CELEX:62022CJ0494: Hotărârea Curții (Camera a treia) din 5 septembrie 2024.#Comisia Europeană împotriva Republica Cehă.#Recurs – Resurse proprii ale Uniunii Europene – Răspunderea financiară a unui stat membru – Plata către Comisia Europeană a sumelor corespunzătoare unei pierderi de resurse proprii – Acțiune întemeiată pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii – Obligații ale statelor membre în ceea ce privește resursele proprii – Constatarea sumelor reprezentând resurse proprii – Înscrierea sumelor nerecuperate în evidența contabilă B – Termene – Scutire de la obligația de punere la dispoziție a sumelor corespunzătoare taxelor constatate și declarate nerecuperabile – Condiții.#Cauza C-494/22 P.

1

Prin recursul formulat, Comisia Europeană solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 11 mai 2022, Republica Cehă/Comisia (T‑151/20, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2022:281), prin care acesta a admis în parte acțiunea Republicii Cehe întemeiată pe articolul 268 TFUE și având ca obiect restituirea sumei de 40482255 de coroane cehe (CZK) (aproximativ 1,6 milioane de euro) plătite cu titlu de resurse proprii ale Uniunii Europene.

2

Articolul 217 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul (CEE) nr. 2913/92 al Consiliului din 12 octombrie 1992 de instituire a Codului vamal comunitar (JO 1992, L 302, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 5, p. 58, denumit în continuare „Codul vamal comunitar”), aplicabil la data faptelor aflate la originea litigiului, prevedea:

„Orice valoare a drepturilor de import sau export care rezultă dintr‑o datorie vamală, denumită în continuare «valoarea drepturilor», se calculează de autoritățile vamale de îndată ce intră în posesia datelor necesare și este înregistrată de autoritățile respective în evidențele contabile sau pe orice alt suport echivalent (înscrierea în evidența contabilă).”

3

Articolul 218 din Codul vamal prevedea:

„(1)   Atunci când ia naștere o datorie vamală în urma acceptării declarației pentru mărfuri pentru un alt regim vamal decât admiterea temporară cu scutire parțială de drepturi de import sau orice alt act cu același efect juridic ca această acceptare, valoarea corespunzătoare acestei datorii vamale este înscrisă în evidența contabilă de îndată ce a fost calculată și cel târziu a doua zi după ce mărfurilor li s‑a acordat liberul de vamă.

[…]

(3)   Atunci când se naște o datorie vamală în alte condiții decât cele menționate la alineatul (1), valoarea drepturilor corespunzătoare este înscrisă în evidența contabilă în cel mult două zile de la data la care autoritățile vamale pot:

4

Articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul (CE) nr. 515/97 al Consiliului din 13 martie 1997 privind asistența reciprocă între autoritățile administrative ale statelor membre și cooperarea dintre acestea și Comisie în vederea asigurării aplicării corespunzătoare a legislației din domeniile vamal și agricol (JO 1997, L 82, p. 1, Ediție specială, 02/vol. 10, p. 3) prevede:

„Comisia comunică autorităților competente din fiecare stat membru toate informațiile care le pot permite să asigure respectarea legislației vamale sau agricole, de îndată ce intră în posesia acestora.”

5

Articolul 20 din acest regulament prevede:

„(1)   În îndeplinirea obiectivelor prezentului regulament, Comisia poate, în condițiile prevăzute la articolul 19, să desfășoare misiuni de cooperare administrativă și anchete administrative la nivel comunitar în țările terțe, în strânsă coordonare și colaborare cu autoritățile competente din statele membre.

(2)   Misiunile comunitare desfășurate în țările terțe menționate la alineatul (1) au loc în următoarele condiții:

[…]

(3)   Comisia informează statele membre și Parlamentul European cu privire la rezultatele misiunilor desfășurate în temeiul prezentului articol.”

6

Articolul 45 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat prevede:

„(1) Indiferent de forma acestora, informațiile transmise în temeiul prezentului regulament, inclusiv datele stocate în [sistemul informațional vamal], sunt confidențiale. Ele au caracter de secret profesional și se bucură de protecția acordată de legislația internă a statului membru care le‑a primit informațiilor cu acest caracter, precum și de dispozițiile corespunzătoare care se aplică autorităților comunitare.”

7

Potrivit considerentelor (1), (3) și (16) ale Regulamentului (CE) nr. 1073/1999 al Parlamentului European și al Consiliului din 25 mai 1999 privind investigațiile efectuate de Oficiul European de Luptă Antifraudă (OLAF) (JO 1999, L 136, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 129), aplicabil la data faptelor aflate la originea litigiului:

[…]

[…]

8

Articolul 1 alineatele (1) și (2) din acest regulament prevedea:

„(1)   Pentru intensificarea combaterii fraudei, a corupției și a oricăror alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Comunității Europene, [OLAF] exercită prerogativele privind atribuțiile de investigare conferite Comisiei prin reglementările comunitare și acordurile în vigoare în domeniile respective.

(2)   [OLAF] furnizează statelor membre asistență din partea Comisiei pentru organizarea unei cooperări strânse și periodice între autoritățile lor competente în vederea coordonării activității acestora în scopul protejării intereselor financiare ale Comunității Europene. [OLAF] contribuie la elaborarea și dezvoltarea de metode de combatere a fraudei și a oricăror alte activități ilegale care afectează interesele financiare ale Comunității Europene.”

9

Articolul 9 din regulamentul menționat, intitulat „Raportul investigației și măsurile întreprinse în urma investigațiilor”, prevedea la alineatele (1)-(3):

„(1)   La încheierea unei investigații efectuate de către [OLAF], acesta redactează un raport, sub autoritatea directorului, menționând faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, și concluziile investigației, inclusiv recomandările directorului [OLAF] privind măsurile ce ar trebui luate.

(2)   La redactarea acestor rapoarte se iau în considerare cerințele procedurale prevăzute în legislația națională a statului membru respectiv. Rapoartele redactate pe această bază constituie probă admisibilă în procedurile administrative sau judiciare ale statului membru în care utilizarea acestora se dovedește necesară, în același mod și în aceleași condiții ca și rapoartele administrative redactate de inspectorii administrativi naționali. Acestea sunt supuse acelorași reguli de apreciere ca și cele aplicabile rapoartelor administrative redactate de către inspectorii administrativi naționali și au aceeași valoare ca și acele rapoarte.

(3)   Rapoartele redactate în urma unei investigații externe și orice informații conexe utile sunt transmise autorităților competente ale statelor membre în cauză în conformitate cu reglementările legate de investigațiile externe.”

10

Articolul 10 din același regulament, referitor la transmiterea informațiilor de către OLAF, prevedea la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere articolelor 8, 9 și 11 din prezentul regulament și dispozițiilor din Regulamentul (Euratom, CE) nr. 2185/96 [al Consiliului din 11 noiembrie 1996 privind controalele și inspecțiile la fața locului efectuate de Comisie în scopul protejării intereselor financiare ale Comunităților Europene împotriva fraudei și a altor abateri (JO 1996, L 292, p. 2, Ediție specială, 09/vol. 2, p. 24)], [OLAF] poate înainta în orice moment autorităților competente ale statelor membre respective informațiile obținute în cursul investigațiilor externe.”

11

În ceea ce privește perioada vizată de situația de fapt aflată la originea litigiului, s‑au aplicat succesiv două decizii referitoare la sistemul de resurse proprii al Uniunii, și anume Decizia 2000/597/CE, Euratom a Consiliului din 29 septembrie 2000 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2000, L 253, p. 42, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 206) și ulterior, începând cu 1 ianuarie 2007, Decizia 2007/436/CE, Euratom a Consiliului din 7 iunie 2007 privind sistemul de resurse proprii al Comunităților Europene (JO 2007, L 163, p. 17).

12

Potrivit articolului 2 alineatul (1) litera (b) din Decizia 2000/597, al cărei conținut a fost preluat în esență la articolul 2 alineatul (1) litera (a) din Decizia 2007/436, constituie venituri din resurse proprii înscrise în bugetul Uniunii veniturile provenite, printre altele, din „drepturile din Tariful vamal comun și alte drepturi stabilite sau care urmează a fi stabilite de către instituțiile [Uniunii] în legătură cu comerțul cu țările terțe”.

13

Articolul 8 alineatul (1) primul și al treilea paragraf din Decizia 2000/597 și articolul 8 alineatul (1) primul și al treilea paragraf din Decizia 2007/436 prevăd, pe de o parte, că aceste resurse proprii ale Uniunii sunt colectate de statele membre în conformitate cu dispozițiile de drept intern impuse prin acte cu putere de lege și norme administrative, care, după caz, sunt adaptate pentru a îndeplini cerințele normelor Uniunii și, pe de altă parte, că statele membre pun la dispoziția Comisiei resursele menționate.

14

Regulamentul (CE, Euratom) nr. 1150/2000 al Consiliului din 22 mai 2000 privind punerea în aplicare a Deciziei 2007/436 (JO 2000, L 130, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 2, p. 184) este rezultatul a două modificări introduse, în perioada vizată de faptele aflate la originea litigiului, cu efect de la 28 noiembrie 2004, prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 2028/2004 al Consiliului din16 noiembrie 2004 (JO 2004, L 352, p. 1, Ediție specială, 01/vol. 5, p. 147) și, respectiv, cu efect de la 1 ianuarie 2007, prin Regulamentul (CE, Euratom) nr. 105/2009 al Consiliului din 26 ianuarie 2009 (JO 2009, L 36, p. 1) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 1150/2000”).

15

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1150/2000 prevedea la alineatul (1) că dreptul Uniunii asupra resurselor proprii „se constată de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului”. Acest articol 2 preciza la alineatul (2) primul paragraf că „[d]ata stabilită la care se referă dispozițiile din alineatul (1) trebuie să fie data înregistrării, prevăzută de regulamentul vamal”, în conformitate cu articolul 2 alineatul (2) primul paragraf din Regulamentul nr. 1150/2000. În sfârșit, articolul 2 prevedea la alineatul (3) primul paragraf că, „[î]n situații de contencios, autoritățile administrative competente trebuie să poată calcula, în sensul constatării celor precizate la alineatul (1), suma cuvenită cel târziu la data primei decizii administrative de notificare către debitor a datoriei sau data introducerii acțiunii judiciare, dacă aceasta intervine prima”.

16

Articolul 6 alineatele (1) și (3) din acest regulament prevedea:

„(1)   Contabilitatea resurselor proprii se ține de către trezoreria fiecărui stat membru sau a organismului desemnat de către fiecare stat membru și se structurează în funcție de natura resurselor.

[…]

(3)   

[…]”

17

Articolul 9 alineatul (1) primul paragraf din regulamentul menționat prevedea:

„Conform procedurii definite la articolul 10, fiecare stat membru înscrie resursele proprii în creditul contului deschis în acest scop în numele Comisiei la trezoreria sa sau la organismul pe care l‑a desemnat.”

18

Articolul 10 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 1150/2000 stabilea, printre altele, termenul de înregistrare a resurselor proprii în creditul contului prevăzut la articolul 9 din regulamentul respectiv, în timp ce articolul 11 din acest regulament prevedea că orice întârziere în această înregistrare avea drept rezultat plata de către statul membru în cauză a unor dobânzi de întârziere.

19

Articolul 17 alineatele (1) și (2) din același regulament prevedea:

„(1)   Statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 să fie puse la dispoziția Comisiei în condițiile prevăzute de prezentul regulament.

(2)   Statele membre sunt eliberate de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate care se dovedesc imposibil de recuperat:

Sumele aferente drepturilor constatate sunt declarate nerecuperabile printr‑o decizie a autorității administrative competente care constată imposibilitatea recuperării.

Sumele aferente drepturilor constatate sunt considerate nerecuperabile în termen de cel mult cinci ani de la data la care a fost constatată suma în conformitate cu articolul 2 sau, în caz de recurs administrativ sau judiciar, de la data adoptării, notificării sau publicării deciziei definitive.

În cazul plăților eșalonate, termenul de cel mult cinci ani începe să curgă de la data ultimei plăți efective, în măsura în care aceasta nu stinge datoria.

Sumele declarate sau considerate nerecuperabile sunt șterse definitiv din contabilitatea separată prevăzută la articolul 6 alineatul (3) litera (b). Acestea sunt menționate în anexa la extrasul de cont trimestrial prevăzut la articolul 6 alineatul (4) litera (b), precum și, după caz, în extrasul de cont trimestrial prevăzut la articolul 6 alineatul (5).”

20

Istoricul litigiului este prezentat la punctele 1-15 din hotărârea atacată și, în măsura în care privește prezentul recurs, poate fi rezumat după cum urmează.

21

Între 2 și 26 noiembrie 2007, OLAF a efectuat o misiune comunitară de cooperare și de anchetă administrativă în Laos, la care a participat o reprezentantă a autorităților vamale cehe (denumită în continuare „misiunea de inspecție”). Investigația viza controalele privind importul de brichete de buzunar cu piatră, pe gaz, nereîncărcabile (denumite în continuare „brichetele de buzunar”), provenite din Laos, în diferite state membre în perioada cuprinsă între anul 2004 și anul 2007. La 15 noiembrie 2007 a fost întocmit un document intitulat „agreed joint minutes”, care a fost semnat de toți membrii misiunii, precum și de autoritățile competente laoțiene (denumit în continuare „procesul‑verbal din 15 noiembrie 2007”).

22

La 30 mai 2008, în urma misiunii de inspecție, OLAF a adoptat un raport de final de misiune (denumit în continuare „raportul OLAF”). Acesta a fost transmis Republicii Cehe, în versiunile sale în limbile germană, engleză și franceză, la 9 iulie 2008. Raportul final de investigație a fost adoptat de OLAF la 10 decembrie 2008.

23

Rezultă din concluziile raportului OLAF că, pe parcursul perioadei vizate de acesta, Baide lighter Industry (LAO) Co., Ltd. (denumită în continuare „BAIDE”) a importat brichete de buzunar originare din China, dar prezentate la vamă ca provenind din Laos, evitând astfel plata taxei antidumping a Uniunii aplicabile brichetelor de buzunar de origine chineză.

24

Raportul OLAF arăta în această privință că „elementele de probă privind originea chineză stabilite în cursul misiunii de inspecție [sunt suficiente] pentru ca statele membre să deschidă o procedură administrativă de rectificare fiscală”. Potrivit acestui raport, era necesar ca „statele membre să efectueze audituri de monitorizare și, eventual, anchete privind importatorii în cauză și să deschidă, de urgență, o procedură de recuperare, în cazul în care acest lucru nu a fost deja realizat”.

25

Concluziile raportului OLAF priveau 28 de cazuri de import de brichete de buzunar în Republica Cehă realizate și puse în liberă circulație de BAIDE între 26 septembrie 2005 și 1 martie 2007 (denumite în continuare „importurile în litigiu”).

26

Birourile vamale cehe competente au luat măsuri pentru efectuarea rectificării și a recuperării fiscale în aceste cazuri. Nu a fost însă posibil să se efectueze rectificarea și să se recupereze toate drepturile constatate în toate cazurile menționate.

27

Între 22 septembrie 2008 și 18 februarie 2009, sumele corespunzătoare drepturilor constatate, dar care nu fuseseră încă recuperate, aferente importurilor în litigiu au fost înscrise în evidența contabilă B.

28

Ulterior, între luna noiembrie 2013 și luna noiembrie 2014, în conformitate cu reglementarea aplicabilă, Republica Cehă a consemnat în sistemul de informații WOMIS (Write‑Off Management and Information System) cazurile de imposibilitate de recuperare a cuantumului resurselor proprii ale Uniunii.

29

Pe de altă parte, Republica Cehă a solicitat Comisiei să fie scutită de obligația de a pune la dispoziția acesteia resursele proprii ale Uniunii menționate la punctul anterior din prezenta hotărâre.

30

Prin scrisoarea din 20 ianuarie 2015, Comisia Europeană a informat Republica Cehă, ca răspuns la această cerere, că nu erau îndeplinite în niciunul dintre cazurile în discuție condițiile prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000. În consecință, Comisia a invitat autoritățile cehe să adopte măsurile necesare pentru a credita contul său cu suma de 53976340 CZK (aproximativ 2,1 milioane de euro), cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 din luna a doua următoare celei în care a fost trimisă scrisoarea respectivă.

31

La 17 martie 2015, Republica Cehă a efectuat plata a 75 % din această sumă în contul Comisiei prevăzut în acest scop, după deducerea cheltuielilor de colectare reprezentând 25 % din cuantumul respectiv, și anume suma de 40482255 CZK (aproximativ 1,6 milioane de euro). Anterior, prin scrisoarea din 27 februarie 2015, Republica Cehă a formulat rezerve, indicând Comisiei că este vorba despre o plată sub condiție, sub rezerva temeiniciei pretențiilor acestei instituții, pentru a evita să fie supusă la plata dobânzii prevăzute la articolul 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.

32

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 16 martie 2020, Republica Cehă a introdus o acțiune întemeiată pe articolul 268 TFUE prin care a solicitat restituirea sumei de 40482255 CZK (aproximativ 1,6 milioane de euro) ca urmare a îmbogățirii fără justă cauză a Uniunii.

33

Prin deciziile din 16 septembrie 2020, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a admis cererile de intervenție ale Regatului Belgiei și Republicii Polone în susținerea concluziilor formulate de Republica Cehă.

34

Prin hotărârea atacată, Tribunalul a admis în parte pretențiile Republicii Cehe. Acesta a admis acțiunea în măsura în care vizează restituirea de către Comisie a sumei de 17828399,66 CZK (aproximativ 700000 de euro) plătite cu titlu de resurse proprii ale Uniunii (punctul 1 din dispozitiv) și a respins acțiunea respectivă în rest (punctul 2 din dispozitiv).

35

Prin recursul formulat, Comisia solicită Curții:

36

Republica Cehă solicită Curții:

37

Regatul Belgiei și Republica Polonă solicită Curții respingerea recursului și obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată.

38

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 11 ianuarie 2023, Regatul Țărilor de Jos a formulat o cerere de intervenție în cadrul prezentului recurs în susținerea concluziilor Republicii Cehe. Prin decizia din 13 februarie 2023, președintele Curții a admis această cerere. Regatul Țărilor de Jos nu a depus un memoriu în intervenție.

39

Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 martie 2024, Republica Cehă a solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii, în temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură al Curții.

40

În susținerea acestei cereri, Republica Cehă arată că Concluziile doamnei avocate generale se întemeiază, în ceea ce privește aprecierea celui de al doilea motiv de recurs, pe o înțelegere eronată a faptelor. Astfel ea ar fi considerat, la punctul 133 din concluzii, că acest stat membru nici nu a luat o poziție proactivă, nici nu a solicitat OLAF informațiile necesare și, la punctele 138 și 143 din concluziile menționate, că acesta s‑a limitat să aștepte în mod pasiv ca OLAF să îi transmită informații. Or, aceste afirmații nu ar fi susținute de faptele constatate de Tribunal, în special la punctele 99-103, 122 și 124 din hotărârea atacată. Prin urmare, ar fi necesar să se clarifice aceste diferite aspecte.

41

În această privință, în conformitate cu articolul 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când consideră că nu este suficient de lămurită sau atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților.

42

Pe de altă parte, trebuie amintit că Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene și Regulamentul de procedură al acesteia nu prevăd posibilitatea ca părțile să prezinte observații ca răspuns la concluziile prezentate de avocatul general. În temeiul articolului 252 al doilea paragraf TFUE, avocatul general prezintă în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care necesită intervenția sa. Nici concluziile acestuia, nici motivarea pe care își întemeiază avocatul general concluziile nu sunt obligatorii pentru Curte. În consecință, dezacordul unei părți față de concluziile avocatului general, oricare ar fi chestiunile pe care acesta le examinează în cadrul lor, nu poate constitui prin el însuși un motiv care să justifice redeschiderea fazei orale a procedurii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2023, Grupa Azoty și alții/Comisia, C‑73/22 P și C‑77/22 P, EU:C:2023:570, punctul 25 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 8 februarie 2024, Pilatus Bank/BCE,C‑256/22 P, EU:C:2024:125, punctele 29 și 30, precum și jurisprudența citată).

43

Or, din motivele invocate în susținerea cererii sale de redeschidere a fazei orale a procedurii reiese că Republica Cehă intenționează să răspundă numai la anumite aprecieri factuale făcute de doamna avocată generală în concluziile sale, ceea ce nu constituie un motiv de redeschidere a fazei orale a procedurii.

44

În aceste condiții, Curtea consideră, după ascultarea avocatei generale, că nu este necesar să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii.

45

În susținerea recursului, Comisia invocă două motive.

46

Republica Cehă contestă, cu titlu introductiv, admisibilitatea fiecăruia dintre aceste motive și, prin urmare, a recursului în totalitate.

47

În această privință, este oportun să se examineze contestarea admisibilității în cadrul examinării fiecăruia dintre aceste motive.

48

Prin intermediul primului motiv invocat în susținerea recursului, Comisia arată că, la punctele 85-93 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit erori de drept în interpretarea articolului 6 alineatul (3) și a articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000. Acest motiv este împărțit în două aspecte.

49

Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, Comisia afirmă că, la punctele 88, 90 și 93 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit o eroare de drept în interpretarea articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000.

50

În această privință, Comisia subliniază că, în ceea ce privește taxele vamale, fiecare stat membru, care este responsabil de gestionarea sistemului de resurse proprii, este obligat să efectueze, din proprie inițiativă și în termenele prevăzute de dreptul Uniunii, trei operațiuni succesive, și anume constatarea drepturilor, înregistrarea lor în evidența contabilă A sau B și punerea lor la dispoziție, prevăzute la articolele 2, 6 și, respectiv, 10 din Regulamentul nr. 1150/2000. Aceste operațiuni ar fi atât de strâns legate între ele încât nerespectarea normelor sau a termenelor aplicabile uneia dintre ele ar avea în mod inevitabil repercusiuni asupra operațiunilor din aval.

51

Articolul 17 alineatul (2) din acest regulament ar prevedea o scutire de la obligația de a efectua punerea la dispoziție. Astfel cum Tribunalul ar fi arătat în mod corect la punctul 84 din hotărârea atacată, o asemenea scutire ar presupune, pe lângă respectarea condițiilor prevăzute de această dispoziție, înregistrarea legală a drepturilor în evidența contabilă B.

52

Or, Tribunalul ar fi omis să țină seama de faptul că, potrivit punctului 69 din Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414), legalitatea înregistrării presupune de asemenea ca înregistrarea respectivă să fie efectuată „cu respectarea dreptului Uniunii”. Această cerință ar acoperi nu numai respectarea termenelor de înregistrare a drepturilor în evidența contabilă A sau B, ci și constatarea drepturilor de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de reglementarea vamală.

53

Prin urmare, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 90 din hotărârea atacată, înregistrarea drepturilor în cauză în evidența contabilă B într‑un termen calculat începând de la data tardivă, la care aceste drepturi au fost efectiv constatate, nu poate fi legală. În această privință, împrejurarea că, potrivit Tribunalului, înregistrarea în evidența contabilă B este o „operațiune pur contabilă” nu ar fi relevantă.

54

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, Comisia reproșează Tribunalului că a săvârșit, la punctele 85-88 și 93 din hotărârea atacată, o eroare de drept în interpretarea articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000.

55

În primul rând, Comisia subliniază că această dispoziție nu este aplicabilă în cazul unei înregistrări nelegale în evidența contabilă B. Or, o înregistrare ar fi nelegală atunci când, precum în speță, drepturile au fost constatate tardiv în temeiul articolului 2 din acest regulament.

56

În al doilea rând, Comisia consideră că, în cazul inaplicabilității articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, statul membru trebuie să pună la dispoziția Uniunii suma corespunzătoare drepturilor constatate tardiv. Sărăcirea acestui stat membru, precum și îmbogățirea corelativă a Uniunii și‑ar găsi, așadar, justificarea în obligația de punere la dispoziție.

57

Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept prin respingerea ca inoperant, la punctele 85-88 din hotărârea atacată, a argumentului invocat de Comisie și prin limitarea analizei sale, la punctul 87 din această hotărâre, doar la respectarea termenelor prevăzute la articolul 6 din Regulamentul nr. 1150/2000. Ar rezulta de asemenea că, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 88 din hotărârea menționată, revine statului membru sarcina de a dovedi că toate operațiunile referitoare la resursele proprii au fost realizate cu respectarea normelor relevante, a termenelor și a protecției intereselor financiare ale Uniunii.

58

În sfârșit, Comisia susține că interpretarea reținută de Tribunal poate avea consecințe prejudiciabile pentru interesele financiare ale Uniunii.

59

Republica Cehă răspunde că primul motiv este inadmisibil întrucât nu respectă cerințele prevăzute la articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură. Astfel, structura și conținutul argumentelor invocate în susținerea acestui motiv nu ar corespunde delimitării motivului menționat așa cum a fost efectuată de Comisie.

60

Mai precis, aceasta ar fi invocat argumente lipsite de orice legătură cu contestarea calificării înregistrării drepturilor în cauză în evidența contabilă B ca „operațiune pur contabilă” și s‑ar fi contrazis în ceea ce privește pertinența acestei calificări. Ea ar fi omis să invoce argumente concrete în susținerea acestei contestații și a afirmației potrivit căreia Republica Cehă ar fi trebuit să demonstreze caracterul perfect al întregului proces de constatare, de recuperare și de punere la dispoziție a drepturilor asupra resurselor proprii. Titlurile celor două aspecte ale prezentului motiv nu ar corespunde conținutului acestora. Singurele argumente de fond invocate nu ar privi respectarea termenului de înregistrare a drepturilor în evidența contabilă B, ci constatarea lor în timp util și consecințele unei constatări tardive, ceea ce nu ar intra sub incidența punctelor 85-93 din hotărârea atacată și, pe de altă parte, ar face obiectul celui de al doilea motiv. În plus, din primul motiv nu ar reieși în mod clar dacă Comisia are în vedere o înregistrare tardivă a drepturilor în evidența contabilă B sau dacă aceasta consideră că drepturile respective nu pot fi nicidecum înregistrate în această contabilitate în cazul unei neregularități.

61

În orice caz, primul motiv ar fi de asemenea nefondat.

62

În această privință, Republica Cehă arată, în primul rând, că articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000 prevede în mod expres că termenul pentru înregistrarea drepturilor în evidența contabilă B se calculează din momentul în care „dreptul a fost constatat” și, prin urmare, din momentul constatării efective a acestui drept. Nici modul de redactare, nici finalitatea articolului 17 alineatul (2) din regulamentul menționat nu ar împiedica aplicarea acestei dispoziții în cazul înregistrării tardive a drepturilor respective în evidența contabilă B. Interpretarea sugerată de Comisie ar contrazice finalitatea acestei dispoziții, întrucât ar fi de natură să priveze un stat membru de obligația de a pune la dispoziție resurse proprii, deși se află în imposibilitatea de a recupera drepturile pentru motive de forță majoră sau pentru motive care nu îi sunt imputabile. Înregistrarea în evidența contabilă B ar fi o operațiune pur contabilă.

63

În al doilea rând, Republica Cehă susține că, în Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414), Curtea s‑a pronunțat cu privire la condițiile materiale prevăzute la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 într‑un context special, caracterizat prin acțiuni frauduloase imputabile statului membru în cauză. Având în vedere acest context, Comisia nu poate deduce din această hotărâre că înregistrarea drepturilor în cauză în evidența contabilă B, în timp util și într‑un termen calculat începând de la data la care aceste drepturi ar fi trebuit să fie constatate, este o condiție prealabilă aplicării acestei dispoziții. Curtea nici nu ar fi examinat calculul termenului de înregistrare a drepturilor în evidența contabilă B, nici nu ar fi abordat consecințele unei înregistrări tardive.

64

În al treilea rând, Republica Cehă susține că hotărârea atacată nu produce consecințe prejudiciabile pentru bugetul Uniunii.

65

În al patrulea rând, Republica Cehă arată că argumentul Comisiei potrivit căruia un stat membru trebuie să demonstreze, în cadrul unei acțiuni în restituirea plății nedatorate, că întreaga procedură vamală a fost executată în conformitate cu normele, în mod corect, în timp util și cu respectarea protecției intereselor financiare ale Uniunii, nu are nicio legătură cu esența primului motiv.

66

Regatul Belgiei și Republica Polonă solicită de asemenea respingerea primului motiv ca nefondat.

67

Regatul Belgiei arată că termenul de înregistrare a unei datorii în evidența contabilă B curge, conform articolului 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1150/2000, de la data constatării acestei datorii. Prin urmare, nu ar putea exista o înregistrare tardivă în evidența contabilă B decât în cazul constatării tardive a datoriei în cauză. Or, în speță, din cuprinsul punctului 92 din hotărârea atacată ar rezulta că constatarea drepturilor în discuție nu a fost tardivă.

68

Pe de altă parte, o înregistrare tardivă nu ar exclude în mod automat posibilitatea de a se invoca articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000. Astfel, punctul 69 din Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414), ar trebui interpretat în contextul cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre, în sensul că ar viza numai situația în care o datorie constatată este înregistrată în evidența contabilă B, deși nu îndeplinește condițiile de fond pentru a fi preluată în evidența respectivă.

69

Republica Polonă susține de asemenea în esență acest din urmă argument, referitor la domeniul de aplicare al punctului 69 din Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414).

70

Aceasta adaugă că termenul de constatare a taxelor vamale nu s‑ar întemeia pe un criteriu obiectiv și precis, ținând seama de expresia, vagă și subiectivă, „să poată calcula” care figurează la articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000. În practică, Comisia ar determina în mod arbitrar momentul în care se consideră că autoritățile vamale naționale pot calcula și, prin urmare, pot constata taxele vamale. Pentru a evita arbitrarul, termenul prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din acest regulament ar trebui calculat de la data la care taxele vamale sunt efectiv constatate.

71

În sfârșit, argumentul Comisiei întemeiat pe protecția intereselor financiare ale Uniunii ar fi lipsit de pertinență, întrucât litigiile referitoare la resursele proprii tradiționale nu ar reprezenta decât o proporție redusă din ansamblul cauzelor privind contribuțiile statelor membre aferente acestor resurse și, prin urmare, nu pot repune în discuție sistemul de finanțare al Uniunii. Aceasta ar fi situația cu atât mai mult cu cât orice punere la dispoziție tardivă a resurselor proprii ar expune statul membru în cauză la obligația de a plăti dobânzi de întârziere, în conformitate cu articolul 11 din Regulamentul nr. 1150/2000.

72

Potrivit articolului 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, motivele și argumentele de drept invocate identifică cu precizie aspectele din motivarea deciziei Tribunalului care sunt contestate. Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, o cerere de recurs trebuie să indice cu precizie elementele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele juridice care susțin în mod specific această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (Hotărârea din 20 septembrie 2018, Agria Polska și alții/Comisia, C‑373/17 P, EU:C:2018:756, punctul 33 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 aprilie 2022, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑666/19 P, EU:C:2022:323, punctul 186).

73

În această privință, un motiv a cărui argumentare nu este suficient de clară și de precisă pentru a permite Curții să exercite controlul legalității, în special întrucât elementele esențiale pe care se întemeiază acest motiv nu rezultă în mod suficient de coerent și de comprehensibil din textul acestui recurs, care este formulat într‑un mod obscur și ambiguu în această privință, nu respectă cerințele amintite la punctul precedent din prezenta hotărâre și trebuie declarat inadmisibil (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iulie 2014, Telefónica și Telefónica de España/Comisia, C‑295/12 P, EU:C:2014:2062, punctul 30 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 aprilie 2022, Changmao Biochemical Engineering/Comisia, C‑666/19 P, EU:C:2022:323, punctul 187).

74

În speță, în cererea sa de recurs, Comisia identifică în mod precis și univoc punctele din hotărârea atacată pe care le contestă prin intermediul primului motiv de recurs și prezintă motivele pentru care consideră că aprecierile care figurează la aceste puncte sunt afectate de erori de drept pe care le prezintă de asemenea cu claritate.

75

În plus, din înscrisurile Republicii Cehe rezultă că aceasta a fost în măsură să înțeleagă conținutul acestui prim motiv de recurs și să își prezinte argumentele în apărare.

76

Prin urmare, primul motiv de recurs este admisibil.

77

Prin intermediul celor două aspecte ale primului motiv invocat în susținerea recursului formulat, care sunt strâns legate și trebuie, așadar, să fie examinate împreună, Comisia contestă punctele 85-93 din hotărârea atacată.

78

La aceste puncte, Tribunalul a înlăturat argumentația Comisiei potrivit căreia, în esență, Republica Cehă nu putea să beneficieze în speță de scutirea, prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, de obligația de a pune la dispoziție resursele proprii pentru motivul că, din cauza constatării tardive a drepturilor în cauză în temeiul articolului 2 din acest regulament, drepturile respective nu fuseseră înregistrate în mod corespunzător în evidența contabilă B în temeiul articolului 6 alineatul (3) din regulamentul menționat.

79

Raționamentul Tribunalului este întemeiat, în această privință, pe două motive cărora Comisia le contestă temeinicia prin intermediul prezentului motiv.

80

Pe de o parte, Tribunalul a statuat, la punctele 86-88 din hotărârea atacată, că argumentația acestei instituții era inoperantă. În acest sens, el a arătat că, în cadrul unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii, „Republicii Cehe nu i se poate pretinde […] să dovedească […] faptul că «întregul proces desfășurat în cadrul procedurii vamale, al recuperării creanței și al operațiunilor privind resursele proprii a fost efectuat în conformitate cu ansamblul normelor, în mod corect, în timp util și cu respectarea protecției intereselor financiare ale Uniunii»”. Astfel, potrivit Tribunalului, o punere la dispoziție de resurse proprii nu își găsește justificarea în obligația de a respecta termenele prevăzute la articolul 6 din Regulamentul nr. 1150/2000, a căror nerespectare nu conduce la nicio plată, nici măcar la plata dobânzilor de întârziere.

81

Pe de altă parte, Tribunalul a considerat, la punctele 89-92 din această hotărâre, că, în orice caz, conform articolului 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1150/2000, termenele de înregistrare a drepturilor în evidența contabilă B nu trebuie calculate de la data la care drepturile în cauză ar fi trebuit să fie constatate, în conformitate cu articolul 2 din acest regulament, ci de la data la care aceste drepturi au fost efectiv constatate. Or, această condiție ar fi îndeplinită în speță.

82

Pentru a aprecia temeinicia acestor motive în lumina argumentelor părților, trebuie amintite, în primul rând, normele privind proba aplicabile unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii.

83

Potrivit jurisprudenței Curții, o astfel de acțiune, formulată în temeiul articolului 268 TFUE și al articolului 340 al doilea paragraf TFUE, impune dovada unei îmbogățiri fără bază legală valabilă a pârâtului, precum și a unei sărăciri a reclamantului legate de îmbogățirea menționată [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 decembrie 2008, Masdar (UK)/Comisia, C‑47/07 P, EU:C:2008:726, punctul 49, și Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 82].

84

În cadrul examinării unei acțiuni de această natură, introdusă de un stat membru care a pus la dispoziția Comisiei un cuantum al resurselor proprii ale Uniunii, formulând rezerve cu privire la temeinicia poziției acestei instituții, îi revine Tribunalului sarcina de a aprecia printre altele dacă sărăcirea statului membru reclamant, corespunzătoare punerii la dispoziția Comisiei a cuantumului respectiv, și îmbogățirea corelativă a acestei instituții își găsesc justificarea în obligațiile care se impun statului membru respectiv în temeiul dreptului Uniunii în materie de resurse proprii ale Uniunii sau sunt, dimpotrivă, lipsite de o astfel de justificare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia (C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 83).

85

În acest cadru, revine, așadar, statului membru solicitant sarcina de a demonstra că nu este obligat, în temeiul normelor Uniunii care reglementează sistemul de resurse proprii, să pună la dispoziția Comisiei cuantumul resurselor proprii care fac obiectul litigiului și că s‑a conformat obligațiilor care îi revin în acest temei.

86

Contrar a ceea ce Republica Cehă a lăsat să se înțeleagă reproșând Comisiei că și‑a schimbat poziția în mai multe rânduri între faza precontencioasă și cea contencioasă a prezentei cauze, rezultă de asemenea din cele ce precedă că obiectul acțiunii întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză a Uniunii introdusă în condițiile evocate la punctul 84 din prezenta hotărâre nu poate fi limitat doar la respingerea poziției adoptate de Comisie anterior introducerii unei acțiuni. Această instituție poate, în calitate de pârât, să prezinte argumente noi prin care să conteste poziția statului membru reclamant.

87

În al doilea rând, trebuie amintite caracteristicile sistemului de resurse proprii al Uniunii, astfel cum au fost rezumate de Curte în jurisprudența sa.

88

În această privință, în stadiul actual al dreptului Uniunii, gestionarea acestui sistem este încredințată statelor membre și ține de responsabilitatea exclusivă a acestora din urmă [Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 62, și Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 345].

89

Astfel, din articolul 8 alineatul (1) din Deciziile 2000/597 și 2007/436 rezultă că resursele proprii ale Uniunii prevăzute la articolul 2 alineatul (1) literele (a) și (b) din Decizia 2000/597 și, respectiv, la articolul 2 alineatul (1) din Decizia 2007/436 sunt încasate de statele membre, iar statele membre au obligația de a pune aceste resurse la dispoziția Comisiei [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia, C‑334/08, EU:C:2010:414, punctul 34, precum și Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 340 și jurisprudența citată].

90

În acest scop, statele membre sunt obligate în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 să constate un drept al Uniunii asupra resurselor proprii de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal „privind înscrierea sumei cuvenite și notificarea debitorului”. În consecință, statele membre sunt obligate să înscrie în contabilitatea resurselor proprii ale Uniunii taxele constatate în conformitate cu articolul 2 din acest regulament în condițiile prevăzute la articolul 6 din regulamentul menționat. În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 6 alineatul (3) litera (b) din același regulament, un drept constatat care nu a fost încă recuperat și pentru care nu a fost furnizată nicio cauțiune se înscrie într‑o contabilitate separată, denumită „evidența contabilă B” [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia,C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 57 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 341].

91

În continuare, statele membre trebuie să pună la dispoziția Comisiei resursele proprii ale Uniunii în condițiile prevăzute la articolele 9-11 din Regulamentul nr. 1150/2000, înscriindu‑le, cu respectarea termenelor prevăzute, în creditul contului deschis în acest scop în numele instituției menționate. Potrivit articolului 11 alineatul (1) din acest regulament, orice întârziere în înregistrările în acest cont are drept rezultat plata de către statul membru în cauză a unor dobânzi de întârziere [Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 58, precum și Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 342].

92

În plus, în temeiul articolului 17 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, statele membre trebuie să ia toate măsurile necesare pentru ca sumele corespunzătoare taxelor constatate conform articolului 2 din regulamentul respectiv să fie puse la dispoziția Comisiei. Statele membre nu sunt scutite de această obligație decât dacă recuperarea nu a putut fi efectuată pentru motive de forță majoră sau atunci când se dovedește că este definitiv imposibil să se efectueze recuperarea din motive care nu le pot fi imputate. Sumele declarate sau considerate nerecuperabile sunt șterse definitiv din contabilitatea separată prevăzută la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din regulamentul menționat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 60).

93

Temeinicia prezentului motiv trebuie apreciată în lumina acestor precizări.

94

În acest scop, este necesar în primul rând să se stabilească momentul de la care începe să curgă termenul de înregistrare a drepturilor în evidența contabilă B, în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000.

95

Această dispoziție prevede că „drepturile constatate în conformitate cu articolul 2” din regulamentul respectiv se înregistrează în contabilitatea resurselor proprii „cel târziu în prima zi lucrătoare după data de 19 din luna a doua următoare celei în care a fost constatat dreptul respectiv”, precizându‑se că acest termen se impune pentru înregistrarea drepturilor atât în evidența contabilă A, cât și în evidența contabilă B.

96

La prima vedere, astfel cum susține printre altele Republica Cehă, utilizarea perfectului compus ar putea fi înțeleasă, desigur, în sensul că termenul prevăzut la articolul 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000 curge de la data la care drepturile au fost efectiv constatate, inclusiv în cazul constatării tardive, iar aceasta independent de data la care ar fi trebuit constatate drepturile respective.

97

Totuși, întrucât prevede că trebuie să fie înregistrate în contabilitatea resurselor proprii „drepturile constatate în conformitate cu articolul 2 [din Regulamentul nr. 1150/2000]”, modul de redactare a articolului 6 alineatul (3) din acest regulament stabilește o legătură indisociabilă între înregistrarea în această contabilitate și constatarea prealabilă a drepturilor, legătură care a fost de altfel recunoscută de jurisprudența Curții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 martie 1986, Comisia/Germania, 303/84, EU:C:1986:140, punctul 11, și Hotărârea din 9 iulie 2020, Republica Cehă/Comisia, C‑575/18 P, EU:C:2020:530, punctul 59).

98

Termenul de înregistrare a drepturilor constatate în contabilitatea resurselor proprii trebuie, așadar, apreciat în lumina obligației de constatare a drepturilor prevăzute la articolul 2 din Regulamentul nr. 1150/2000. Înregistrarea drepturilor în contabilitate presupune, prin urmare, constatarea lor în conformitate cu acest articol 2, care trebuie să fi intervenit în timp util (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 octombrie 2006, Comisia/Țările de Jos, C‑312/04, EU:C:2006:643, punctele 58–62), și anume de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului.

99

Întrucât această din urmă dispoziție enunță astfel, în mod abstract și obiectiv, condițiile în care ia naștere obligația de a constata un drept al Uniunii asupra resurselor proprii, nu se poate susține, așa cum procedează Republica Polonă, că momentul la care trebuie constatate drepturile este determinat în mod arbitrar de Comisie.

100

Prin urmare, contrar celor statuate de Tribunal la punctul 90 din hotărârea atacată, respectarea termenului în care drepturile trebuie înregistrate în contabilitatea resurselor proprii în temeiul articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000 se apreciază începând de la data la care drepturile trebuie sau ar fi trebuit să fie constatate în temeiul articolului 2 din acest regulament.

101

Această concluzie este confirmată de responsabilitatea care revine statelor membre în gestionarea sistemului de resurse proprii, care necesită, astfel cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctul 94 din concluzii, interpretarea strictă a obligațiilor statelor membre respective în ceea ce privește constatarea drepturilor, înregistrarea acestora în contabilitatea resurselor proprii și punerea lor la dispoziție.

102

Aceasta se impune cu atât mai mult cu cât interpretarea contrară a articolului 6 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1150/2000 ar permite statelor membre să întârzie în mod nejustificat constatarea drepturilor și, ulterior, înregistrarea acestora în contabilitatea resurselor proprii și punerea lor la dispoziție, cu riscul de a favoriza astfel apariția unor împrejurări care determină imposibilitatea de a proceda la recuperarea lor.

103

În al doilea rând, Curtea a statuat deja că posibilitatea statelor membre de a fi scutite de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 impune nu numai respectarea condițiilor prevăzute de această dispoziție, ci și condiția ca drepturile menționate să fi fost înregistrate corespunzător în evidența contabilă B, cu alte cuvinte, ca înregistrarea să fi fost efectuată cu respectarea dreptului Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414, punctele 65 și 69).

104

Deși este adevărat că, astfel cum au susținut toate statele membre care au participat la prezenta procedură, cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 8 iulie 2010, Comisia/Italia (C‑334/08, EU:C:2010:414), viza un context factual distinct de cel din prezenta cauză, nu este mai puțin adevărat că niciun element din această hotărâre nu lasă să se înțeleagă că Curtea a intenționat să limiteze întinderea cerinței unei înregistrări corespunzătoare în evidența contabilă B doar la contextul factual prezentat în fața sa.

105

Prin urmare, conform jurisprudenței citate la punctul 103 din prezenta hotărâre și ținând seama și de motivele enunțate la punctele 101 și 102 din aceasta, trebuie să se considere, asemenea Comisiei, că un stat membru nu poate fi scutit de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare unor drepturi care nu au fost înregistrate în mod legal în evidența contabilă B cu respectarea termenului prevăzut la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1150/2000 coroborat cu articolul 2 din acesta ca urmare a unei constatări tardive a drepturilor respective.

106

În consecință, atunci când, cu ocazia unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză în condițiile definite la punctele 83-85 din prezenta hotărâre, un stat membru se prevalează de scutirea de obligația de punere la dispoziția Comisiei a resurselor proprii prevăzută la articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, acest stat membru trebuie să demonstreze regularitatea procesului de constatare a drepturilor în cauză și de înregistrare a acestor drepturi în evidența contabilă B, inclusiv respectarea termenelor relevante. În lipsa unei asemenea demonstrații, statul membru menționat nu poate beneficia de această scutire și trebuie, așadar, să procedeze la punerea la dispoziție a resurselor proprii. Prin urmare, această punere la dispoziție nu poate constitui o îmbogățire fără bază legală valabilă a Uniunii.

107

Rezultă că, la punctele 87 și 88 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat în mod eronat că nu revenea Republicii Cehe sarcina de a stabili regularitatea operațiunilor referitoare la resursele proprii.

108

În lumina motivelor care precedă, trebuie admise cele două aspecte ale primului motiv.

109

Prin intermediul celui de al doilea motiv invocat în susținerea recursului, Comisia arată că, la punctele 94-126 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit erori de drept în interpretarea articolului 2 alineatul (1) și a articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000 coroborate cu articolul 217 alineatul (1) din Codul vamal și cu articolul 325 TFUE. Astfel, Tribunalul ar fi statuat în mod eronat că Republica Cehă putea să aștepte comunicarea oficială de către OLAF a elementelor de probă colectate cu ocazia misiunii de inspecție, deși reprezentanta administrației vamale cehe avea dreptul de a solicita și de a primi din partea OLAF elementele de probă colectate imediat după întoarcerea sa din misiune. Potrivit Comisiei, Republica Cehă era obligată, dimpotrivă, să solicite OLAF încă de la această întoarcere elementele de probă colectate în cursul misiunii respective, ceea ce i‑ar fi permis să constate dreptul Uniunii cu privire la resursele proprii în zilele care au urmat returnării menționate.

110

În primul rând, Comisia se întemeiază pe dispozițiile coroborate ale articolului 2 alineatul (1) și ale articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, precum și ale articolului 217 alineatul (1) din Codul vamal.

111

Aceasta susține că revine statelor membre sarcina de a lua, de îndată ce este posibil, toate măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și integrală a taxelor vamale. Constatarea dreptului asupra resurselor proprii ar trebui să aibă loc, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, „de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului”. Având în vedere articolul 217 alineatul (1) din Codul vamal, autoritățile vamale ar trebui, așadar, să constate drepturile care rezultă dintr‑o datorie vamală de îndată ce dispun de elementele necesare în acest scop și că acestea sunt în măsură să calculeze valoarea taxelor respective și să stabilească debitorul. Întrucât statele membre sunt responsabile de stabilirea datoriei vamale și de constatarea taxelor asupra resurselor proprii, acestea ar fi obligate să ia toate măsurile necesare, conform articolului 17 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, pentru ca sumele corespunzătoare drepturilor constatate conform articolului 2 din acesta să fie puse la dispoziția Comisiei în condițiile prevăzute de regulamentul respectiv.

112

Comisia admite că, pentru a putea stabili datoria vamală, un stat membru poate coopera cu OLAF, subliniind totodată că, astfel cum reiese din considerentul (3) al Regulamentului nr. 1073/1999, crearea și competențele de investigare ale acestuia nu sunt de natură să afecteze alocarea și echilibrul actual ale responsabilităților între nivelul național și nivelul Uniunii. Astfel, din articolul 1 alineatul (2) din acest regulament ar reieși că OLAF nu ar avea decât un rol de sprijin și nu ar putea emite decât recomandări fără caracter obligatoriu adresate autorităților Uniunii sau autorităților naționale.

113

În aceste condiții, Comisia consideră că desfășurarea unei investigații a OLAF nu poate scuti statele membre de obligația de a lua măsurile necesare impuse de dreptul Uniunii și că asistența OLAF nu le poate scuti pe acestea din urmă de obligația lor de diligență în colectarea taxelor vamale. În speță, Republica Cehă era, așadar, obligată, în paralel cu misiunea de inspecție și independent de aceasta, să ia măsurile necesare în vederea stabilirii datoriei vamale. Astfel cum Tribunalul ar fi constatat la punctul 119 din hotărârea atacată, reprezentanta administrației vamale cehe ar fi putut, imediat după întoarcerea sa din această misiune, să solicite și să primească din partea OLAF elementele de probă anexate la procesul‑verbal din15 noiembrie 2007 și să le comunice autorităților cehe competente, dat fiind că aceste elemente erau suficiente pentru a stabili datoria vamală a BAIDE. Pe de altă parte, Republica Cehă ar fi dispus de informații suficiente încă anterior întoarcerii misiunii de inspecție.

114

O astfel de concluzie s‑ar impune cu atât mai mult având în vedere răspunderea statelor membre în materie de resurse proprii. Dimpotrivă, abordarea reținută de Tribunal ar permite unui stat membru să dea dovadă de pasivitate și de neglijență pentru simplul motiv că OLAF s‑a angajat să îi comunice elementele de probă colectate în cursul unei misiuni de inspecție.

115

Cerința de promptitudine în stabilirea datoriei vamale ar mai fi întemeiată și pe articolul 45 alineatul (1) din Regulamentul nr. 515/97. Aceasta ar permite să se asigure efectul util al articolului 20 alineatul (2) litera (b) din acest regulament și în special al participării unor experți trimiși de statele membre în misiuni de investigație conduse de OLAF în țări terțe.

116

În al doilea rând, Comisia susține că Tribunalul a încălcat și articolul 325 TFUE. Această dispoziție ar impune statelor membre o obligație de rezultat necondiționată de a lua măsurile necesare pentru a garanta perceperea efectivă și integrală a taxelor vamale și nu le‑ar lăsa decât posibilitatea de alege măsurile care trebuie luate cu respectarea principiilor proporționalității, echivalenței și efectivității. Astfel, Republica Cehă ar fi avut obligația, în temeiul dispoziției menționate, să stabilească datoria vamală cel târziu în zilele următoare întoarcerii misiunii de inspecție.

117

Comisia concluzionează că datoria vamală a fost stabilită cu întârziere, astfel încât sumele corespunzătoare acestei datorii nu au fost înregistrate în mod legal în evidența contabilă B. Prin constatarea tardivă a datoriei vamale, Republica Cehă ar fi provocat ea însăși apariția condițiilor de aplicare a articolului 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1150/2000, astfel încât Tribunalul nu putea, fără a săvârși o eroare, să statueze că articolul 17 alineatul (2) din acesta era aplicabil.

118

Republica Cehă răspunde că al doilea motiv este inadmisibil. Astfel, în primul rând, argumentația prezentată în nota de subsol 55 din cererea de recurs, potrivit căreia acest stat membru ar fi dispus de informații suficiente pentru a constata taxele antidumping datorate de BAIDE înainte de a participa la misiunea de inspecție, nu ar avea legătură cu obiectul acestui motiv. Aceasta ar fi și o argumentație nouă întrucât în fața Tribunalului Comisia nu ar fi susținut că Republica Cehă dispunea de informații suficiente pentru a efectua o asemenea constatare înainte de sfârșitul misiunii de inspecție. În al doilea rând, argumentul referitor la pretinsa încălcare a articolului 325 TFUE ar fi fost invocat pentru prima dată în stadiul recursului. În al treilea rând, îndreptat în mod formal împotriva punctelor 94-126 din hotărârea atacată, al doilea motiv nu ar privi în realitate decât punctele 122-125 din această hotărâre.

119

În orice caz, Republica Cehă consideră că al doilea motiv este de asemenea nefondat, deoarece ea putea în mod legitim să aștepte transmiterea raportului OLAF de către acesta din urmă.

120

În primul rând, nici lipsa puterii decizionale a Comisiei în materie de resurse proprii, nici caracterul neobligatoriu al recomandărilor OLAF nu ar fi de natură să repună în discuție faptul că colaborarea efectivă a statelor membre cu Comisia și cu OLAF este, în anumite cazuri, o condiție esențială pentru ca statele membre să poată proceda la constatarea drepturilor asupra resurselor proprii și să efectueze recuperarea acestora.

121

În al doilea rând, din constatările de fapt ale Tribunalului ar reieși că drepturile aferente importurilor în litigiu nu puteau fi constatate decât pe baza elementelor de probă obținute în cadrul misiunii de inspecție. OLAF, care s‑ar fi angajat să comunice aceste elemente Republicii Cehe, i le‑ar fi transmis tardiv, și anume la 9 iulie 2008, cu nerespectarea angajamentului său. Republica Cehă apreciază că putea aștepta în mod legitim ca OLAF să își respecte angajamentul, în conformitate cu principiul cooperării loiale consacrat la articolul 4 alineatul (3) TUE.

122

În al treilea rând, Comisia ar încerca să transfere Republicii Cehe responsabilitatea propriei întârzieri legate de transmiterea tardivă a elementelor de probă de către OLAF.

123

Prin urmare, la punctele 123 și 126 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept că, în împrejurările prezentei cauze, nu se putea reproșa acestui stat membru că nu a solicitat OLAF prezentarea elementelor de probă încă de la întoarcerea misiunii de inspecție.

124

În orice caz, în măsura în care Comisia contestă faptul că Republica Cehă putea considera necesar, astfel cum a statuat Tribunalul la punctul 124 din hotărârea atacată, să aștepte ca elementele de probă să fie analizate și verificate de OLAF, acest stat membru arată că reglementarea aplicabilă prevede tocmai că elementele de probă colectate în cadrul unei investigații desfășurate de OLAF sunt analizate, apreciate și apoi transmise statelor membre sub forma unor rapoarte de misiune și a unor rapoarte de investigație. În plus, din articolul 9 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1073/1999 coroborat cu considerentul (16) al acestuia ar rezulta că raportul de misiune al OLAF are o valoare probantă esențială. OLAF ar fi cel mai în măsură să efectueze analiza și aprecierea elementelor de probă, așa cum a arătat Tribunalul la punctul 124 din hotărârea atacată, iar aceasta cu atât mai mult atunci când elementele respective sunt obținute în cadrul unei misiuni de inspecție desfășurate într‑o țară terță și pot avea repercusiuni asupra unui număr mare de state membre.

125

Republica Cehă adaugă că OLAF are posibilitatea de a transmite statelor membre elementele de probă relevante înainte de adoptarea raportului de misiune, în conformitate cu articolul 10 din Regulamentul nr. 1073/1999 coroborat cu articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 515/97. Or, OLAF, care știa că Republica Cehă avea nevoie de elemente de probă colectate și ar fi putut utiliza această posibilitate, ținând seama de întârzierea prelungită a raportului de misiune.

126

Regatul Belgiei și Republica Polonă se alătură în esență poziției susținute de Republica Cehă.

127

Regatul Belgiei adaugă că argumentația Comisiei, întemeiată pe răspunderea care revine statelor membre, ar avea drept consecință ca Republica Cehă să suporte singură consecințele financiare negative ale unei întârzieri imputabile OLAF. În plus, argumentul Comisiei referitor la efectul util al articolului 20 alineatele (1) și (2) din Regulamentul nr. 515/97 nu poate fi primit. În sfârșit, articolul 325 TFUE nu ar putea fi interpretat în sensul că impune statelor membre obligații suplimentare în raport cu cele prevăzute de Regulamentul nr. 1150/2000 în împrejurările prezentei cauze.

128

Republica Polonă subliniază că nu se poate considera că Republica Cehă a încălcat articolul 325 TFUE, în măsura în care a depus eforturi adecvate pentru a constata datoria vamală în cauză.

129

Potrivit unei jurisprudențe constante, a permite unei părți să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost învestit Tribunalul. În cadrul unui recurs, competența Curții este, prin urmare, limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele și la argumentele dezbătute în fața primei instanțe (Hotărârea din 1 iunie 1994, Comisia/Brazzelli Lualdi și alții, C‑136/92 P, EU:C:1994:211, punctul 59, și Hotărârea din 26 februarie 2020, SEAE/Alba Aguilera și alții, C‑427/18 P, EU:C:2020:109, punctul 45).

130

Curtea a statuat însă în mod repetat că un recurent poate invoca, în susținerea recursului formulat în fața sa, motive derivate din însăși hotărârea atacată prin care să conteste temeinicia în drept a acesteia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 noiembrie 2007, Stadtwerke Schwäbisch Hall și alții/Comisia, C‑176/06 P, EU:C:2007:730, punctul 17, precum și Hotărârea din 26 februarie 2020, SEAE/Alba Aguilera și alții, C‑427/18 P, EU:C:2020:109, punctul 54).

131

În speță, în primul rând, chiar dacă ar trebui înțeleasă, precum Republica Cehă, nota de subsol 55 din cererea de recurs ca fiind o afirmație în sensul că acest stat membru avea, încă înainte de întoarcerea misiunii de inspecție, suficiente elemente pentru a constata drepturile în cauză, o astfel de afirmație nu este reluată în cuprinsul celui de al doilea motiv. Existența acestei note de subsol nu poate fi, așadar, de natură să afecteze admisibilitatea motivului menționat.

132

În al doilea rând, deși este adevărat că Comisia nu a invocat articolul 325 TFUE în fața Tribunalului, nu este mai puțin adevărat că argumentul întemeiat pe această dispoziție urmărește să demonstreze o eroare de drept săvârșită de Tribunal. Prin urmare, acest argument este admisibil.

133

În al treilea rând, identificarea ambiguă a punctelor contestate prin intermediul celui de al doilea motiv, presupunând că este stabilită, nu a împiedicat nicidecum Republica Cehă să înțeleagă substanța acestui motiv, care reiese în mod clar din înscrisurile Comisiei, și să își prezinte argumentele în apărare.

134

Prin urmare, al doilea motiv este admisibil.

135

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Comisia contestă în esență temeinicia aprecierilor Tribunalului care figurează la punctele 94-126 din hotărârea atacată, referitoare la data la care trebuiau constatate de Republica Cehă taxele antidumping datorate de BAIDE în legătură cu importurile în litigiu.

136

La aceste puncte, Tribunalul a considerat în esență că Republica Cehă nu era obligată să constate drepturile respective în zilele următoare întoarcerii misiunii de inspecție și aceasta că putea aștepta în mod legitim transmiterea raportului OLAF, la care erau anexate elementele de probă colectate cu ocazia misiunii respective.

137

Mai precis, Tribunalul a statuat, la punctele 119 și 121 din hotărârea atacată, că reprezentanta administrației vamale cehe care a participat la misiunea de inspecție era abilitată să solicite și să primească din partea OLAF elementele de probă anexate la procesul‑verbal din 15 noiembrie 2007 și să le comunice autorităților cehe competente pentru ca acestea să le utilizeze ca elemente de probă împotriva BAIDE chiar dacă OLAF trebuia să verifice aceste elemente înainte de a le transmite. La punctele 122-124 din această hotărâre, Tribunalul a constatat însă că OLAF se angajase să comunice Republicii Cehe elementele de probă respective la începutul anului 2008, însă a întârziat să comunice raportul său la care erau anexate elementele respective. În aceste condiții, potrivit Tribunalului, nu se putea reproșa Republicii Cehe că a așteptat comunicarea raportului OLAF și că nu a solicitat prezentarea elementelor de probă imediat după întoarcerea misiunii de inspecție. Având în vedere aceste elemente, Tribunalul a concluzionat, la punctul 125 din hotărârea menționată, că Republica Cehă a dovedit că nu putea fi în posesia elementelor de probă necesare pentru constatarea taxelor antidumping datorate de BAIDE pentru importurile în litigiu imediat după întoarcerea din misiunea de inspecție.

138

În această privință, trebuie amintit că, astfel cum reiese din jurisprudența citată la punctul 88 din prezenta hotărâre, în stadiul actual al dreptului Uniunii, gestionarea sistemului de resurse proprii al Uniunii este încredințată statelor membre și ține de responsabilitatea exclusivă a acestora din urmă.

139

În sfârșit, din moment ce există o legătură directă între colectarea veniturilor provenite din taxe vamale și punerea la dispoziția Comisiei a resurselor corespunzătoare, revine statelor membre, în conformitate cu obligațiile care le sunt impuse în temeiul articolului 325 alineatul (1) TFUE, sarcina de a proteja interesele financiare ale Uniunii împotriva fraudei sau a oricărei alte activități ilegale care aduce atingere acestor interese, de a lua măsurile necesare pentru a garanta colectarea efectivă și integrală a acestor taxe și, prin urmare, a acestor resurse [Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 346 și jurisprudența citată].

140

În exercitarea acestei responsabilități, revine statelor membre, în conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1150/2000, sarcina să constate un drept al Uniunii asupra resurselor proprii de îndată ce sunt îndeplinite condițiile prevăzute de regulamentul vamal „privind înregistrarea sumei cuvenite și notificarea debitorului”. Obligația statelor membre de a constata un drept al Uniunii asupra resurselor proprii se naște, așadar, din momentul în care aceste condiții sunt îndeplinite, fără a fi necesar ca luarea în considerare să fi avut loc în mod efectiv. Astfel cum rezultă din articolele 217 și 218 din Codul vamal, condițiile menționate sunt îndeplinite atunci când autoritățile vamale dispun de elementele necesare și, prin urmare, sunt în măsură să calculeze valoarea taxelor care rezultă dintr‑o datorie vamală și să determine debitorul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2005, Comisia/Danemarca, C‑392/02, EU:C:2005:683, punctele 57–59).

141

În speță, din elementele de fapt constatate de Tribunal la punctele 1, 99, 178 și 183 din hotărârea atacată, care nu au fost contestate în fața Curții și pe care aceasta nu are competența să le controleze în lipsa oricărei invocări a unei denaturări, rezultă că, în primul rând, cu mult înainte de misiunea de inspecție, Republica Cehă avea cunoștință de existența unor importuri frauduloase declarate ca provenind din Laos și introduse pe teritoriul său de BAIDE, în al doilea rând, acest stat membru a transmis OLAF, anterior misiunii respective, lista importurilor în litigiu a căror origine trebuia verificată și, în al treilea rând, o reprezentantă a administrației vamale cehe a participat la misiunea menționată și a semnat procesul‑verbal din 15 noiembrie 2007 la finalul aceleiași misiuni.

142

Reiese de asemenea din constatările de fapt efectuate de Tribunal la punctele 2, 122 și 124 din hotărârea atacată că, la întoarcerea misiunii de inspecție, OLAF s‑a angajat să comunice Republicii Cehe elementele de probă colectate cu ocazia acestei misiuni de la începutul anului 2008, dar că OLAF nu a comunicat raportul său, la care erau anexate aceste elemente, decât la 9 iulie 2008, în timp ce Republica Cehă a considerat necesar să aștepte ca elementele menționate să fie analizate și verificate de OLAF înainte de a le utiliza în cadrul unei proceduri de rectificare fiscală.

143

Or, având în vedere aceste elemente, Tribunalul nu putea, fără a săvârși o eroare de drept, să statueze, la punctele 124-126 din hotărârea atacată, că Republica Cehă putea să aștepte transmiterea raportului OLAF, însoțit de elemente de probă, fără a solicita transmiterea acestor elemente, dacă era cazul, înainte de finalizarea raportului respectiv, și că acest stat membru nu a încălcat obligațiile care îi reveneau în cadrul gestionării sistemului de resurse proprii ale Uniunii prin faptul că nu a procedat la constatarea drepturilor în cauză în zilele de după întoarcerea misiunii de inspecție.

144

În fapt, ținând seama de responsabilitatea care îi revine în cadrul gestionării sistemului de resurse proprii, precum și în cadrul protecției intereselor financiare ale Uniunii, un stat membru nu poate, deși are cunoștință de un risc serios de fraudă privind importuri identificate, iar acest risc a fost verificat și confirmat cu ocazia unei investigații externe efectuate de OLAF într‑o țară terță în prezența unui reprezentant al acestui stat membru, să se limiteze să aștepte timp de mai multe luni transmiterea raportului final al OLAF însoțit de elemente de probă fără a solicita vreodată transmiterea prealabilă a acestor elemente. Dimpotrivă, ținând seama de această responsabilitate, revine statului membru menționat sarcina de a lua toate măsurile utile care să îi permită să reunească elementele necesare pentru a constata drepturile în cauză.

145

Niciunul dintre argumentele invocate în apărare nu este de natură să infirme această concluzie.

146

În primul rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că OLAF a întârziat transmiterea raportului său și a elementelor de probă, trebuie să se constate că realizarea unei investigații externe de către OLAF într‑o țară terță nu este de natură să exonereze statele membre de responsabilitatea care le revine, în stadiul actual al dreptului Uniunii, în gestionarea sistemului de resurse proprii ale Uniunii.

147

Astfel, pe de o parte, ținând seama de considerentul (3) al Regulamentului nr. 1073/1999, efectuarea unei investigații nu poate modifica alocarea și echilibrul responsabilităților între nivelul național și nivelul Uniunii. OLAF are, astfel cum reiese din articolul 1 alineatul (2) din acest regulament, un rol de susținere și de coordonare a acțiunii prin care se urmărește protejarea intereselor financiare ale Uniunii împotriva fraudei. Rapoartele adoptate de OLAF la finalul unei investigații efectuate de acesta cuprind, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din regulamentul menționat, „faptele constatate, prejudiciul financiar, dacă există, și concluziile investigației, inclusiv recomandările directorului [OLAF] privind măsurile ce ar trebui luate”. Revine astfel statelor membre sarcina de a decide cu privire la măsurile care trebuie luate în urma unui asemenea raport, în exercitarea responsabilităților care le revin în temeiul dreptului Uniunii.

148

Pe de altă parte, în conformitate cu articolul 10 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1073/1999, OLAF „poate înainta în orice moment autorităților competente ale statelor membre respective informațiile obținute în cursul investigațiilor externe”. Ținând seama de utilizarea verbului „a putea”, care subliniază faptul că OLAF beneficiază în această privință de o marjă de apreciere, nu se poate deduce din această dispoziție că omisiunea OLAF de a transmite elementele de probă înainte de finalizarea raportului său exonerează statul membru în cauză de responsabilitatea sa în gestionarea sistemului de resurse proprii.

149

În al doilea rând, obligația de cooperare loială care incumbă OLAF nu poate avea ca efect modificarea repartizării sarcinilor și a responsabilităților astfel cum este prevăzută pentru punerea în aplicare a Regulamentului nr. 1073/1999 [a se vedea prin analogie Ordonanța președintelui Curții din 19 aprilie 2005, Tillack/Comisia, C‑521/04 P (R), EU:C:2005:240, punctul 33] și nici degrevarea statelor membre de responsabilitatea care le revine în gestionarea sistemului resurselor proprii ale Uniunii.

150

În plus, în conformitate cu principiul cooperării loiale, consacrat la articolul 4 alineatul (3) al doilea paragraf TUE, statele membre, care sunt ele însele supuse acestui principiu, sunt obligate să adopte toate măsurile de natură să garanteze aplicabilitatea și eficacitatea dreptului Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2022, Comisia/Regatul Unit (Combaterea fraudei privind subevaluarea), C‑213/19, EU:C:2022:167, punctul 584 și jurisprudența citată].

151

În lumina motivelor care precedă, al doilea motiv de recurs trebuie admis.

152

Prin urmare, se impune anularea hotărârii atacate, în măsura în care prin aceasta s‑a admis, la punctul 1 din dispozitivul său, acțiunea Republicii Cehe care are ca obiect restituirea de către Comisie a sumei de 17828399,66 CZK (aproximativ 700000 de euro) plătite cu titlu de resurse proprii ale Uniunii.

153

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aceasta din urmă poate, în cazul în care anulează hotărârea Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată.

154

În speță, acțiunea Republicii Cehe în fața Tribunalului se întemeiază pe argumente care au făcut obiectul unei dezbateri în contradictoriu în fața acestuia din urmă și a căror examinare nu necesită adoptarea niciunei măsuri suplimentare de organizare a procedurii sau de cercetare judecătorească în dosar (a se vedea prin analogie Hotărârea din 8 septembrie 2020, Comisia și Consiliul/Carreras Sequeros și alții, C‑119/19 P și C‑126/19 P, EU:C:2020:676, punctul 130). În aceste condiții, întrucât prezentul litigiu este în stare de judecată, se impune să fie soluționat în mod definitiv.

155

În această privință, rezultă din punctul 152 din prezenta hotărâre că hotărârea atacată este anulată numai în măsura în care a admis, la punctul 1 din dispozitivul său, acțiunea Republicii Cehe în măsura în care prin această acțiune se urmărește restituirea de către Comisie a sumei de 17828399,66 CZK (aproximativ 700000 de euro, denumită în continuare „suma în litigiu”).

156

În schimb, punctul 2 din dispozitivul hotărârii atacate, prin care Tribunalul a respins în rest acțiunea Republicii Cehe, nu a făcut obiectul unui recurs, astfel încât acesta a dobândit autoritate de lucru judecat, în pofida anulării în parte a hotărârii respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 martie 2021, Comisia/Fútbol Club Barcelona, C‑362/19 P, EU:C:2021:169, punctele 109–111).

157

Acțiunea în cauza T‑151/20 subzistă, așadar, numai în măsura în care urmărește să obțină restituirea sumei în litigiu.

158

În susținerea acțiunii sale, Republica Cehă arată, în esență, că nu are obligația de a achita suma în litigiu întrucât nu a putut lua măsurile necesare pentru recuperarea acesteia decât în urma transmiterii raportului OLAF. Aceasta arată că trebuia să fie scutită de obligația de punere la dispoziție a resurselor proprii, în temeiul articolului 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000, din cauza imposibilității recuperării datoriei vamale după încetarea, începând din luna mai a anului 2008, a activităților BAIDE pe teritoriul Republicii Cehe.

159

Totuși, astfel cum s‑a arătat la punctele 100, 103 și 105 din prezenta hotărâre rezultă că un stat membru nu poate fi scutit de obligația de a pune la dispoziția Comisiei sumele corespunzătoare unor drepturi care nu au fost înscrise în mod legal în evidența contabilă B cu respectarea termenului prevăzut la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1150/2000 coroborat cu articolul 2 din acesta atunci când aceste drepturi au fost constatate tardiv. Or, rezultă din cuprinsul punctelor 141-144 din prezenta hotărâre că, întrucât a omis, în împrejurările specifice ale prezentei cauze, să ia măsurile necesare pentru a asigura o constatare a drepturilor în cel mai scurt termen, Republica Cehă nu a dovedit că a constatat în timp util drepturile în cauză și, în consecință, nici că le‑a înregistrat în mod legal în evidența contabilă B, cu respectarea termenului prevăzut la articolul 6 alineatul (3) litera (b) din acest regulament.

160

Prin urmare, Republica Cehă nu se poate prevala de articolul 17 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1150/2000 pentru a fi eliberată de obligația de a pune suma în litigiu la dispoziția Comisiei. Acest stat membru nu a demonstrat, așadar, că refuzul său de a pune la dispoziția Uniunii suma în litigiu este conform cu ansamblul obligațiilor care îi revin și, prin urmare, nu a dovedit o îmbogățire fără bază legală valabilă a Uniunii, în sensul jurisprudenței citate la punctul 83 din prezenta hotărâre.

161

În lumina tuturor acestor motive, acțiunea Republicii Cehe în cauza T‑151/20 trebuie respinsă în măsura în care urmărește să obțină restituirea sumei în litigiu.

162

În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

163

În speță, Republica Cehă a căzut în pretenții atât în cauza C‑494/22 P, cât și în partea din cauza T‑151/20 care a fost evocată de Curte. În plus, în fața Tribunalului, Republica Cehă a căzut în pretenții în ceea ce privește celelalte capete de cerere în cauza T‑151/20. Astfel, acțiunea Republicii Cehe este, potrivit hotărârii atacate și prezentei hotărâri, respinsă în totalitate. În aceste împrejurări și în conformitate cu concluziile Comisiei, se impune ca Republica Cehă să fie obligată să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie atât în procedura în primă instanță, cât și în procedura de recurs.

164

Conform articolului 140 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. Regatul Belgiei, Regatul Țărilor de Jos, precum și Republica Polonă, interveniente în litigiu, suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară și hotărăște: