CELEX:62022CJ0130: Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 12 decembrie 2024.#DD împotriva Agenţiei pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA).#Recurs – Funcție publică – Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Perioadă de preaviz – Menținerea obligației de loialitate și de confidențialitate – Procedură disciplinară – Deschiderea unei anchete administrative – Încheiere fără a se lua vreo altă măsură – Comportamente nelegale imputabile autorității împuternicite să facă numiri – Prejudiciu moral – Dovadă – Condiții privind angajarea răspunderii extracontractuală a Uniunii.#Cauza C-130/22 P.
|
Redacția Lex24 |
| Publicat in Repertoriu EUR-Lex, CJUE: Decizii, 18/12/2024 |
| |
Ediție provizorie
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)
12 decembrie 2024(*)
„ Recurs – Funcție publică – Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene – Agenți temporari – Rezilierea unui contract pe perioadă nedeterminată – Perioadă de preaviz – Menținerea obligației de loialitate și de confidențialitate – Procedură disciplinară – Deschiderea unei anchete administrative – Încheiere fără a se lua vreo altă măsură – Comportamente nelegale imputabile autorității împuternicite să facă numiri – Prejudiciu moral – Dovadă – Condiții privind angajarea răspunderii extracontractuală a Uniunii ”
În cauza C‑130/22 P,
având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 24 februarie 2022,
DD, reprezentat de N. Lorenz, Rechtsanwältin,
recurent,
cealaltă parte din procedură fiind:
Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), reprezentată inițial de M. O’Flaherty și ulterior de S. Rautio, în calitate de agenți, asistați de B. Wägenbaur, Rechtsanwalt,
pârâtă în primă instanță,
CURTEA (Camera a cincea),
compusă din domnul I. Jarukaitis, președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a cincea, domnii E. Regan și Z. Csehi (raportor), judecători,
avocat general: domnul P. Pikamäe,
grefier: domnul A. Calot Escobar,
având în vedere procedura scrisă,
având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 Prin recursul formulat, DD solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 21 decembrie 2021, DD/FRA (T‑703/19, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2021:923), prin care s‑a respins acțiunea întemeiată pe articolul 270 TFUE având ca obiect în esență repararea prejudiciului moral pe care recurentul pretinde că l‑a suferit, estimat ex æquo et bono la 50 000 de euro, produs prin deschiderea și desfășurarea unei proceduri administrative în cadrul Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA).
Cadrul juridic
Statutul
2 Articolul 11 primul paragraf din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:
„Funcționarul este obligat să își exercite atribuțiile și să se comporte ținând seama numai de interesele Uniunii [Europene]. Acesta nici nu solicită, nici nu acceptă instrucțiuni din partea vreunui guvern, autorități, organizații sau persoane din afara instituției sale. Funcționarul îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate în mod obiectiv și imparțial și cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Uniune.”
3 Articolul 12a alineatul (1) din statut prevede:
„Funcționarul se abține de la orice formă de hărțuire morală și sexuală.”
4 Potrivit articolului 17 din statut:
„(1) Funcționarul se abține de la a divulga neautorizat informațiile care i‑au fost aduse la cunoștință în exercitarea atribuțiilor sale, cu excepția cazului în care informațiile în cauză au fost deja făcute publice sau sunt accesibile publicului.
(2) Funcționarul are această obligație și după încetarea raporturilor de muncă.”
5 Articolul 25 al doilea paragraf din statut prevede:
„Orice decizie individuală luată în temeiul prezentului statut trebuie comunicată de îndată, în scris, funcționarului în cauză. Orice decizie care lezează un funcționar trebuie motivată.”
6 Potrivit articolului 86 din statut:
„(1) Neîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a obligațiilor ce îi revin în temeiul prezentului statut, cu intenție sau din neglijență, îl face pasibil de sancțiuni disciplinare.
(2) În cazul în care autorității împuternicite să facă numiri [denumită în continuare «AIPN»] sau Oficiului European Antifraudă [(OLAF)] li se aduc la cunoștință elemente de probă privind eventualitatea neîndeplinirii obligațiilor în sensul alineatului (1), acestea pot deschide o anchetă administrativă pentru a verifica abaterea presupusă.
(3) Regulile, procedurile și sancțiunile disciplinare, precum și normele și procedurile care reglementează anchetele administrative sunt stabilite în anexa IX.”
7 Articolul 1 din anexa IX la statut prevede:
„(1) De îndată ce în cadrul unei anchete conduse de [OLAF] reiese că există posibilitatea implicării personale a unui funcționar sau a unui fost funcționar al unei instituții într‑un caz, acest fapt este adus la cunoștința persoanei respective, cu condiția ca acest lucru să nu aducă atingere bunei desfășurări a anchetei. În orice caz, la încheierea anchetei nu pot fi formulate concluzii cu privire la un anumit funcționar fără ca acestuia să i se fi oferit posibilitatea de a‑și prezenta observațiile referitor la faptele care îl privesc. În concluziile anchetei se face referire la aceste observații.
[…]
(3) În cazul în care, în urma unei anchete conduse de OLAF, acuzațiile formulate împotriva unui funcționar se dovedesc neîntemeiate, ancheta se încheie fără a se lua vreo altă măsură, prin decizia directorului OLAF, care va comunica acest lucru în scris funcționarului și instituției sale. Funcționarul poate solicita ca această decizie să fie inclusă în dosarul său personal.”
8 Articolul 2 alineatul (1) din anexa IX la statut prevede:
„Regulile definite la articolul 1 din prezenta anexă se aplică mutatis mutandis celorlalte anchete administrative efectuate de către [AIPN].”
9 Articolul 3 din anexa IX la statut prevede:
„Pe baza raportului de anchetă și după ce i‑au fost comunicate funcționarului în cauză toate documentele aflate la dosar, precum și după audierea acestuia [AIPN] poate:
(a) decide că toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului în cauză sunt neîntemeiate, caz în care funcționarul este informat în scris cu privire la această decizie sau
(b) decide, chiar în cazul neîndeplinirii sau al prezumției de neîndeplinire a obligațiilor, că este oportun să nu dispună nicio sancțiune disciplinară și, după caz, să adreseze funcționarului un avertisment sau
(c) în cazul neîndeplinirii obligațiilor, în conformitate cu articolul 86 din statut,
(i) decide inițierea procedurii disciplinare prevăzute la secțiunea 4 din prezenta anexă sau
(ii) decide inițierea procedurii disciplinare în fața comisiei de disciplină.”
10 Articolul 29 din anexa IX la statut prevede:
„În cazul în care nu se poate stabili culpa unui funcționar la adresa căruia au fost formulate acuzații în conformitate cu articolul 1 alineatul (3) și articolul 22 alineatul (2) din prezenta anexă, acesta are dreptul, la cerere, la repararea prejudiciului suferit prin asigurarea unei publicități adecvate deciziei [AIPN].”
RAA
11 Articolul 47 din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare „RAA”) are următorul cuprins:
„Pe lângă încetarea activității ca urmare a decesului agentului temporar, contractul de muncă poate înceta: […]
(c) în cazul unui contract pe perioadă nedeterminată:
[…]
(i) la sfârșitul perioadei de preaviz prevăzute în contract, perioadă care nu poate fi mai mică de o lună pentru fiecare an lucrat, fiind de cel puțin o lună și de cel mult zece luni. […]
[…]”
Regulamentul (CE) nr. 45/2001
12 Articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142) prevedea:
„Datele cu caracter personal trebuie să fie:
(a) prelucrate în mod corect și legal;
[…]”
Istoricul litigiului
13 Istoricul litigiului a fost descris la punctele 1-26 din hotărârea atacată după cum urmează:
„1 Reclamantul, DD, a fost recrutat la 1 august 2000 de Observatorul European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC), devenit Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), ca agent temporar în sensul articolului 2 litera (a) din [RAA]. După ce a fost angajat inițial cu un contract pe perioadă determinată, acesta a beneficiat de un contract pe perioadă nedeterminată începând cu 16 decembrie 2006.
2 Prin scrisoarea din 13 iunie 2013, directorul FRA i‑a adus la cunoștință reclamantului decizia sa de a‑i rezilia contractul pe perioadă nedeterminată și i‑a solicitat să nu se prezinte la locul de muncă în perioada de preaviz «care urma să înceapă [în aceeași zi] și să se termine la 12 aprilie 2014».
3 Termenul de preaviz de 10 luni prevăzut la articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA a expirat la 13 aprilie 2014. În perioada de preaviz, reclamantul a fost scutit de obligația de a‑și pune la dispoziție serviciile și de a se prezenta la sediul FRA.
4 Prin e‑mailurile din 5 martie 2014 și din 9 octombrie 2014 (denumite în continuare, împreună, «e‑mailurile în litigiu»), reclamantul i‑a transmis lui A, fost funcționar al FRA, de la adresa sa electronică privată, anumite informații interne cu caracter confidențial din cadrul FRA. Era vorba despre documente care conțineau, printre altele, o listă de plăți efectuate de FRA către B, fostul său consilier juridic.
5 La 20 martie 2015, directorul FRA a deschis o anchetă administrativă, în temeiul articolului 2 din anexa IX la statut […], privind, în esență, împrejurările transmiterii în exterior a documentelor interne ale FRA (denumită în continuare […] «ancheta administrativă»).
6 Ancheta [administrativă] a fost efectuată în temeiul a trei decizii (denumite în continuare, împreună, «deciziile aferente deschiderii anchetei administrative»), și anume, în primul rând, decizia DIR/003/2015 din 20 martie 2015 privind deschiderea anchetei administrative (denumită în continuare «decizia de deschidere a anchetei administrative»), în al doilea rând, decizia DIR/004/2016 din 3 martie 2016 privind extinderea anchetei administrative (denumită în continuare „decizia de extindere a anchetei administrative”) și, în al treilea rând, decizia DIR/005/2016 din 18 martie 2016 privind numirea unui comitet de anchetă.
7 Prin Hotărârea din 8 octombrie 2015, DD/FRA (F‑106/13 și F‑25/14, EU:F:2015:118), Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia de reziliere menționată la punctul 2 de mai sus. În schimb, acesta a respins concluziile în despăgubire formulate de reclamant pentru repararea prejudiciului moral.
8 Reclamantul a formulat recurs împotriva Hotărârii Tribunalului Funcției Publice, care a fost respins prin Hotărârea din 19 iulie 2017, DD/FRA (T‑742/15 P, […], EU:T:2017:528).
9 La 29 februarie 2016, FRA l‑a reintegrat pe reclamant în funcție, în executarea Hotărârii din 8 octombrie 2015, DD/FRA (F‑106/13 și F‑25/14, EU:F:2015:118).
10. La 30 martie 2016, FRA a adresat reclamantului o notă prin care l‑a informat, pe de o parte, că a fost deschisă o anchetă administrativă și, pe de altă parte, că se organizează o audiere programată la data de 5 aprilie 2016.
11 Printr‑un schimb de e‑mailuri din aceeași zi, reclamantul a solicitat FRA să îi furnizeze elementele de probă reținute împotriva sa. Ca răspuns la cererea sa, anchetatorii i‑au comunicat, în aceeași zi, anumite documente, printre care o copie a e‑mailului său din 9 octombrie 2014.
12 Printr‑un e‑mail din 4 aprilie 2016, în completarea e‑mailului trimis și menționat la punctul 11 de mai sus, FRA i‑a transmis reclamantului probe suplimentare, printre care o copie a e‑mailului său din 5 martie 2014.
13 La 5 aprilie 2016, persoanele însărcinate cu ancheta din cadrul FRA l‑au audiat pe reclamant, precum și alți șapte martori.
14 La 10 octombrie 2016, reclamantul a fost informat că raportul de anchetă [(denumit în continuare «raportul de anchetă»)] a fost finalizat.
15 La 12 octombrie 2016, reclamantul a solicitat FRA să îi transmită concluziile raportului de anchetă, concluziile anchetei, precum și orice alt document direct legat de acuzațiile formulate în privința sa.
16 Printr‑un e‑mail din 20 octombrie 2016, ca răspuns la e‑mailul menționat la punctul 15 de mai sus, FRA i‑a transmis reclamantului concluziile raportului de anchetă.
17 La 17 noiembrie 2016, reclamantul a fost invitat la o audiere, în sensul articolului 3 din anexa IX la statut, programată la 6 decembrie 2016. Cu această ocazie, reclamantul a primit și o copie a raportului de anchetă însoțită de anexele la acesta.
18 La 5 decembrie 2016, FRA l‑a informat pe reclamant că audierea menționată la punctul 17 de mai sus a fost amânată pentru o dată ulterioară.
19 Audierea a avut loc la 12 ianuarie 2017. Cu ocazia acestei audieri, reclamantul a prezentat o declarație scrisă în care susținea că e‑mailul din 9 octombrie 2014 a făcut obiectul unei scurgeri de informații în cadrul FRA și a solicitat deschiderea unei anchete interne cu privire la acest subiect.
20 La 13 ianuarie 2017, reclamantul a primit procesul‑verbal al audierii menționate la punctul 19 de mai sus.
21 La 20 ianuarie 2017, reclamantul a transmis directorului FRA observațiile sale finale cu privire la raportul de anchetă.
22 La 28 aprilie 2017, directorul FRA a decis să încheie ancheta administrativă fără vreo altă măsură. Această decizie a fost notificată recurentului la 4 mai 2017.
23 La 27 august 2018, reclamantul a introdus o cerere […] în sensul articolului 90 alineatul (1) din statut, prin care a solicitat, în primul rând, accesul la anumite documente, și anume deciziile referitoare la deschiderea anchetei administrative, precum și nota din 20 martie 2015 a șefului de resurse umane al FRA adresată directorului […], în al doilea rând, deschiderea unei anchete cu privire la încălcarea confidențialității anchetei administrative și, în al treilea rând, repararea prejudiciului moral pe care l‑ar fi suferit din cauza comportamentului nelegal al FRA în cursul anchetei administrative.
24 La 21 decembrie 2018, directorul FRA a admis în parte cererea din 27 august 2018, acordând reclamantului accesul la anumite documente pe care le‑a solicitat, menționate la punctul 23 de mai sus (denumită în continuare «decizia din 21 decembrie 2018»). Printre documentele transmise reclamantului se aflau deciziile aferente deschiderii anchetei administrative. Cererea a fost respinsă în rest.
25 La 5 martie 2019, reclamantul a depus o reclamație în temeiul articolului 90 alineatul (2) din statut împotriva deciziei din 21 decembrie 2018 […]
26 Prin decizia din 24 iunie 2019, directorul FRA i‑a comunicat reclamantului nota din 20 martie 2015 și a respins în rest reclamația menționată la punctul 25 de mai sus (denumită în continuare «decizia din 24 iunie 2019»).”
Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată
14 Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 11 octombrie 2019, recurentul a introdus acțiunea menționată la punctul 1 din prezenta hotărâre.
15 În susținerea primului capăt de cerere, prin care a solicitat Tribunalului obligarea FRA la repararea prejudiciului moral pe care pretinde că l‑a suferit din cauza nelegalităților săvârșite de aceasta atât cu ocazia deschiderii anchetei administrative, cât și în cursul acesteia, recurentul a invocat nouă motive de nelegalitate întemeiate pe comportamentele nelegale ale FRA (denumite în continuare, împreună, „comportamentele nelegale”), care rezultă:
– primul, din faptul că anchetatorii nu aveau un mandat suficient pentru a cerceta, pe de o parte, încălcarea de către acesta a articolelor 11 și 17 din statut și, pe de altă parte, e‑mailul din 5 martie 2014, astfel încât ancheta administrativă ar fi fost lipsită de temei juridic și ar fi încălcat articolul 86 alineatul (2) din statut, precum și articolul 2 din Decizia 2013/01 a Consiliului de administrație al FRA din 22 mai 2013 cu privire la desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare (denumit în continuare „primul motiv de nelegalitate”);
– al doilea, din faptul că decizia de deschidere a anchetei administrative nu s‑a întemeiat pe existența unei suspiciuni rezonabile (denumit în continuare „al doilea motiv de nelegalitate”);
– al treilea, din faptul că FRA nu l‑a informat în timp util despre deschiderea anchetei administrative și nu i‑a comunicat deciziile aferente acesteia (denumite în continuare „al treilea motiv de nelegalitate”);
– al patrulea, din caracterul excesiv și nerezonabil al duratei procedurii administrative (denumit în continuare „al patrulea motiv de nelegalitate”);
– al cincilea, din faptul că decizia de încheiere a anchetei nu a fost motivată (denumită în continuare „al cincilea motiv de nelegalitate”);
– al șaselea, din faptul că raportul de anchetă era afectat de o eroare de drept și de o eroare vădită de apreciere;
– al șaptelea, din încălcarea confidențialității anchetei administrative de către FRA;
– al optulea, din încălcarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) și a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001 (denumit în continuare „al optulea motiv de nelegalitate”), și
– al nouălea, din încălcarea obligației de solicitudine, din lipsa de obiectivitate și de imparțialitate, precum și din abuzul de putere.
16 Prin hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că al treilea și al patrulea motiv de nelegalitate sunt întemeiate. Totuși, a considerat că nu erau îndeplinite în speță condițiile pentru angajarea răspunderii unei instituții, a unei agenții sau a unui oficiu al Uniunii. În acest sens, Tribunalul a reținut că recurentul nu a demonstrat nici existența unui prejudiciu moral pe care l‑a suferit din cauza comportamentelor nelegale, nici legătura de cauzalitate dintre acestea și pretinsul prejudiciu.
Concluziile părților în recurs
17 Recurentul solicită Curții:
– anularea hotărârii atacate;
– în consecință, acordarea unei despăgubiri pentru prejudiciului moral pe care l‑a suferit, estimat ex æquo et bono la 50 000 de euro, și, dacă este necesar, anularea deciziei din 21 decembrie 2018, precum și a deciziei din 24 iunie 2019 și
– obligarea FRA la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
18 FRA solicită Curții:
– respingerea recursului și
– obligarea recurentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.
Cu privire la recurs
19 În susținerea recursului formulat, recurentul invocă opt motive, întemeiate pe erori săvârșite de Tribunal în fiecare dintre cele opt părți ale hotărârii atacate, și anume în expunerea situației de fapt, în examinarea primului, a celui de al doilea și a celui de al cincilea‑al nouălea motiv de nelegalitate, precum și în partea referitoare la examinarea existenței unui prejudiciu actual și a unei legături cauzale.
Cu privire la primul motiv, la al doilea aspect al celui de al treilea motiv și la al cincilea motiv
Argumentația părților
20 Prin intermediul primului motiv, al celui de al doilea aspect al celui de al treilea motiv și al celui de al cincilea motiv, care trebuie analizate împreună, recurentul reproșează Tribunalului că a denaturat elementele de probă și a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că, în speță, perioada de preaviz de zece de luni trebuie considerată ca fiind o perioadă de muncă obișnuită, care nu este de natură să exonereze recurentul de obligațiile de loialitate și de confidențialitate care îi revin în temeiul articolului 11 și, respectiv, al articolului 17 din statut.
21 Recurentul susține în special că, la punctele 3 și 78 din hotărârea atacată, Tribunalul a denaturat elementele de probă efectuând o calificare eronată a faptelor atunci când a statuat că, în perioada de preaviz, recurentul nu a fost doar „exonerat de obligația de a‑și pune la dispoziție serviciile”, ci i s‑a cerut în același timp să nu își îndeplinească sarcinile profesionale și să nu se prezinte la sediul FRA. În consecință, contrar celor afirmate de Tribunal la punctele 77 și 78 din hotărârea atacată, perioada de preaviz nu poate fi considerată o perioadă de muncă obișnuită. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că această perioadă nu a fost de natură să‑l exonereze pe recurent de obligațiile de loialitate și de confidențialitate care îi revin în temeiul articolului 11 și, respectiv, al articolului 17 din statut. Recurentul adaugă, în memoriul său în replică, că această denaturare a elementelor de probă stă la baza concluziilor Tribunalului de la punctele 58, 63, 86, 155, 174, 229, 243 și 245 din hotărârea atacată.
22 Recurentul consideră totodată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 77-80 din hotărârea atacată atunci când a considerat că aceste obligații de loialitate și de confidențialitate se aplică în perioada de preaviz. Or, pe de o parte, o perioadă de preaviz în care recurentul, spre deosebire de orice alt membru al personalului, nu are acces în sediul FRA nu poate fi calificată drept „perioadă de muncă obișnuită”. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi interpretat articolul 17 din statut în mod larg, în sensul că persoana interesată este, în această perioadă, un membru al personalului atât timp cât există un raport contractual. În plus, potrivit recurentului, din versiunile în limbile germană și franceză ale acestei dispoziții reiese că, în vederea aplicării articolului 17 din statut, simpla existență a acestei relații în perioada de preaviz nu este suficientă. De asemenea, toate versiunile lingvistice ale articolului 11 din statut ar indica existența unui statut activ de agent ca fiind o cerință de aplicare a acestui articol.
23 În sfârșit, recurentul susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctul 154 din hotărârea atacată atunci când a apreciat că, la 5 martie 2014, la momentul trimiterii unuia dintre e‑mailurile în litigiu, el era încă un agent supus statutului.
24 Potrivit FRA, pe de o parte, susținând că perioada de preaviz de zece de luni nu constituie, în speță, o „perioadă de activitate salariată obișnuită”, recurentul ar urmări să repună în discuție aprecierea faptelor reținută de Tribunal, ceea ce ar fi inadmisibil în etapa recursului. În orice caz, în această perioadă de preaviz, recurentul ar fi continuat să beneficieze de toate drepturile sale pecuniare, fiind ținut în același timp de obligațiile sale de membru al personalului, cu excepția obligației de a efectua prestațiile de muncă.
25 Pe de altă parte, FRA arată că recurentul, susținând că obligațiile prevăzute la articolele 11 și 17 din statut nu sunt aplicabile în perioada de preaviz, se limitează să reitereze argumentele pe care le‑a invocat în cererea introductivă, precum și în replica sa în primă instanță și care au fost respinse de Tribunal. În orice caz, din jurisprudență ar rezulta că obligațiile statutare se impun într‑o perioadă de concediu pentru interese personale, astfel încât situația ar fi aceeași în ceea ce privește perioada de preaviz.
Aprecierea Curții
26 În ceea ce privește, în primul rând, argumentul recurentului referitor la pretinsa denaturare pe care Tribunalul ar fi săvârșit‑o la punctele 3 și 78 din hotărârea atacată, trebuie amintit că, potrivit jurisprudenței constante a Curții, din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile din dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Rezultă că aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (Hotărârea din 25 aprilie 2024, NS/Parlamentul, C‑218/23 P, EU:C:2024:358, punctul 58 și jurisprudența citată).
27 O asemenea denaturare are loc atunci când, fără să se recurgă la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită sau contrară formulării lor. Totuși, această denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor. Pe de altă parte, atunci când invocă o denaturare a elementelor de probă, recurentul trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia, C‑549/21 P, EU:C:2023:340, punctul 73, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Foz/Consiliul, C‑524/22 P, EU:C:2024:23, punctul 38, precum și jurisprudența citată).
28 În speță, trebuie subliniat că, la punctele 3 și 78 din hotărârea atacată, Tribunalul se referă la e‑mailul din 13 iunie 2013 prin care FRA i‑a adus la cunoștință recurentului decizia sa de a‑i rezilia contractul de muncă. După cum a constatat Tribunalul la punctul 2 din hotărârea atacată și după cum admite chiar recurentul, din acest e‑mail rezultă în mod expres că directorul FRA i‑a solicitat să nu se prezinte la locul de muncă în perioada de preaviz.
29 Recurentul nu invocă niciun argument susceptibil să evidențieze o inexactitate materială în interpretarea pe care Tribunalul a dat‑o acestui e‑mail. Astfel, recurentul nu explică, cu claritatea și cu precizia necesară, în ce mod Tribunalul ar fi denaturat conținutul e‑mailului menționat atunci când a constatat, la punctele 3 și 78 din hotărârea atacată, că, în perioada de preaviz, recurentul a fost exonerat de obligația de a‑și pune la dispoziție serviciile și de a se prezenta la sediul FRA. Prin urmare, această argumentație trebuie respinsă ca nefondată.
30 În al doilea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe pretinsa eroare de drept ce rezultă din faptul că Tribunalul ar fi considerat în mod greșit că perioada de preaviz trebuia calificată drept „perioadă de muncă obișnuită”, acesta a constatat, la punctele 77-80 și 154 din hotărârea atacată, în esență, că, în perioada de preaviz de zece de luni pe care recurentul a fost obligat să o respecte, chiar dacă a fost scutit de obligația de a furniza prestațiile care decurgeau din contractul său de muncă și de a se prezenta la sediul FRA, el avea totuși drepturile și obligațiile care decurg din statut, în special obligațiile de loialitate și de confidențialitate.
31 În această privință, din articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA reiese că, în afară de ipoteza decesului agenților temporari, contractul de muncă al acestora încetează, în cazul contractelor pe perioadă nedeterminată, la sfârșitul perioadei de preaviz stabilite în contract, iar perioada de preaviz nu poate fi mai scurtă de o lună pentru fiecare an lucrat, fiind de cel puțin trei luni și de cel mult zece luni.
32 Rezultă de aici că agentul temporar nu își pierde calitatea de agent al Uniunii în perioada de preaviz și continuă să fie, așadar, supus obligațiilor care revin oricărui funcționar al Uniunii, cu excepția dispozițiilor exprese contrare (a se vedea prin analogie Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 69).
33 Prin urmare, Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept, la punctele 77, 79 și 154 din hotărârea atacată, că, în perioada de preaviz care a precedat încetarea contractului său de muncă încheiat cu FRA, recurentul și-a păstrat calitatea de agent al Uniunii, având drepturile și obligațiile care decurg din statut.
34 Mai precis, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Tribunalul ar fi apreciat în mod eronat că obligațiile de loialitate și de confidențialitate care decurg din articolul 11 și, respectiv, din articolul 17 din statut se aplică în perioada de preaviz, trebuie subliniat că, în mod contrar celor pretinse de recurent, niciun element din economia, din contextul și din finalitatea acestor articole nu permite să se considere că, în lipsa unor dispoziții specifice, ele ar impune pentru a fi aplicate ca agentul sau funcționarul Uniunii în cauză să se afle într‑o poziție „activă”, în care este obligat să își îndeplinească sarcinile profesionale, astfel încât articolele menționate ar înceta să se aplice din momentul în care această perioadă de preaviz începe să curgă.
35 Pe de o parte, în ceea ce privește articolul 11 din statut, obligația de loialitate pe care o prevede se impune cel puțin în perioada în care persoana interesată are statutul de funcționar sau de agent, din moment ce această obligație este destinată în principal menținerii relației de încredere care trebuie să existe între aceștia și instituția Uniunii în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 44).
36 Pe de altă parte, în ceea ce privește obligația de confidențialitate care, conform articolului 17 alineatul (1) din statut, impune oricărui funcționar sau agent al Uniunii să se abțină de la a divulga neautorizat informațiile care i‑au fost aduse la cunoștință în exercitarea atribuțiilor sale, cu excepția cazului în care aceste informații au fost deja făcute publice sau sunt accesibile publicului, este suficient să se arate că reiese din alineatul (2) al acestei dispoziții că un astfel de funcționar sau agent are această obligație și după încetarea raporturilor de muncă.
37 Prin urmare, acest principiu se aplică, cu atât mai mult, în perioada de preaviz care precedă, dacă este cazul, încetarea raporturilor de muncă ale unui funcționar sau ale unui agent al Uniunii.
38 Aceste considerații nu pot fi infirmate de argumentele invocate de recurent, întemeiate pe faptul că, în speță, în perioada sa de preaviz, directorul FRA i‑a impus să nu își îndeplinească sarcinile profesionale și i‑a interzis accesul în sediul acestui organism, ceea ce ar fi avut drept consecință faptul că angajatorul său nu l‑ar fi tratat, în această perioadă, ca pe un membru al personalului.
39 În această privință, trebuie să se constate că, deși articolul 47 litera (c) punctul (i) din RAA nu prevede în mod explicit că, în perioada de preaviz, condițiile de muncă ale agentului căruia i se reziliază contractul pot face obiectul unor ajustări, astfel încât se prezumă că această perioadă constituie o perioadă de muncă obișnuită, nu este mai puțin adevărat că instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii dispun de o largă putere de apreciere în organizarea serviciilor lor și în repartizarea membrilor personalului lor, cu condiția ca această repartizare să se facă în interesul serviciului și să respecte echivalența posturilor, inclusiv în ceea ce privește membrii personalului care se află în perioada de preaviz.
40 În consecință, decizia de a scuti agentul temporar căruia i se reziliază contractul de muncă de obligația sa de a furniza prestațiile care decurg din acest contract și de a‑i interzice să se prezinte la sediul instituției, al oficiului sau al agenției Uniunii de care ține în perioada de preaviz poate, în principiu, să constituie o măsură luată în interesul serviciului și nu poate exclude în mod necesar, contrar celor susținute în esență de recurent, calificarea acestei perioade drept „perioadă de muncă obișnuită”.
41 În aceste condiții, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a considerat la punctul 80 din hotărârea atacată că nu este de natură, în speță, să îl exonereze pe recurent de obligațiile de loialitate și de confidențialitate care îi revin în temeiul articolului 11 și, respectiv, al articolului 17 din statut faptul că în perioada de preaviz a fost dispensat de obligația de a furniza prestațiile profesionale și nu a putut să se prezinte la sediul FRA, astfel încât argumentația recurentului în această privință trebuie considerată nefondată.
42 În consecință, primul motiv, al doilea aspect al celui de al treilea motiv și al cincilea motiv trebuie respinse ca nefondate.
Cu privire la al doilea motiv, precum și cu privire la primul și la al treilea aspect ale celui de al treilea motiv
Argumentația părților
43 Prin intermediul celui de al doilea motiv, precum și al primului și al celui de al treilea aspect ale celui de al treilea motiv, care trebuie analizate împreună, recurentul reproșează Tribunalului că a săvârșit, la punctele 49-84 din hotărârea atacată, mai multe erori de drept și erori vădite de apreciere, precum și o denaturare a elementelor de probă, în cadrul aprecierii primului și a celui de al doilea motiv de nelegalitate, privind deschiderea anchetei administrative și extinderea acesteia, și că nu a furnizat o motivare suficientă în această privință.
44 În primul rând, Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă și ar fi săvârșit erori de drept atunci când a constatat că decizia de deschidere a anchetei administrative includea e‑mailurile în litigiu, și anume și e‑mailul din 5 martie 2014, în condițiile în care numai e‑mailul din 9 octombrie 2014 ar fi fost menționat în această decizie. Recurentul susține că Tribunalul nu a examinat argumentația sa întemeiată pe faptul că decizia menționată a privit scurgerea de informații dintr‑un singur document, și anume documentul anexat la e‑mailul din 9 octombrie 2014, iar nu conținutul e‑mailului din 5 martie 2014. În această privință, el arată că Tribunalul nu a ținut seama, pe de o parte, de modul de redactare a aceleiași decizii și, pe de altă parte, de contextul în care se înscria aceasta. De asemenea, la punctele 52-61 din hotărârea atacată, Tribunalul ar fi săvârșit erori de drept în interpretarea conținutului deciziei de extindere a anchetei administrative, ignorând atât formularea sa explicită, cât și contextul în care se înscria aceasta, în special cerințele care decurg din Regulamentul nr. 45/2001, și modul de redactare a dispozitivului deciziei privind numirea unui comitet de anchetă.
45 Recurentul susține, în al doilea rând, că, în cadrul analizei sale, Tribunalul nu a făcut o distincție suficientă între deschiderea anchetei administrative și extinderea acesteia. Deși admite că, după cum reiese din cuprinsul punctului 66 din hotărârea atacată, al doilea motiv de nelegalitate este strâns legat de primul, recurentul apreciază că, în ceea ce îl privește pe acesta din urmă, decizia de deschidere a anchetei administrative privea scurgerea de informații dintr‑un singur document, în timp ce problema de drept invocată în cadrul celui de al doilea motiv de nelegalitate era dacă elementele de probă de care a dispus FRA la momentul deschiderii anchetei administrative îndeplineau condițiile pentru a se considera că reprezintă un început de probă necesar în vederea deschiderii unei anchete administrative. În consecință, Tribunalul nu ar fi făcut o distincție suficientă între e‑mailurile în litigiu și nu ar fi indicat că e‑mailul din 9 octombrie 2014, singurul vizat inițial la deschiderea anchetei administrative, putea fi considerat un astfel de început de probă.
46 În al treilea rând, Tribunalul ar fi denaturat elementele de probă, ar fi furnizat o motivare insuficientă și ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, contrar celor ce ar reieși din formularea deosebit de largă a deciziei de extindere a anchetei administrative, adoptată în luna martie 2016, că argumentul recurentului potrivit căruia FRA a lansat împotriva sa o „operațiune de cercetare aleatorie” sau o „vânătoare de informații” constituie o simplă afirmație care nu a fost susținută de niciun element concret.
47 FRA invocă inadmisibilitatea celui de al doilea motiv, precum și a primului și a celui de al treilea aspect ale celui de al treilea motiv, susținând că recurentul se limitează să conteste constatări de fapt efectuate de Tribunal și adaugă că, în orice caz, argumentația recurentului este vădit nefondată.
Aprecierea Curții
48 În primul rând, din moment ce recurentul invocă faptul că Tribunalul a denaturat elemente de probă prin aceea că a procedat la o interpretare greșită a deciziilor aferente deschiderii anchetei administrative, trebuie amintit că, deși o denaturare a elementelor de probă poate consta într‑o interpretare a unui document contrară conținutului acestuia, în vederea stabilirii unei astfel de denaturări nu este suficient să se demonstreze că acest document putea face obiectul unei interpretări diferite față de cea reținută de Tribunal. Este necesar în acest scop să se stabilească faptul că Tribunalul a depășit în mod vădit limitele unei aprecieri rezonabile a documentului respectiv, în special printr‑o interpretare a acestuia contrară textului său (Hotărârea din 23 martie 2023, PV/Comisia, C‑640/20 P, EU:C:2023:232, punctul 134).
49 În speță, trebuie să se observe, pe de o parte, că reiese chiar din modul de redactare a dispozitivului deciziei de deschidere a anchetei administrative, astfel cum este reprodus la punctul 50 din hotărârea atacată, care nu este criticat în cadrul prezentului recurs, că această anchetă a încercat să stabilească faptele și împrejurările în care recurentul a intrat în posesia unor documente interne ale FRA, în condițiile în care el nu mai avea acces la asemenea documente din 14 iunie 2013. Pe de altă parte, prin decizia de extindere a anchetei administrative, FRA a decis, potrivit termenilor acestei decizii, astfel cum au fost reproduși la punctul 53 din hotărârea atacată, care nu este nici el criticat în cadrul prezentului recurs, să extindă ancheta atât din punct de vedere temporal, cât și din punct de vedere personal, incluzând și persoane externe și foștii agenți ai FRA, pentru a stabili care sunt persoanele implicate și pentru a identifica sursele scurgerii de informații.
50 În consecință, constatarea efectuată de Tribunal la punctele 51, 55 și 58 din hotărârea atacată, potrivit căreia deciziile aferente deschiderii anchetei administrative au fost formulate în termeni suficient de largi pentru a putea fi considerate ca înglobând toate elementele legate de scurgerea de informații în litigiu, astfel încât această anchetă a putut să privească în mod necesar orice alt document susceptibil să fi făcut obiectul unei divulgări neautorizate care prezintă o legătură cu e‑mailurile în litigiu, și anume atât cu e‑mailul din 9 octombrie 2014, cât și cu cel din 5 martie 2014, nu este vădit inexactă în raport cu modul de redactare și cu contextul acestor documente.
51 Argumentația întemeiată pe o denaturare a deciziilor aferente deschiderii anchetei administrative trebuie, așadar, să fie înlăturată ca nefondată.
52 În ceea ce privește, în al doilea rând, argumentația referitoare la faptul că Tribunalul nu ar fi făcut, la punctele 64-85 din hotărârea atacată, o distincție suficientă între deschiderea anchetei administrative și extinderea acesteia, în măsura în care e‑mailul din 5 martie 2014 nu ar fi putut constitui un început de probă care să permită deschiderea anchetei administrative, trebuie amintit, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 26 din prezenta hotărâre, că, în cadrul unui recurs, Curtea nu este competentă să se pronunțe asupra situației de fapt și nici, în principiu, să examineze probele pe care Tribunalul le‑a reținut în susținerea acesteia.
53 Astfel, în cazul în care aceste probe au fost obținute în mod legal și au fost respectate principiile generale ale dreptului, precum și normele de procedură aplicabile în materie de sarcină a probei și de administrare a probelor, numai Tribunalul are competența de a aprecia valoarea care trebuie să fie atribuită elementelor care i‑au fost prezentate, cu excepția cazului denaturării acestora (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Foz/Consiliul, C‑524/22 P, EU:C:2024:23, punctul 37 și jurisprudența citată).
54 Or, prin argumentația sa, astfel cum a fost rezumată la punctul 45 din prezenta hotărâre, recurentul urmărește în realitate să obțină reexaminarea de către Curte a elementelor de probă prezentate în primă instanță și analizate în hotărârea atacată, fără a invoca nicio denaturare a acestora de către Tribunal, ceea ce, pentru motivele enunțate la punctul anterior, depășește competența Curții.
55 Prin urmare, această argumentație trebuie respinsă ca inadmisibilă.
56 În al treilea și ultimul rând, recurentul reproșează Tribunalului că, la punctul 85 din hotărârea atacată, a considerat în mod eronat că argumentul potrivit căruia FRA a lansat în luna martie a anului 2016 o „operațiune de cercetare aleatorie” sau o „vânătoare de informații” constituie o simplă afirmație care nu este susținută de niciun element concret.
57 În această privință, trebuie să se constate că argumentația prezentată în susținerea acestei critici nu permite să se demonstreze că acele constatări pe care Tribunalul le‑a efectuat la punctul menționat din hotărârea atacată se întemeiază pe o denaturare a elementelor de probă prezentate în primă instanță, în realitate această argumentație urmărind, așadar, să repună în discuție aprecierea suverană a faptelor pe care Tribunalul a efectuat‑o cu privire la acest aspect.
58 Conform jurisprudenței amintite la punctul 26 din prezenta hotărâre, această argumentație trebuie, așadar, să fie respinsă ca inadmisibilă.
59 Prin urmare, al doilea motiv, precum și primul și al treilea aspect ale celui de al treilea motiv trebuie respinse ca fiind, în parte, inadmisibile și, în parte, nefondate.
Cu privire la al patrulea motiv
Argumentația părților
60 Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentul susține că, la punctele 145‑149 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit erori de drept, a furnizat o motivare insuficientă și a efectuat o examinare incompletă a acțiunii în primă instanță.
61 Recurentul apreciază, mai întâi, că Tribunalul a considerat în mod eronat, la punctul 146 din hotărârea atacată, că articolul 25 al doilea paragraf din statut se referă la obligația de motivare, în special în ceea ce privește deciziile care lezează un funcționar al Uniunii. În continuare, acesta arată că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că el nu se poate prevala în mod legitim de încălcarea articolului 3 din anexa IX la statut pentru motivul că decizia de încheiere a anchetei administrative nu era motivată. Pe de altă parte, Tribunalul nu ar fi motivat de ce recurentul nu se putea prevala de articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).
62 În sfârșit, Tribunalul nu ar fi examinat decât în parte cel de al cincilea motiv de nelegalitate și, la punctul 149 din hotărârea atacată, nu și‑ar fi motivat corespunzător cerințelor legale decizia potrivit căreia nu era necesar să examineze celelalte argumente pe care le invoca recurentul în această privință, în special în ceea ce privește o pretinsă încălcare a principiului securității juridice.
63 Potrivit recurentului, prin încheierea anchetei administrative fără a alege o anumită opțiune, FRA a încălcat principiul securității juridice. Astfel, exercitarea dreptului la repararea prejudiciului suferit de un funcționar sau de un agent al Uniunii în privința căruia acuzațiile s‑au dovedit neîntemeiate, astfel cum se prevede la articolul 29 din anexa IX la statut, ar fi condiționată de împrejurarea ca AIPN să fi decis să opteze pentru soluția prevăzută la articolul 3 litera (a) din anexa IX la statut. În speță, prin faptul că nu a optat pentru una dintre soluțiile vizate la articolul 3 menționat, FRA ar fi eludat această dispoziție, precum și articolul 29 din anexa IX la statut și ar fi lipsit în mod substanțial aceste dispoziții de sens și de orice efect. Acționând astfel, FRA ar fi încălcat principiul securității juridice, dat fiind că recurentul avea un interes legitim de a beneficia de drepturile pe care i le recunoaște articolul 29 din anexa IX la statut coroborat cu articolul 3 din acesta.
64 FRA invocă inadmisibilitatea celui de al patrulea motiv și adaugă că, în orice caz, el este vădit nefondat.
65 Aceasta arată, în primul rând, că, în conformitate cu litera (a) a articolului 41 alineatul (2) din cartă, litera (c) a acestei dispoziții se aplică numai deciziilor care lezează destinatarul. Or, potrivit FRA, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctele 145 și 147 din hotărârea atacată, că o decizie de încheiere definitivă a unei proceduri disciplinare nu constituie un act care lezează persoana în cauză și a furnizat o motivare suficientă în acest sens.
66 În al doilea rând, contrar celor susținute de recurent, decizia de încheiere definitivă a anchetei administrative nu ar încălca principiul securității juridice.
67 În al treilea rând, aceasta arată că, în speță, chiar presupunând că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că decizia de închidere a anchetei fără a se lua vreo altă măsură ar fi trebuit să fie motivată, aceasta nu ar aduce niciun beneficiu recurentului. Prin urmare, recurentul nu poate avea un interes legitim să critice, pentru că nu este motivată, o decizie prin care ancheta administrativă care îl privea a fost încheiată fără a se lua vreo măsură.
Aprecierea Curții
68 Trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 25 al doilea paragraf a doua teză din statut, orice decizie individuală luată în temeiul statutului „care lezează” persoana interesată trebuie să fie motivată. Această obligație de a motiva un act care lezează are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a aprecia dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea legalității sale și, pe de altă parte, să dea posibilitatea instanței să își exercite controlul în această privință [Ordonanța din 23 iulie 2019, UC/Parlamentul, C‑196/19 P, EU:C:2019:653, punctul 5 (Luarea de poziție a avocatului general Saugmandsgaard Øe, punctul 6 și jurisprudența citată)].
69 În speță, fără a se pronunța cu privire la celelalte argumente invocate în această privință de recurent, Tribunalul a conchis la punctele 147 și 148 din hotărârea atacată că recurentul nu putea invoca în mod legitim încălcarea articolului 3 din anexa IX la statut, pentru motivul că decizia de încheiere definitivă a anchetei administrative este lipsită de motivare, deoarece o asemenea decizie nu constituie un „act care lezează”, în sensul articolelor 90 și 91 din statut.
70 Prin urmare, trebuie să se examineze mai întâi dacă respectiva decizie de încheiere a anchetei administrative constituie un act care lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut.
71 În conformitate cu această dispoziție, orice persoană căreia i se aplică statutul poate adresa AIPN o reclamație împotriva unui act care o lezează. Articolul 91 alineatul (1) din statut precizează că Curtea de Justiție este competentă să hotărască asupra oricărui litigiu între Uniune și persoanele cărora li se aplică statutul și privind legalitatea unui act care lezează persoana respectivă în sensul articolului 90 alineatul (2). Aceste dispoziții sunt aplicabile prin analogie acțiunilor formulate de ceilalți agenți în temeiul articolului 117 din RAA (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 94).
72 Potrivit jurisprudenței Curții, lezează, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, numai actele sau măsurile care produc efecte juridice obligatorii de natură să afecteze direct și imediat interesele reclamantului, modificând în mod distinct situația juridică a acestuia (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 95 și jurisprudența citată).
73 Pentru a stabili dacă un act produce asemenea efecte, este necesar să se aibă în vedere esența acestui act și să se evalueze aceste efecte în lumina unor criterii obiective, cum este conținutul actului menționat, ținându‑se seama, dacă este cazul, de contextul adoptării sale, precum și de competențele instituției care este autoarea acestuia (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 96 și jurisprudența citată).
74 Astfel, noțiunea de „act care lezează”, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, trebuie să facă obiectul unei interpretări largi și să fie înțeleasă ca fiind orice act susceptibil să afecteze direct o situație juridică determinată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 21 decembrie 2023, Scuola europea di Varese, C‑431/22, EU:C:2023:1021, punctul 64).
75 Articolul 3 din anexa IX la statut, menit să reglementeze acțiunea pe care trebuie să o ia AIPN la sfârșitul fazei de anchetă administrativă, încheiată fără vreo altă măsură în prezenta cauză, enumeră, în mod limitativ, cele trei opțiuni de care dispune această autoritate pe baza raportului anchetei administrative. Astfel, din modul de redactare clar și neechivoc a acestui articol reiese că, după ce a comunicat funcționarului Uniunii în cauză toate documentele aflate la dosar și după audierea acesteia, AIPN poate, în prima ipoteză, să decidă că toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului sunt neîntemeiate, caz în care funcționarul este informat în scris cu privire la această decizie. În a doua ipoteză, chiar în cazul neîndeplinirii sau al prezumției de neîndeplinire a obligațiilor respective, AIPN poate decide că este oportun să nu dispună nicio sancțiune disciplinară și, după caz, ea poate să adreseze funcționarului respectiv un simplu avertisment. În a treia ipoteză, în cazul neîndeplinirii obligațiilor care îi revin funcționarului sau fostului funcționar în temeiul statutului, săvârșite cu intenție sau din neglijență, AIPN poate decide inițierea procedurii disciplinare și, dacă este cazul, sesizarea comisiei de disciplină în acest scop (Hotărârea pronunțată astăzi, C‑587/21 P, DD/FRA, punctul 36).
76 Or, în măsura în care o decizie de încheiere a anchetei fără a se lua vreo altă măsură poate constitui o decizie prin care APIN consideră că toate acuzațiile formulate împotriva persoanei interesate sunt neîntemeiate, în sensul articolului 3 litera (a) din anexa IX la statut, trebuie arătat că o asemenea decizie implică o modificare a situației juridice a acestei persoane conferindu-i anumite drepturi.
77 Pe de o parte, după cum reiese din articolul 29 din anexa IX la statut coroborat cu articolul 1 alineatul (3) și cu articolul 2 alineatul (1) din această anexă, în cazul în care nu se poate stabili culpa unui funcționar la adresa căruia au fost formulate acuzații, acesta ar putea avea dreptul, dacă este cazul, la repararea prejudiciului suferit prin asigurarea unei publicități adecvate deciziei AIPN.
78 Pe de altă parte, în temeiul articolului 1 alineatul (3) din anexa IX la statut coroborat cu articolul 2 alineatul (1) din această anexă, în cazul în care toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului se dovedesc neîntemeiate, ancheta se încheie, fără a se lua vreo altă măsură, printr‑o decizie a AIPN comunicată în scris funcționarului care are dreptul de a solicita ca această decizie să fie inclusă în dosarul său personal.
79 Prin urmare, trebuie să se considere că o decizie de încheiere a anchetei administrative fără a se lua vreo altă măsură, care a fost deschisă împotriva unui funcționar sau a unui agent al Uniunii, constituie un act de natură să afecteze în mod direct situația sa juridică și, prin urmare, este un „act care îl lezează”, în sensul articolului 90 alineatul (2) din statut, cu atât mai mult atunci când formularea acestui act și contextul în care se înscrie nu permit, precum în speță, să se constate cu suficientă certitudine că toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului sau agentului în cauză sunt neîntemeiate, în sensul articolului 3 din anexa IX la statut. Or, pentru a nu îl priva pe recurent de protecția jurisdicțională efectivă care îi permite să își valorifice drepturile pe care le are în temeiul statutului, acesta trebuie să aibă posibilitatea de a cunoaște cu precizie motivele exacte pentru care se pune capăt procedurii administrative care îl privește.
80 Având în vedere aceste elemente, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctele 147 și 148 din hotărârea atacată, că decizia FRA de a încheia procedura administrativă fără a lua vreo măsură în privința recurentului nu constituie un act care îl lezează, iar acesta nu putea invoca în mod legitim încălcarea articolului 3 din anexa IX la statut, pentru motivul că decizia menționată nu a fost motivată.
81 În consecință, se impune admiterea celui de al patrulea motiv și anularea hotărârii atacate, în măsura în care Tribunalul a respins al cincilea motiv de nelegalitate ridicat de recurent.
Cu privire la al șaselea motiv
Argumentația părților
82 Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit, la punctele 169-173 din hotărârea atacată, mai multe erori de drept și a efectuat o examinare incompletă a argumentelor sale în susținerea celui de al optulea motiv de nelegalitate. În plus, Tribunalul nu și‑ar fi îndeplinit obligația de motivare în această privință.
83 Prin intermediul primului aspect al celui de al șaselea motiv, recurentul susține că erorile săvârșite de Tribunal în cadrul aprecierii primului și a celui de al doilea motiv de nelegalitate au repercusiuni asupra aprecierii pe care a efectuat‑o cu privire la al optulea motiv de nelegalitate, astfel încât argumentația sa coincide parțial cu cea invocată în susținerea primelor două motive. În acest context, recurentul susține în esență că Tribunalul nu și‑a motivat corespunzător cerințelor legale decizia potrivit căreia articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001 nu a fost încălcat în speță. Or, potrivit recurentului, Tribunalul era obligat totodată să examineze dacă ancheta administrativă a respectat cerințele în materie de protecție a datelor cu caracter personal.
84 Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, recurentul susține că Tribunalul a considerat în mod eronat că, în condițiile în care ancheta administrativă a fost deschisă pe baza unui indiciu suficient, el putea invoca în mod valabil încălcarea Regulamentului nr. 45/2001. Or, potrivit recurentului, deschiderea și desfășurarea anchetei administrative, precum și toate actele ulterioare rezultate din ancheta administrativă au fost contrare Regulamentului nr. 45/2001. Astfel, FRA ar fi intrat în posesia unor date cu caracter personal referitoare la recurent cuprinse în e‑mailurile în litigiu, ca anexe la o cerere de acces la documente a unei terțe persoane, și ar fi decis să prelucreze ulterior aceste date într‑un mod incompatibil cu această finalitate. În această privință, el reproșează Tribunalului că a omis să se pronunțe asupra acestor argumente, prezentate în cadrul observațiilor sale din 15 februarie 2021 cu privire la răspunsurile FRA la întrebările Tribunalului.
85 FRA invocă inadmisibilitatea vădită a celui de al șaselea motiv. În orice caz, acest motiv ar fi nefondat. Aceasta arată în esență că recurentul se limitează să reitereze afirmațiile pe care le‑a susținut în primă instanță.
Aprecierea Curții
86 În conformitate cu jurisprudența citate la punctul 26 din prezenta hotărâre, trebuie înlăturate de la bun început ca fiind inadmisibile argumentele dezvoltate în cadrul primului aspect al celui de al șaselea motiv prin care, în esență, recurentul, susținând că includerea e‑mailului din 9 octombrie 2014 în ancheta administrativă nu ar fi fost justificată de niciun temei juridic și, prin urmare, de existența unui „început de probă” în scopul deschiderii acestei anchete, contestă aprecierea faptelor efectuată de Tribunal, fără a invoca în niciun fel denaturarea acestora.
87 În ceea ce privește pretinsa lipsă de motivare a hotărârii atacate în acest sens, trebuie amintit că rezultă din jurisprudența constantă a Curții că obligația de motivare nu impune Tribunalului să facă o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu, motivarea Tribunalului putând fi, așadar, implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (Hotărârea din 9 noiembrie 2023, XC/Comisia, C‑527/21 P, EU:C:2023:850, punctul 99 și jurisprudența citată).
88 În speță, după ce a constatat, la punctul 170 din hotărârea atacată, că argumentele invocate de recurent, referitoare la pretinsa încălcare de către FRA a articolului 4 alineatul (1) litera (a) și a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001 cu ocazia deschiderii anchetei administrative, erau strâns legate de argumentele pe care le invoca în susținerea existenței celui de al doilea motiv de nelegalitate, Tribunalul a statuat, la punctele 171-173 din această hotărâre, că rezultă din analiza efectuată în cadrul acestui al doilea motiv de nelegalitate că ancheta administrativă în privința recurentului a fost deschisă pe baza unui indiciu suficient al existenței unei neîndepliniri a obligațiilor statutare, în conformitate cu articolul 86 alineatul (2) din statut. În aceste împrejurări, Tribunalul a apreciat în esență că argumentele recurentului prin care reproșa FRA că a încălcat dispozițiile Regulamentului nr. 45/2001 trebuiau respinse pentru motivul că se întemeiau pe o premisă eronată.
89 Or, această motivare este suficientă pentru a permite recurentului să înțeleagă motivele pentru care argumentația sa a fost înlăturată, iar Curții să își exercite controlul. Insuficiența motivării invocată de recurent trebuie respinsă ca nefondată.
90 Rezultă că primul aspect al celui de al șaselea motiv trebuie respins.
91 În ceea ce privește al doilea aspect al celui de al șaselea motiv, este suficient să se arate, în primul rând, că, în măsura în care argumentele în susținerea acestui aspect trebuie înțelese ca fiind întemeiate pe faptul că Tribunalul nu ar fi examinat argumentația recurentului care constituie o dezvoltare a argumentației pe care a invocat‑o în susținerea celui de al optulea motiv de nelegalitate, întemeiat pe încălcarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001, pe care recurentul ar fi efectuat‑o în cadrul observațiilor sale din 15 februarie 2021, din cuprinsul punctului 88 din prezenta hotărâre reiese că, prin faptul că a statuat, la punctele 172 și 173 din hotărârea atacată, că FRA a deschis ancheta administrativă în mod legal, Tribunalul a considerat în mod implicit, dar necesar, că datele personale ale recurentului cuprinse în e‑mailurile în litigiu au fost prelucrate în mod legal, în conformitate cu această dispoziție. Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că a încălcat obligația de motivare în această privință.
92 În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa eroare de drept întemeiată pe încălcarea articolului 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001 pentru motivul că Tribunalul nu ar fi ținut seama de faptul că e‑mailurile în litigiu care conțineau date cu caracter personal referitoare la recurent au fost primite de FRA din greșeală și, prin urmare, nu ar fi fost obținute în mod legal, este suficient să se amintească faptul că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este cel al liberei administrări a probelor, astfel încât părțile au, în principiu, posibilitatea de a se prevala, pentru a dovedi un anumit fapt, de mijloace de probă de orice natură (Hotărârea din 10 septembrie 2020, Hamas/Consiliul, C‑386/19 P, EU:C:2020:691, punctul 73).
93 Trebuie amintit în această privință că articolul 4 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 45/2001 prevede că datele cu caracter personal trebuie prelucrate în mod corect și legal. Totuși, din această dispoziție nu se poate deduce, contrar celor susținute de recurent, că ea ar constitui expresia unei reguli mai generale, care, în speță, ar fi trebuit să împiedice FRA să utilizeze, în cadrul anchetei administrative, informații transmise acestui organism de către un terț, pentru simplul motiv că fuseseră obținute în alte scopuri și că ar fi fost transmise organismului menționat din greșeală.
94 În aceste condiții, al doilea aspect al celui de al șaselea motiv trebuie considerat ca nefondat.
95 În consecință, al șaselea motiv trebuie respins în totalitate.
Cu privire la al șaptelea motiv
Argumentația părților
96 Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, recurentul susține în esență că Tribunalul a săvârșit erori de drept în analiza sa de la punctele 223-229 din hotărârea atacată, prin faptul că a respins afirmațiile sale privind o pretinsă hărțuire psihologică ca fiind formulate în termeni vagi. El susține în esență că al treilea și al patrulea motiv de nelegalitate, pe care Tribunalul le‑a considerat ca fiind dovedite în privința FRA la punctele 98, 111 și 139 din hotărârea atacată, sunt în legătură cu ancheta administrativă și îndeplinesc criteriile care decurg din jurisprudență, pe care trebuie să le prezinte un comportament nepotrivit pentru a fi calificat drept hărțuire. Prin urmare, contrar celor ce ar reieși din cuprinsul punctului 227 din hotărârea atacată, nu se poate considera că acestea se înscriu în desfășurarea normală a unei anchete administrative.
97 FRA contestă argumentația recurentului. Aceasta susține în esență că al șaptelea motiv este vădit inadmisibil și, în orice caz, nefondat, din moment ce recurentul se limitează să conteste aprecierea de către Tribunal a elementelor de probă invocate în primă instanță.
Aprecierea Curții
98 Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, care este îndreptat împotriva punctelor 223-229 din hotărârea atacată, recurentul susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că, în pofida faptului că a considerat, la punctele 98, 111 și 139 din hotărârea atacată, că al treilea și al patrulea motiv de nelegalitate puteau fi reproșate într‑adevăr FRA, acest lucru nu este însă suficient pentru a demonstra existența unei hărțuiri morale pe care ar fi suferit‑o recurentul în cadrul anchetei administrative.
99 În această privință, trebuie arătat că acest considerent al Tribunalului se întemeiază pe aprecierea sa suverană asupra faptelor și a elementelor de probă, referitoare la gravitatea celui de al treilea și a celui de al patrulea motiv de nelegalitate, recunoscute ca fiind dovedite în ceea ce privește FRA. Astfel, Tribunalul a statuat, la punctele 227-229 din hotărârea atacată, că aceste motive de nelegalitate nu sunt de natură, chiar privite în ansamblu și în lipsa altor elemente prezentate de recurent, să caracterizeze o hărțuire morală, în sensul articolului 12a din statut.
100 În fața Curții, recurentul nu prezintă nicio argumentație juridică specifică de natură să demonstreze prin ce anume Tribunalul ar fi efectuat o calificare juridică eronată a faptelor, în special la punctul 228 din hotărârea atacată, cu încălcarea jurisprudenței citate la punctele 223-225 din hotărârea atacată, referitoare la noțiunea de „hărțuire morală” în sensul articolului 12a din statut.
101 Prin urmare, rezultă că, sub pretextul unei pretinse erori de drept, recurentul urmărește în realitate să obțină din partea Curții o simplă reexaminare a elementelor de fapt pe care le‑a prezentat în susținerea acțiunii sale în primă instanță, fără să fi invocat o denaturare a acestor elemente de către Tribunal, ceea ce, conform jurisprudenței citate la punctul 26 din prezenta hotărâre, nu intră în competența Curții.
102 Având în vedere aceste considerații, al șaptea motiv trebuie respins ca inadmisibil.
Cu privire la al optulea motiv
Argumentația părților
103 Prin intermediul celui de al optulea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a efectuat, la punctele 237 și 240-242 din hotărârea atacată, o interpretare eronată a jurisprudenței aplicabile în materia răspunderii extracontractuale a Uniunii, în ceea ce privește, mai precis, probele care trebuie prezentate pentru a stabili existența unui prejudiciu moral. El arată, referindu‑se la jurisprudența Tribunalului, că prezentarea unei propuneri de probe nu este în mod necesar considerată ca fiind o condiție a recunoașterii unui prejudiciu moral și că este suficient ca recurentul să demonstreze că acel comportamentul reproșat instituției, organului, oficiului sau agenției Uniunii în cauză a fost de natură să îi cauzeze un atare prejudiciu. În plus, recurentul susține că, potrivit jurisprudenței Curții, existența unui prejudiciu și a unei legături de cauzalitate nu trebuie stabilită cu precizie în cazul unui prejudiciu moral, ele putând fi deduse de asemenea din natura faptei și din împrejurări.
104 Pe de altă parte, recurentul susține că hotărârea atacată nu conține nicio motivare cu privire la rațiunile pentru care necomunicarea de către FRA a tuturor documentelor solicitate și refuzul acesteia de a recunoaște comportamentele sale nelegale în cursul procedurii precontencioase nu au fost de natură să îi cauzeze stres, anxietate și un sentiment de nedreptate.
105 În sfârșit, recurentul invocă încălcarea articolului 47 din cartă, care consacră dreptul la protecție jurisdicțională efectivă, pentru motivul că Tribunalul nu i‑a acordat o despăgubire pentru prejudiciul moral pe care l‑ar fi suferit în condițiile în care a recunoscut nelegalitățile săvârșite de FRA în cursul anchetei administrative. Potrivit recurentului, raționamentul Tribunalului îl privează de o cale de atac efectivă care să permită repararea prejudiciului legat de acest tip de nelegalități.
106 FRA consideră că argumentele prin care recurentul critică punctul 242 din hotărârea atacată sunt, pe de o parte, vădit nefondate, în măsura în care recurentul se limitează de fapt să reitereze argumentele dezvoltate la punctul 134 din cererea sa introductivă în primă instanță, și, pe de altă parte, vădit inadmisibile, în măsura în care susține că a suferit un prejudiciu nepecuniar.
107 În ceea ce privește argumentul recurentului întemeiat pe pretinsa încălcare a articolului 47 din cartă, acest organism arată că dreptul la o cale de atac efectivă privește accesul la justiție, însă nu oferă nicio garanție de succes. În plus, FRA susține că dreptul Uniunii nu îl exonerează pe recurent de obligația sa de probă și nu permite admiterea unei cereri de reparare a unui pretins prejudiciu nepecuniar atunci când aceasta este întemeiată pe o simplă speculație.
Aprecierea Curții
108 Potrivit jurisprudenței Curții, răspunderea oricărei instituții sau organism al Uniunii poate fi angajată ca urmare a comportamentului său, în măsura în care sunt îndeplinite condițiile privind nelegalitatea acestui comportament, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportamentul menționat și prejudiciul invocat (Hotărârea din 4 iunie 2020, Schokker/AESA, C‑310/19 P, EU:C:2020:435, punctul 54, și Hotărârea din 2 iunie 2022, EM/Parlamentul, C‑299/21 P, EU:C:2022:429, punctul 122).
109 În ceea ce privește condițiile referitoare la caracterul real al prejudiciului și la existența unei legături de cauzalitate, această răspundere nu poate fi angajată decât dacă recurentul a suferit efectiv un prejudiciu real și cert și dacă prejudiciul decurge în mod suficient de direct din pretinsa nelegalitate a comportamentului vizat. Prin urmare, revine reclamantului sarcina de a prezenta instanței Uniunii elemente de probă pentru a stabili existența și întinderea prejudiciului pe care îl invocă, precum și existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între această nelegalitate și prejudiciul invocat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2024, Kočner/Europol, C‑755/21 P, EU:C:2024:202, punctul 135, precum și jurisprudența citată).
110 În acest sens, reiese de asemenea din jurisprudența Curții că prezentarea unei propuneri de probe nu este considerată în mod necesar drept o condiție pentru recunoașterea unui prejudiciu moral. Recurentului îi revine totuși sarcina să demonstreze că acel comportament reproșat instituției în cauză a fost de natură să îi provoace un atare prejudiciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, SELEX Sistemi Integrati/Comisia, C‑481/07 P, EU:C:2009:461, punctul 38).
111 Rezultă că, chiar în lipsa unor elemente de probă de natură să demonstreze existența și întinderea unui prejudiciu moral, condiția referitoare la existența unui asemenea prejudiciu poate fi îndeplinită dacă reclamantul dovedește că prejudiciul moral decurge în mod necesar din comportamentul reproșat.
112 În speță, în ceea ce privește existența prejudiciului moral invocată în cadrul celui de al patrulea motiv de nelegalitate, bazat pe durata excesivă a procedurii administrative, trebuie să se constate că, deoarece Tribunalul a considerat, în cadrul aprecierii sale suverane a faptelor, că existența acestui prejudiciu nu poate fi prezumată, din moment ce, înainte de a fi fost informat cu privire la ancheta respectivă, recurentul nu a putut fi expus unui risc de stres sau de anxietate, iar, după ce a fost informat, procedura s‑a desfășurat într‑un termen rezonabil, Tribunalul a putut statua în mod întemeiat, la punctele 234-236 din hotărârea atacată, că recurentul era obligat, în conformitate cu jurisprudența menționată la punctul 110 din prezenta hotărâre, să prezinte elemente de probă care să demonstreze un nivel de stres și de anxietate care să depășească ceea ce ar fi acceptabil în cadrul unei proceduri administrative, ceea ce nu s‑a întâmplat.
113 În schimb, în ceea ce privește celelalte două comportamente nelegale pe care Tribunalul le‑a reținut, în cadrul examinării celui de al treilea motiv de nelegalitate, la punctele 89-111 din hotărârea atacată, ca fiind demonstrate, și anume, pe de o parte, încălcarea obligației de a‑l informa pe recurentul în timp util cu privire la existența unei anchete administrative deschise împotriva sa și, pe de altă parte, necomunicarea documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa, Tribunalul a considerat, la punctele 237 și 238 din această hotărâre, că simplul fapt că recurentul se prevalează de comportamente nelegale imputabile FRA în cursul anchetei administrative care au adus atingere demnității și integrității sale și de caracterul deosebit de prejudiciabil al acestora prin aceea că l‑au rănit profund pe plan psihologic este insuficient pentru a demonstra caracterul real și cert al prejudiciului moral pe care pretinde că l‑a suferit din cauza acestui fapt, în condițiile în care nu a furnizat nici cel mai mic element de probă în susținerea afirmațiilor sale.
114 Cu toate acestea, prin aceste motive, Tribunalul nu a stabilit, cu nesocotirea jurisprudenței amintite la punctul 110 din prezenta hotărâre, că încălcarea obligației de informare în timp util cu privire la existența unei anchete administrative și necomunicarea documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva recurentului nu au fost, în sine, de natură să îi cauzeze prejudiciul invocat, și anume stresul, anxietatea și sentimentul de nedreptate.
115 Rezultă din cele ce precedă că, la punctele 237 și 238 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a reținut că nu se poate considera că recurentul a demonstrat caracterul real și cert al prejudiciului moral pe care pretinde că l‑a suferit din cauza încălcării obligației de informare despre existența unei anchete administrative în timp util și a necomunicării documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa, pentru simplul motiv că recurentul nu a prezentat elementele de probă în susținerea cererii sale de despăgubire.
116 Prin urmare, este necesar să se admită al optulea motiv de recurs și să se anuleze hotărârea atacată, în măsura în care Tribunalul a respins concluziile în despăgubire formulate în cadrul acțiunii prin care se urmărea repararea prejudiciului pe care recurentul declară că l‑a suferit din cauza comportamentelor nelegale amintite în cadrul celui de al treilea motiv de nelegalitate.
Cu privire la trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului
117 În conformitate cu articolul 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, dacă recursul este întemeiat, Curtea anulează decizia Tribunalului. În acest caz, Curtea poate fie să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată, fie să trimită cauza Tribunalului pentru a se pronunța asupra acesteia.
118 În speță, din cuprinsul punctelor 230 și 231 din hotărârea atacată reiese că, deși a admis capetele de cerere ale acțiunii în primă instanță referitoare la al treilea și la al patrulea motiv de nelegalitate, Tribunalul s‑a pronunțat, la punctele 232-243 din această hotărâre, numai cu privire la prejudiciile invocate care decurg din comportamentele nelegale acoperite de aceste motive de nelegalitate, și anume, pe de o parte, din caracterul nerezonabil al duratei procedurii administrative, precum și din încălcarea obligației de informare în timp util despre existența unei anchete administrative și, pe de altă parte, din necomunicarea documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate în privința recurentului.
119 Or, după cum s‑a constatat la punctul 80 din prezenta hotărâre, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctele 147 și 148 din hotărârea atacată atunci când a statuat în esență că decizia FRA de a încheia procedura administrativă în privința recurentului fără a se lua vreo altă măsură nu este un act de natură să îl lezeze, astfel încât nu era necesar să examineze pe fond argumentația sa referitoare la al cincilea motiv de nelegalitate, întemeiat pe nemotivarea acestei decizii, și nici să verifice dacă erau întrunite în speță celelalte condiții care sunt necesare cumulativ pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii.
120 În aceste condiții, Curtea consideră că prezentul litigiu privind cererea de reparare a prejudiciului moral pe care recurentul pretinde că l‑a suferit din cauza comportamentului nelegal pe care l‑a invocat în susținerea celui de al cincilea motiv de nelegalitate a acțiunii sale în primă instanță nu este în stare de judecată și că se impune trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului, pentru ca acesta să poată efectua o examinare pe fond a acestui motiv de nelegalitate.
121 De asemenea, va reveni Tribunalului sarcina de a examina dacă comportamentele nelegale pe care le‑a considerat dovedite în cadrul celui de al treilea motiv de nelegalitate a acțiunii în primă instanță erau de natură să cauzeze prejudiciul moral invocat de recurent.
Cu privire la cheltuielile de judecată
122 Întrucât cauza este trimisă Tribunalului spre rejudecare, se impune ca cererile privind cheltuielile de judecată aferente prezentei proceduri de recurs să se soluționeze odată cu fondul.
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște:
1) Anulează Hotărârea Tribunalului Uniunii Europene din 21 decembrie 2021, DD/FRA (T‑703/19, EU:T:2021:923), în măsura în care, pe de o parte, se respinge al cincilea motiv de nelegalitate invocat de DD, și, pe de altă parte, se înlătură ca fiind nefondate concluziile în despăgubire formulate în cadrul acțiunii și referitoare la al treilea motiv de nelegalitate, în măsura în care ele au ca obiect repararea prejudiciului suferit de recurent din cauza încălcării de către Agenția Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) a obligației de a‑l informa în timp util despre existența unei anchete administrative deschise împotriva sa și din cauza necomunicării documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa.
2) Respinge în rest recursul.
3) Trimite cauza spre rejudecare Tribunalului Uniunii Europene pentru ca acesta să se pronunțe asupra acțiunii în primă instanță în ceea ce privește, pe de o parte, al cincilea motiv de nelegalitate invocat de DD în susținerea acțiunii, și, pe de altă parte, caracterul real al prejudiciului moral invocat de DD în cadrul celui de al treilea motiv de nelegalitate din cauza încălcării de către Agenția Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) a obligației de a‑l informa în timp util despre existența unei anchete administrative deschise împotriva sa, precum și din cauza necomunicării documentelor în legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa.
4) Cererea privind cheltuielile de judecată se soluționează odată cu fondul.
Semnături
* Limba de procedură: engleza.
