituția care ar fi încălcat această normă și de aspectul dacă ea a încălcat în mod vădit și grav limitele impuse acestei puteri, având în vedere în special gradul de claritate și de precizie al normei menționate, dificultățile de interpretare sau de aplicare care pot decurge, precum și complexitatea situației care trebuie soluționată (a se vedea Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia, C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722, punctul 146 și jurisprudența citată).

422

În al doilea rând, orice prejudiciu a cărui reparare se solicită în cadrul unei acțiuni în răspundere extracontractuală a Uniunii în temeiul articolului 340 al doilea paragraf TFUE trebuie să fie real și cert. În orice împrejurare, revine părții care pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii sarcina de a furniza probe concludente cu privire atât la existența, cât și la întinderea prejudiciului pe care îl invocă (a se vedea Hotărârea din 5 septembrie 2019, Uniunea Europeană/Guardian Europe și Guardian Europe/Uniunea Europeană, C‑447/17 P și C‑479/17 P, EU:C:2019:672, punctul 135 și jurisprudența citată).

423

Trebuie amintit, în această privință, că existența unui prejudiciu real și cert nu poate fi examinată în mod abstract de instanța Uniunii, ci trebuie apreciată în funcție de împrejurările de fapt precise ce caracterizează fiecare cauză dedusă judecății acesteia din urmă (a se vedea Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Mahmoudian/Consiliul, C‑681/19 P, nepublicată, EU:C:2021:933, punctul 32 și jurisprudența citată).

424

În al treilea rând, condiția referitoare la existența unei legături de cauzalitate privește existența unei legături de cauzalitate suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituției în cauză și prejudiciu, legătură pentru care revine reclamantului sarcina de a face dovada, astfel încât comportamentul reproșat trebuie să fie cauza determinantă a prejudiciului (a se vedea Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia, C‑549/21 P, nepublicată, EU:C:2023:340, punctul 114 și jurisprudența citată).

425

Astfel, revine părții care pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii sarcina de a furniza probe concludente cu privire la existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituției respective și prejudiciul pretins (a se vedea Hotărârea din 30 mai 2017, Safa Nicu Sepahan/Consiliul, C‑45/15 P, EU:C:2017:402, punctul 62 și jurisprudența citată).

426

Cu toate acestea, potrivit unui principiu general comun sistemelor juridice ale statelor membre, aplicat de asemenea de instanțele Uniunii, persoana prejudiciată, cu riscul de a trebui să suporte ea însăși prejudiciul, trebuie să dea dovadă de o diligență rezonabilă pentru a limita întinderea prejudiciului (a se vedea Ordonanța din 12 mai 2010, Pigasos Alieftiki Naftiki Etaireia/Consiliul și Comisia, C‑451/09 P, nepublicată, EU:C:2010:268, punctul 39 și jurisprudența citată).

427

Astfel, legătura de cauzalitate poate fi eliminată printr‑un comportament neglijent al persoanei prejudiciate, din moment ce se dovedește că acest comportament constituie cauza determinantă a prejudiciului (Hotărârea din 18 martie 2010, Trubowest Handel și Makarov/Consiliul și Comisia, C‑419/08 P, EU:C:2010:147, punctul 61).

428

În lumina acestor principii revine Tribunalului sarcina de a examina concluziile în despăgubire prezentate de reclamant.

429

În susținerea primului aspect, reclamantul arată că, în urma pronunțării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), au fost necesari mai mult de doi ani pentru adoptarea de către Comisie a deciziei atacate și că acest termen are un caracter nerezonabil, astfel încât se impune în sarcina Comisiei o obligație de reparare în cuantum de 20000 de euro.

430

În această privință, trebuie amintit că revine instituțiilor Uniunii obligația de a‑și exercita competențele în conformitate cu principiile generale ale dreptului Uniunii, în special cu principiul bunei administrări, consacrat expres în prezent la articolul 41 din cartă, al cărui alineat (1) prevede că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament printre altele într‑un termen rezonabil din partea instituțiilor Uniunii (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2022, Klein/Comisia, C‑430/20 P, EU:C:2022:377, punctul 87 și jurisprudența citată).

431

Astfel, revine autorității administrative în cauză sarcina de a‑și preciza poziția, atunci când prezumtiv o face, și de a închide într‑un termen rezonabil o procedură deschisă (Hotărârea din 12 mai 2022, Klein/Comisia, C‑430/20 P, EU:C:2022:377, punctul 89).

432

În plus, caracterul rezonabil al duratei procedurii nu poate fi stabilit prin raportare la o limită maximă precisă, determinată în mod abstract. Acesta trebuie apreciat în funcție de circumstanțele proprii fiecărei cauze și în special de importanța mizei litigiului pentru persoana interesată, de complexitatea cauzei și de diferitele etape procedurale pe care le‑a urmat instituția Uniunii, precum și de conduita părților în cursul procedurii. În această privință, lista criteriilor relevante nu este exhaustivă, iar aprecierea caracterului rezonabil al termenului menționat nu impune o examinare sistematică de către instanța Uniunii a împrejurărilor cauzei în raport cu fiecare dintre aceste criterii (a se vedea Hotărârea din 12 mai 2022, Klein/Comisia, C‑430/20 P, EU:C:2022:377, punctul 86 și jurisprudența citată).

433

În speță, trebuie să se stabilească, în primul rând, dacă termenul în care Comisia a adoptat decizia atacată caracterizează o depășire a unui termen rezonabil, astfel încât Comisia ar fi încălcat cerințele amintite la punctele 430 și 431 de mai sus.

434

Primo, trebuie arătat că termenul de trei luni care s‑a scurs între pronunțarea Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), și scrisoarea din 6 mai 2019, prin care Comisia a invitat reclamantul să prezinte anumite documente, nu poate fi considerat nerezonabil, având în vedere complexitatea juridică a cauzei și a acestei hotărâri.

435

Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că, la punctele 190 și 191 din Hotărârea din 22 septembrie 2022, IMG/Comisia (C‑619/20 P și C‑620/20 P, EU:C:2022:722), Curtea a confirmat că noțiunea de „organizație internațională” la care se referea reglementarea financiară a Uniunii era o noțiune generală a cărei interpretare, în sensul acestei reglementări, putea suscita dificultăți în lipsa printre altele a jurisprudenței în această privință și că aplicarea respectivei noțiuni putea de asemenea, în speță, să se dovedească complexă și să determine dificultăți de calificare juridică a faptelor, ținând seama de situația specifică a reclamantului.

436

Secundo, reclamantul reproșează de asemenea în mod întemeiat Comisiei termenul scurs între 6 mai și 18 iulie 2019, perioadă în care aceasta din urmă a încercat să execute Hotărârea din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78), prin intermediul unor schimburi în scris cu acesta, precum și termenul scurs între 18 iulie 2019, dată la care Comisia și‑a reiterat cererea din 6 mai 2019 adresată acestuia, și 26 noiembrie 2019, dată la care Comisia a adresat cererile sale de informații statelor despre care se pretinde că sunt membre ale reclamantului.

437

De asemenea, este necesar să se ia în considerare faptul că termenul global de doi ani patru luni și opt zile la finalul căruia a fost adoptată decizia atacată include termenul de consultare a statelor chestionate de Comisie, ca urmare a refuzului reclamantului de a‑i furniza documentele constitutive semnate în mod corespunzător și însoțite de documente justificative.

438

În consecință, această parte a termenului în litigiu, cuprinsă între 6 mai 2019 și 10 februarie 2021, data răspunsului cel mai tardiv la consultarea inițiată de Comisie, nu este imputabilă acesteia din urmă, ci reclamantului, care nu a dat dovadă de o diligență rezonabilă în urma pronunțării Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P, EU:C:2019:78).

439

Tertio, nu se poate considera că Comisia a întârziat între 10 februarie și 19 februarie 2021, dată la care a adresat reclamantului proiectul său de decizie pentru a obține observațiile acestuia. Pe de altă parte, reclamantul nu poate critica în mod întemeiat termenul puțin mai mare de trei luni, dintre 19 februarie și 8 iunie 2021, care corespunde atât termenului care i‑a fost acordat pentru a prezenta observații, cât și termenului luat în considerare de Comisie pentru a ține seama în mod corespunzător de observațiile sale, conform dreptului său de a fi ascultat.

440

Astfel, din cele ce precedă rezultă că termenul luat în considerare de Comisie pentru elaborarea și adoptarea deciziei atacate nu are un caracter nerezonabil în sensul jurisprudenței citate la punctele 430 și 431 de mai sus.

441

În al doilea rând, trebuie să se constate că reclamantul nu dovedește existența unui prejudiciu material sau moral rezultat din încălcarea invocată în susținerea acestui capăt de cerere.

442

În consecință, prezentul aspect trebuie respins ca nefondat.

443

În susținerea celui de al doilea aspect, reclamantul solicită obligarea Comisiei la plata sumei de 8651903 euro pentru repararea prejudiciului financiar pe care îl impută deciziei atacate, precum și a sumei de 15 milioane de euro pentru repararea prejudiciului său moral.

444

În această privință, din cuprinsul punctului 417 de mai sus rezultă că concluziile privind anularea deciziei atacate au fost respinse, astfel încât nu este îndeplinită prima condiție menționată la punctul 420 de mai sus, care permite angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii și referitoare la existența unei încălcări a unei norme de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor.

445

În plus, deși este adevărat că Comisia a viciat decizia atacată cu erori de drept prin faptul că a refuzat să califice rezoluția din 25 noiembrie 1994 drept acord internațional, aceste erori rămân fără incidență asupra legalității deciziei menționate și, prin urmare, nu pot fi considerate cauza directă și certă a prejudiciilor pe care reclamantul i le impută.

446

Pe de altă parte, reclamantul nu se prevalează, în susținerea concluziilor în despăgubire dezvoltate în cadrul prezentului aspect, de motive de nelegalitate care ar fi diferite de cele pe care le‑a expus în susținerea concluziilor sale în anulare.

447

În consecință, este necesar să se respingă al doilea aspect prezentat în susținerea concluziilor în despăgubire ca nefondat și, prin urmare, aceste concluzii în totalitate.

448

Potrivit articolului 134 alineatele (1) și (3) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată, iar fiecare parte suportă propriile cheltuieli de judecată în cazul în care părțile cad, fiecare, în pretenții cu privire la unul sau mai multe capete de cerere. În sfârșit, potrivit articolului 135 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate, în măsura impusă de echitate, să decidă ca o parte care cade în pretenții să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, doar o fracțiune din cheltuielile de judecată efectuate de cealaltă parte sau chiar să decidă ca ea să nu fie obligată la plata acestora.

449

În speță, reclamantul a căzut în pretenții. Cu toate acestea, s‑a constatat că Comisia a viciat printr‑o eroare de drept motivul deciziei atacate întemeiat pe faptul că rezoluția din 25 noiembrie 1994 nu putea fi calificată drept acord internațional, ceea ce a putut să determine reclamantul să introducă prezenta acțiune, în vederea constatării acestei nelegalități. În aceste împrejurări, Tribunalul apreciază că este echitabil ca fiecare parte să fie obligată să suporte propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a noua extinsă)

declară și hotărăște:

I. Istoricul litigiului

A. Antecedentele administrative

B. Antecedentele judiciare

C. Urmările administrative ale Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P)

D. Urmări judiciare ale Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P)

II. Situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

III. Concluziile părților

IV. În drept

A. Cu privire la admisibilitate

1. Cu privire la problema legalității mandatului acordat de reclamant avocaților săi

2. Cu privire la admisibilitatea anexei A.24 la cererea introductivă

3. Cu privire la admisibilitatea anexei C.1 la replică

B. Cu privire la concluziile în anulare

1. Cu privire la primul aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de motivare

2. Cu privire la primul motiv, întemeiat pe mai multe erori de drept, printre altele pe încălcarea articolului 266 TFUE, a autorității de lucru judecat și a principiului neretroactivității

a) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE și a autorității de lucru judecat a Hotărârii din 31 ianuarie 2019, International Management Group/Comisia (C‑183/17 P și C‑184/17 P)

1) Cu privire la primul motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 266 TFUE

2) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe încălcarea autorității de lucru judecat

b) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului bunei‑credințe, a adagiului „nemo auditur propriam turpitudinem allegans” și a principiului neretroactivității

1) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe încălcarea principiului neretroactivității actelor Uniunii

2) Cu privire la prima critică, întemeiată pe încălcarea principiului bunei‑credințe și a adagiului „nemo auditur”

c) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea principiului egalității

3. Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea principiului securității juridice

4. Cu privire la al patrulea motiv, întemeiat pe erori vădite de apreciere și pe alte erori de drept

a) Cu privire la definiția noțiunii de „organizație internațională” prevăzută de reglementarea financiară a Uniunii

b) Cu privire la primul aspect, întemeiat pe erori vădite de apreciere și pe erori de drept referitoare la identificarea membrilor reclamantului

1) Cu privire la prima critică, întemeiată pe o eroare vădită de apreciere care rezultă dintr‑o distincție artificială între statele fondatoare ale reclamantului, statele participante și membrii comitetului său de guvernanță

2) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o eroare vădită de apreciere care afectează interpretarea luărilor de poziție ale Belgiei și Austriei

i) Cu privire la primul argument, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere care afectează interpretarea răspunsului autorităților austriece

ii) Cu privire la al doilea argument, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere care afectează interpretarea răspunsului autorităților belgiene

3) Cu privire la a treia critică, întemeiată pe erori de drept și pe o eroare vădită de apreciere pe care Comisia le‑ar fi săvârșit refuzând să recunoască aderarea Uniunii la reclamant

c) Cu privire la al doilea aspect, întemeiat pe erori de drept care afectează refuzul Comisiei de a califica rezoluția din 25 noiembrie 1994 drept acord internațional de instituire a unei organizații internaționale

1) Cu privire la prima critică, întemeiată pe erori de drept care rezultă din refuzul Comisiei de a califica rezoluția din 25 noiembrie 1994 drept acord internațional

i) Cu privire la primul argument, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește caracterul obligatoriu din punct de vedere juridic al rezoluției din 25 noiembrie 1994

ii) Cu privire la al doilea argument, întemeiat pe o eroare de drept în ceea ce privește cerința semnării rezoluției din 25 noiembrie 1994 de către reprezentanți care au împuternicire în acest scop

iii) Cu privire la al treilea argument, întemeiat pe erori de drept în ceea ce privește cerința instrumentelor de semnare sau de ratificare a rezoluției din 25 noiembrie 1994

iv) Cu privire la efectul temeiniciei primului și a celui de al doilea argument ale prezentei critici asupra legalității deciziei atacate

2) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe o eroare de interpretare în ceea ce privește intenția semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 de a acorda reclamantului statutul de organizație internațională

d) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe erori de drept în ceea ce privește practica ulterioară a semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994 și recunoașterea de către Uniune și de către anumite state a statutului de organizație internațională

1) Cu privire la prima critică, întemeiată pe o eroare de drept în ceea ce privește practica ulterioară a semnatarilor rezoluției din 25 noiembrie 1994

2) Cu privire la a doua critică, întemeiată pe erori de drept în măsura în care Comisia nu a ținut seama de recunoașterea statutului de organizație internațională de care a beneficiat reclamantul din partea Uniunii și a anumitor state

i) Cu privire la primul argument, întemeiat pe încălcarea de către Comisie a articolelor 27 și 46 din Convenția de la Viena prin faptul că nu a mai recunoscut statutul de organizație internațională al reclamantului

ii) Cu privire la al doilea argument, întemeiat pe o eroare de drept în măsura în care Comisia nu a ținut seama de acordurile de sediu încheiate de reclamant

3) Cu privire la a treia critică, întemeiată pe o eroare de drept în măsura în care Comisia s‑a abținut să ia în considerare faptul că membrii săi nu l‑au dizolvat și faptul că acesta respecta principiul specialității

5. Cu privire la al doilea și la al treilea aspect ale celui de al doilea motiv, întemeiate pe încălcarea obligației de diligență și, respectiv, a obligației de imparțialitate

a) Cu privire la al doilea aspect al celui de al doilea motiv, întemeiat pe încălcarea obligației de diligență

b) Cu privire la al treilea aspect, întemeiat pe încălcarea obligației de imparțialitate

C. Cu privire la concluziile în despăgubire

1. Cu privire la condițiile de angajare a răspunderii instituțiilor Uniunii

2. Cu privire la primul aspect, prin care se solicită repararea prejudiciului care rezultă din încălcarea unui termen rezonabil

3. Cu privire la al doilea aspect, prin care se solicită repararea prejudiciilor de ordin financiar și moral pretins cauzate de decizia atacată

V. Cu privire la cheltuielile de judecată