CELEX:62022CJ0680: Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 12 decembrie 2024.#DD împotriva Agenţia pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene.#Recurs – Funcție publică – Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene – Agenți temporari – Procedură disciplinară – Anchetă administrativă – Noțiunea de «plagiat» – Desemnarea de către autoritatea împuternicită să facă numiri a unui anchetator cu care are o relație de afaceri – Conflict de interese – Articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Imparțialitate obiectivă – Articolul 17a – Libertate de exprimare a funcționarului – Articolele 11, 12 și 21 – Respectarea principiilor de loialitate și imparțialitate.#Cauza C-680/22 P.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

12 decembrie 2024(*)

„ Recurs – Funcție publică – Statutul funcționarilor Uniunii Europene și Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene – Agenți temporari – Procedură disciplinară – Anchetă administrativă – Noțiunea de «plagiat» – Desemnarea de către autoritatea împuternicită să facă numiri a unui anchetator cu care are o relație de afaceri – Conflict de interese – Articolul 41 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Imparțialitate obiectivă – Articolul 17a – Libertate de exprimare a funcționarului – Articolele 11, 12 și 21 – Respectarea principiilor de loialitate și imparțialitate ”

În cauza C‑680/22 P,

având ca obiect un recurs formulat în temeiul articolului 56 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, introdus la 4 noiembrie 2022,

DD, reprezentat de N. Lorenz, Rechtsanwältin,

recurent,

cealaltă parte din procedură fiind:

Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA), reprezentată inițial de M. O’Flaherty și ulterior de S. Rautio, în calitate de agenți, asistați de B. Wägenbaur, Rechtsanwalt,

pârâtă în primă instanță,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din I. Jarukaitis, președintele Camerei a patra, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a cincea, domnii E. Regan și Z. Csehi (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 7 decembrie 2023,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin recursul formulat, DD solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 7 septembrie 2022, DD/FRA (T‑470/20, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2022:511), prin care a respins acțiunea având ca obiect, pe de o parte, anularea deciziei Agenției pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA) din 12 noiembrie 2019 prin care i‑a fost aplicată sancțiunea disciplinară a eliberării din funcție (denumită în continuare „decizia de eliberare din funcție”) și a deciziei din 15 aprilie 2020 de respingere a reclamației formulate împotriva deciziei de eliberare din funcție (denumită în continuare „decizia de respingere a reclamației”) și, pe de altă parte, repararea prejudiciului material și moral pe care l‑ar fi suferit.

 Cadrul juridic

2        Articolul 11 primul paragraf din Statutul funcționarilor Uniunii Europene (denumit în continuare „statutul”) prevede:

„Funcționarul este obligat să își exercite atribuțiile și să se comporte ținând seama numai de interesele Uniunii [Europene]. Acesta nici nu solicită, nici nu acceptă instrucțiuni din partea vreunui guvern, autorități, organizații sau persoane din afara instituției sale. Funcționarul îndeplinește atribuțiile care îi sunt încredințate în mod obiectiv și imparțial și cu respectarea datoriei sale de loialitate față de Uniune.”

3        Articolul 12 din statut prevede:

„Funcționarul se abține de la orice act și de la orice comportament care poate aduce atingere demnității funcției sale.”

4        Articolul 17a din statut prevede la alineatul (1):

„Funcționarul are dreptul la libertatea de exprimare, cu respectarea strictă a principiilor de loialitate și imparțialitate.”

5        Potrivit articolului 21 din statut:

„Indiferent de poziția sa ierarhică, funcționarul are obligația de a acorda asistență și consiliere superiorilor săi; funcționarul este responsabil de executarea sarcinilor care îi sunt încredințate.

Funcționarul responsabil de asigurarea funcționării unui serviciu răspunde în fața superiorilor săi în ceea ce privește autoritatea care i‑a fost conferită și executarea ordinelor pe care le‑a dat. Răspunderea personală a subordonaților săi nu îl scutește de niciuna dintre responsabilitățile care îi revin.”

6        Titlul VI din statut poartă denumirea „Regim disciplinar”. În cadrul acestui titlu VI figurează articolul 86 din statut, cu următorul cuprins:

„(1)      Neîndeplinirea de către un funcționar sau de către un fost funcționar a obligațiilor ce îi revin în temeiul prezentului statut, cu intenție sau din neglijență, îl face pasibil de sancțiuni disciplinare.

(2)      În cazul în care autorității împuternicite să facă numiri [(denumită în continuare «AIPN»)] sau Oficiului European Antifraudă [(denumit în continuare «OLAF»)] li se aduc la cunoștință elemente de probă privind eventualitatea neîndeplinirii obligațiilor în sensul alineatului (1), acestea pot deschide o anchetă administrativă pentru a verifica abaterea presupusă.

(3)      Regulile, procedurile și sancțiunile disciplinare, precum și normele și procedurile care reglementează anchetele administrative sunt stabilite în anexa IX.”

7        Potrivit articolului 1 din anexa IX la statut, intitulată „Procedura disciplinară”:

„(1)      De îndată ce în cadrul unei anchete conduse de [OLAF] reiese că există posibilitatea implicării personale a unui funcționar sau a unui fost funcționar al unei instituții într‑un caz, acest fapt este adus la cunoștința persoanei respective, cu condiția ca acest lucru să nu aducă atingere bunei desfășurări a anchetei. În orice caz, la încheierea anchetei nu pot fi formulate concluzii cu privire la un anumit funcționar fără ca acestuia să i se fi oferit posibilitatea de a‑și prezenta observațiile referitor la faptele care îl privesc. În concluziile anchetei se face referire la aceste observații.

(2)      În cazurile în care, în vederea desfășurării anchetei, este necesară menținerea unui secret absolut și care implică recurgerea la proceduri de anchetă de competența unei autorități judiciare naționale, îndeplinirea obligației de a invita funcționarul să își prezinte observațiile poate fi amânată de comun acord cu [AIPN]. În acest caz, nu poate fi inițiată nicio procedură disciplinară înainte de a i se fi dat funcționarului posibilitatea de a‑și prezenta observațiile.

(3)      În cazul în care, în urma unei anchete conduse de OLAF, acuzațiile formulate împotriva unui funcționar se dovedesc neîntemeiate, ancheta se încheie fără a se lua vreo altă măsură, prin decizia directorului OLAF, care va comunica acest lucru în scris funcționarului și instituției sale. Funcționarul poate solicita ca această decizie să fie inclusă în dosarul său personal.”

8        Articolul 2 din anexa IX la statut prevede:

„(1)      Regulile definite la articolul 1 din prezenta anexă se aplică mutatis mutandis celorlalte anchete administrative efectuate de către [AIPN].

(2)      [AIPN] aduce la cunoștința persoanei interesate încheierea anchetei și îi comunică concluziile raportului de anchetă, iar la cererea acesteia și sub rezerva protejării intereselor legitime ale terților, toate documentele care au legătură directă cu acuzațiile formulate împotriva sa.

[…]”

9        Articolul 3 din anexa IX la statut este redactat în termenii următori:

„Pe baza raportului de anchetă și după ce i‑au fost comunicate funcționarului în cauză toate documentele aflate la dosar, precum și după audierea acestuia, [AIPN] poate:

(a)      decide că toate acuzațiile formulate împotriva funcționarului în cauză sunt neîntemeiate, caz în care funcționarul este informat în scris cu privire la această decizie sau

(b)      decide, chiar în cazul neîndeplinirii sau al prezumției de neîndeplinire a obligațiilor, că este oportun să nu dispună nicio sancțiune disciplinară și, după caz, să adreseze funcționarului un avertisment sau

(c)      în cazul neîndeplinirii obligațiilor, în conformitate cu articolul 86 din statut,

(i)      decide inițierea procedurii disciplinare prevăzute la secțiunea 4 din prezenta anexă sau

(ii)      decide inițierea procedurii disciplinare în fața comisiei de disciplină.”

10      Articolul 22 din anexa IX la statut prevede:

„(1)      În urma audierii funcționarului, [AIPN] ia o decizie în conformitate cu articolele 9 și 10 din prezenta anexă, în termen de două luni de la primirea avizului comisiei. Această decizie trebuie motivată.

(2)      În cazul în care [AIPN] decide să claseze cazul fără a pronunța o sancțiune disciplinară, aceasta îl informează de îndată în scris pe funcționarul în cauză cu privire la această decizie. Funcționarul în cauză poate solicita ca această decizie să fie inclusă în dosarul său personal.”

 Istoricul litigiului

11      Istoricul litigiului a fost descris la punctele 2-36 din hotărârea atacată după cum urmează:

„2      Reclamantul a fost recrutat la 1 august 2000 de autoritatea abilitată să încheie contractele de muncă (denumită în continuare «AAIC») a unui organism al Uniunii Europene, Observatorul European al Fenomenelor Rasiste și Xenofobe (EUMC), devenit FRA, ca agent temporar în sensul articolului 2 litera (a) din Regimul aplicabil celorlalți agenți ai Uniunii Europene (denumit în continuare «RAA»). După ce a fost angajat inițial cu un contract pe perioadă determinată, acesta a beneficiat de un contract pe perioadă nedeterminată începând cu 16 decembrie 2006.

3      Prin scrisoarea din 13 iunie 2013, directorul FRA în funcție la acea dată i‑a adus la cunoștință reclamantului decizia sa de a‑i rezilia contractul.

4      Prin Hotărârea din 8 octombrie 2015, DD/FRA (F‑106/13 și F‑25/14, [denumită în continuare «hotărârea de anulare»,] EU:F:2015:118), Tribunalul Funcției Publice a anulat decizia de reziliere pentru motivul că, anterior adoptării acesteia, directorul FRA nu l‑a informat în mod expres pe reclamant cu privire la faptul că, pe baza unor incidente diverse, intenționa să îi rezilieze contractul și nu l‑a invitat să formuleze observații în acest sens.

5      La 29 februarie 2016, FRA, condusă de un nou director, l‑a reîncadrat în funcție pe reclamant, în executarea [hotărârii de anulare].

6      Printr‑un e‑mail din aceeași zi, șeful său de departament i‑a solicitat reclamantului să pregătească o prezentare internă de 15-20 de pagini, cel târziu până la 18 martie 2016, cu privire la normele referitoare la drepturile omului și la jurisprudența legată de libertatea de gândire, de conștiință și de religie, la nivel internațional și la nivelul Uniunii.

7      Printr‑un e‑mail din 18 martie 2016, reclamantul i‑a trimis șefului său de departament un document de 31 de pagini calificat drept «prima schiță a prezentării cu privire la libertatea de religie», intitulat «Notă de informare internă cu privire la eventuale proiecte relevante ale FRA privind libertatea de gândire» (denumită în continuare «prezentarea în litigiu»).

8      La începutul lunii aprilie 2016, prezentarea în litigiu a fost înregistrată în sistemul de gestiune a documentelor (denumit în continuare «SGD») al FRA, la care aveau acces toți colegii reclamantului.

9      La 7 aprilie 2016, șeful de departament al reclamantului l‑a informat că a comunicat prezentarea în litigiu directorului FRA și l‑a invitat să trimită unuia dintre colegii săi linkul către respectivul document înregistrat în SGD, pentru ca acesta să poată lua cunoștință de documentul menționat și de analiza pe care o conținea.

10      Printr‑un e‑mail din 16 octombrie 2017, șeful de departament al reclamantului i‑a solicitat să revadă prezentarea în litigiu și să aprofundeze analiza consacrată libertății de religie din punctul de vedere al Uniunii, în vederea unei eventuale publicări.

11      Pe de altă parte, la 7 noiembrie 2017, reclamantul a introdus o cale de atac internă împotriva raportului său de evaluare pentru anul 2016 (denumit în continuare «raportul de evaluare»), susținând că aprecierea eficienței, a competenței și a conduitei sale ar fi trebuit să fie «foarte bună», în loc de «satisfăcătoare». În acest cadru, în ceea ce privește prezentarea în litigiu, pe de o parte, reclamantul a susținut că este regretabil că, deși în cursul dialogului de evaluare, șeful său de departament, în calitatea sa de evaluator, a confirmat că această prezentare este foarte utilă și își atinge obiectivul, el a criticat‑o în observațiile sale ulterioare. Pe de altă parte, reclamantul a afirmat că sunt imprecise comentariile evaluatorului cu privire la faptul că prezentarea în litigiu era compusă în mare parte din referințe jurisprudențiale, dat fiind că prezentarea conține în același timp o analiză legală, conceptuală și politică.

12      La 1 decembrie 2017, reclamantul a transmis o versiune revizuită a prezentării în litigiu.

13      La 5 decembrie 2017, directorul FRA a respins calea de atac internă formulată împotriva raportului de evaluare 2016. Cu această ocazie, directorul FRA a indicat că aflase că prezentarea în litigiu este, în foarte mare măsură, o copie directă din mai multe surse, în special din unele documente ale Consiliului Europei, care nu sunt indicate în prezentarea respectivă, și că reclamantul nu își informase șeful de departament cu privire la această stare de fapt, făcându‑l să creadă că această prezentare a fost rezultatul propriei munci.

14      La 9 februarie 2018, directorul FRA a consultat [OLAF] în legătură cu posibila deschidere a unei anchete administrative cu privire la comportamentul reclamantului.

15      La 20 martie 2018, OLAF a decis să nu înceapă o investigație, în lipsa «unor elemente suficiente care să indice existența unui act de fraudă, de corupție sau a unei alte activități ilegale».

16      La 23 martie 2018, directorul FRA a deschis o anchetă administrativă cu privire la comportamentul reclamantului referitor la prezentarea în litigiu (denumită în continuare «decizia de deschidere a anchetei»). Anchetatorul desemnat [(denumit în continuare «anchetatorul»)] a declarat că nu există un conflict de interese. Obiectivul anchetei menționate a fost acela de a stabili, în primul rând, în ce măsură prezentarea în litigiu a fost expusă de reclamant ca fiind rezultatul propriei munci și în ce măsură prelua extrase din documente externe FRA care nu erau citate și a căror sursă nu era indicată, în al doilea rând, care erau, dintre aceste documente, cele care intrau eventual sub incidența drepturilor de autor, în al treilea rând, dacă existau alte documente redactate de reclamant în contextul activității sale în cadrul FRA în domeniul libertății de gândire, de conștiință și de religie, care îndeplineau cele două condiții menționate, și, în al patrulea rând, dacă era cazul, în ce măsură a fost încălcat statutul sau dreptul proprietății intelectuale.

17      La 23 și la 24 aprilie 2018, anchetatorul a interogat șapte martori și pe reclamant, care a prezentat anchetatorului observații scrise.

18      La 17 iunie 2018, anchetatorul i‑a transmis reclamantului concluziile sale preliminare.

19      La 2 iulie 2018, reclamantul a formulat observații cu privire la concluziile preliminare ale anchetatorului.

20      La 23 iulie 2018, anchetatorul a prezentat raportul său definitiv (denumit în continuare «raportul de anchetă»), prin care s‑a constatat încălcarea de către reclamant a articolelor 11, 12 și 21 din statut, precum și a obligațiilor sale de loialitate și de cooperare. Anchetatorul a arătat în esență, în primul rând, că fapta de copiere și de utilizare a lucrării unei altei persoane fără a indica sursa, precum și de a o prezenta ca pe propria lucrare constituia o formă de înșelăciune, de neonestitate și de însușire frauduloasă contrară nu numai articolului 12 din statut, ci și aproape oricărei norme morale, în al doilea rând, că reclamantul i‑a indus în eroare în mod deliberat pe membrii departamentului său și a ascuns o informație importantă, ceea ce încălca articolele 11 și 12 din statut, în al treilea rând, că faptul că reclamantul a avut nevoie de trei săptămâni pentru a redacta prezentarea în litigiu, care este în mare parte o copie, constituia o altă încălcare, relativ minoră, a articolului 12 din statut, în al patrulea rând, că menționarea prezentării în litigiu ca reprezentând o realizare, în cadrul evaluării sale pentru anul 2016, era înșelătoare și constituia de asemenea o încălcare a articolului 12 din statut, în al cincilea rând, că utilizarea unui material protejat prin drepturi de autor fără a informa autorul, și anume Consiliul Europei, cu privire la aceasta încălca de asemenea articolul 12 din statut, în al șaselea rând, că reclamantul a acționat în mod înșelător și/sau necinstit și, în consecință, nu s‑a comportat ținând seama numai de interesele Uniunii, cu încălcarea articolului 11 din statut și a datoriei de loialitate, și, în al șaptelea rând, că utilizarea lucrării unei alte persoane fără a indica sursa și fără a‑i informa pe superiorii săi despre acest lucru încălca articolul 21 din statut și obligația de cooperare a reclamantului.

21      La 15 octombrie 2018, reclamantul a fost audiat de directorul FRA în temeiul articolului 3 din anexa IX la statut […] și a transmis ulterior o declarație scrisă, datând din aceeași zi.

22      Prin decizia din 23 octombrie 2018, directorul FRA a inițiat o procedură disciplinară împotriva reclamantului în fața comisiei de disciplină (denumită în continuare «decizia de inițiere a procedurii disciplinare»). Această decizie a fost notificată reclamantului la 7 noiembrie 2018.

23      La 26 februarie 2019, a fost constituită comisia de disciplină prin decizia directorului FRA.

24      La 27 februarie 2019, directorul FRA a întocmit raportul destinat comisiei de disciplină, în temeiul articolului 12 din anexa IX la statut (denumit în continuare «raportul directorului FRA»).

25      La 21 martie 2019, reclamantul a depus memoriul în apărare la președintele comisiei de disciplină.

26      La 22 martie 2019, a avut loc audierea reclamantului în fața comisiei de disciplină.

27      La 7 mai 2019, comisia de disciplină a adoptat un aviz motivat (denumit în continuare «avizul comisiei de disciplină»), în conformitate cu articolul 18 din anexa IX la statut, considerând întemeiate acuzațiile privind comportamentul reclamantului contrar obligațiilor în conformitate cu articolele 11, 12 și 21 din statut, și anume prezentarea scrierilor altei persoane ca fiind propria lucrare, fără a menționa sursele acesteia. Comisia de disciplină a recomandat retrogradarea reclamantului cu două grade, și anume la gradul AD 7. Comisia de disciplină nu a menționat circumstanțe atenuante.

28      Comisia de disciplină a arătat în esență, în primul rând, că reclamantul nu a acționat ținând seama numai de interesele Uniunii, ci și de propriile interese atunci când a solicitat recunoaștere pentru un text al cărui autor nu era, în al doilea rând, că el nu a adoptat comportamentul responsabil care se așteaptă din partea unui agent al FRA, în al treilea rând, că acțiunile sale ar fi putut cauza un prejudiciu reputației FRA și, în al patrulea rând, că el nu a acordat asistență superiorilor săi sau chiar a acționat împotriva acestora atunci când a prezentat lucrarea altuia ca fiind a sa.

29      În consecință, comisia de disciplină a constatat că reclamantul a încălcat, în primul rând, articolul 11 din statut atunci când a prezentat în mod deliberat o lucrare copiată ca fiind propria lucrare, în al doilea rând, articolul 12 din statut, în măsura în care prezentarea lucrării altuia ca fiind propria lucrare ar fi avut un efect negativ asupra reputației reclamantului și, în al treilea rând, articolul 21 din statut, în măsura în care reclamantul nu a executat sarcinile care i‑au fost încredințate, ci a prezentat lucrarea unei alte persoane ca fiind a sa și în măsura în care exista riscul ca prezentarea în litigiu sau pasaje din aceasta să fie integrate în unul sau în mai multe documente publicate de FRA, ceea ce ar fi putut prejudicia reputația acestei instituții.

30      La 11 iulie 2019, reclamantul a fost audiat de directorul FRA, în conformitate cu articolul 22 din anexa IX la statut (denumită în continuare «audierea din 11 iulie 2019»), și a prezentat o declarație scrisă.

31      La 11 octombrie 2019, reclamantul a primit o notă din partea directorului, datând din 10 octombrie 2019, prin care acesta își exprima intenția de a‑i aplica sancțiunea eliberării din funcție și prin care îl invita să comunice în scris observațiile sale în acest sens în termen de 10 zile lucrătoare.

32      La 24 octombrie 2019, reclamantul a transmis observațiile sale către directorul FRA.

33      La 12 noiembrie 2019, directorul FRA, în calitate de AAIC, a adoptat decizia de eliberare din funcție, care a intrat în vigoare la 15 noiembrie 2019. Prin această decizie, directorul FRA a confirmat concluziile comisiei de disciplină, cu excepția sancțiunii propuse, considerând că retrogradarea nu reflectă în mod suficient gravitatea încălcărilor obligațiilor profesionale prevăzute la articolele 11, 12 și 21 din statut. Directorul FRA a arătat în special, pe de o parte, că comisia de disciplină nu a făcut referire la circumstanțe atenuante, ci a menționat circumstanțe agravante, și anume faptul că conduita reclamantului a fost deliberată, că acesta a încercat să obțină o recunoaștere personală pentru o lucrare ce constituia un plagiat, că el nu a recunoscut gravitatea conduitei sale și că a existat un risc real de atingere adusă reputației FRA și, pe de altă parte, că legătura de încredere a fost grav afectată.

34      În plus, directorul FRA a considerat că comisia de disciplină nu a ținut seama în mod suficient de gravitatea încălcărilor statutului în ceea ce privește, pe de o parte, comportamentul reclamantului, pe care directorul FRA l‑a calificat drept «o încălcare de cea mai mare gravitate», și, pe de altă parte, efectele unui astfel de comportament asupra reputației FRA, întrucât, în opinia sa, reclamantul, acționând singur, a creat în mod deliberat un risc grav de atingere adusă acestei reputații pentru o perioadă considerabilă. Directorul FRA a aprobat constatarea comisiei de disciplină potrivit căreia legătura de încredere a fost grav afectată, considerând că legătura menționată a fost în mod irevocabil ruptă și, în consecință, că retrogradarea nu era o sancțiune adecvată.

35      La 16 decembrie 2019, reclamantul a introdus o reclamație împotriva deciziei de eliberare din funcție.

36      La 15 aprilie 2020, directorul FRA a adoptat decizia de respingere a reclamației.”

 Procedura în fața Tribunalului și hotărârea atacată

12      Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 23 iulie 2020, recurentul a introdus acțiunea menționată la punctul 1 din prezenta hotărâre.

13      Prin acțiunea formulată, recurentul a solicitat Tribunalului, în primul rând, anularea deciziei de eliberare din funcție, în al doilea rând, dacă este cazul, anularea deciziei de respingere a reclamației, în al treilea rând, repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le suferise și, în al patrulea rând, obligarea FRA la plata cheltuielilor de judecată. În susținerea primelor două capete de cerere, recurentul a invocat opt motive cu titlu principal și un motiv cu titlu subsidiar, întemeiate:

–        primul, pe încălcarea principiului securității juridice, pe erori de drept și pe o eroare vădită de apreciere, pe încălcarea articolului 7 alineatul (1) din Bundesgesetz über das Urheberrecht an Werken der Literatur und der Kunst und über verwandte Schutzrechte (Urheberrechtsgesetz) (Legea privind dreptul de autor asupra operelor literare și artistice și drepturile conexe) din 9 aprilie 1936 (BGBl. 1936, 111/1936) și pe încălcarea articolului 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), în măsura în care, primo, plagiatul a fost considerat ca reprezentând o încălcare a statutului, secundo, textele copiate nu erau protejate prin Legea privind dreptul de autor asupra operelor literare și artistice și drepturile conexe și, tertio, s‑a adus atingere libertății sale de exprimare;

–        al doilea, pe încălcarea obligației de diligență sau a obligației de solicitudine de către anchetator și de către directorul FRA la inițierea procedurii disciplinare, prin decizia de eliberare din funcție, și de către comisia de disciplină, precum și pe încălcarea prezumției de nevinovăție și a cerinței privind un nivel probatoriu ridicat în anchetele administrative și în procedurile disciplinare;

–        al treilea, pe lipsa neutralității, a imparțialității și a obiectivității directorului FRA în calitate de AAIC, pe încălcarea prezumției de nevinovăție și pe abuzul de putere;

–        al patrulea, pe erori vădite de apreciere privind încălcarea de către recurent a articolelor 11, 12 și 21 din statut;

–        al cincilea, pe deschiderea nelegală a anchetei administrative în lipsa unui început de probă și pe inițierea nelegală a procedurii disciplinare;

–        al șaselea, pe nerespectarea cadrului anchetei de către anchetator și pe încălcarea articolului 4 alineatul (2) și a articolului 7 alineatul (6) din Decizia 2013/01 a Consiliului de administrație al FRA din 22 mai 2013 privind desfășurarea anchetelor administrative și a procedurilor disciplinare, a articolului 4 alineatul (1) literele (a)-(d) și a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (UE) 2018/1725 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2018 privind protecția persoanelor fizice în ceea ce privește prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii și privind libera circulație a acestor date și de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 45/2001 și a Deciziei nr. 1247/2002/CE (JO 2018, L 295, p. 39) și, anterior aplicabilității Regulamentului 2018/1725, a articolului 4 alineatul (1) literele (a)-(d) și a articolului 5 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul (CE) nr. 45/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 18 decembrie 2000 privind protecția persoanelor fizice cu privire la prelucrarea datelor cu caracter personal de către instituțiile și organele comunitare și privind libera circulație a acestor date (JO 2001, L 8, p. 1, Ediție specială, 13/vol. 30, p. 142) și pe încălcarea efectelor unei hotărâri de anulare;

–        al șaptelea, pe lipsa de imparțialitate, de neutralitate și de obiectivitate a anchetatorului;

–        al optulea, pe încălcarea dreptului la apărare, în special a dreptului de a fi ascultat, pe încălcarea articolelor 1 și 2, precum și a articolului 12 din anexa IX la statut, și

–        al nouălea, invocat cu titlu subsidiar, pe încălcarea principiului proporționalității în aplicarea sancțiunii de eliberare din funcție în raport cu faptele reproșate recurentului.

14      Prin hotărârea atacată, Tribunalul a respins în totalitate concluziile în anulare și în despăgubire formulate de recurent. Tribunalul a decis de asemenea că nu este necesar să se dea curs cererilor de măsuri de organizare a procedurii solicitate.

 Concluziile părților în recurs

15      Recurentul solicită Curții:

–        anularea hotărârii atacate;

–        în consecință, anularea deciziei de eliberare din funcție și, dacă este cazul, anularea deciziei de respingere a reclamației;

–        repararea prejudiciilor materiale și morale pe care le‑ar fi suferit și

–        obligarea FRA la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

16      FRA solicită Curții:

–        respingerea recursului și

–        obligarea recurentului la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

 Cu privire la recurs

 Cu privire la primul motiv

17      Prin intermediul primului motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit, la punctele 179-193 din hotărârea atacată, mai multe erori de drept în cadrul aprecierilor sale privind imparțialitatea obiectivă a anchetatorului și că nu a furnizat o motivare suficientă în această privință. Acest motiv se împarte în două aspecte.

 Argumentația părților

18      Prin intermediul primului aspect al primului motiv, recurentul susține, în primul rând, că, prin faptul că a considerat, la punctele 179-185 din hotărârea atacată, că elementele de probă pe care le‑a prezentat nu sunt suficiente pentru a reține lipsa de imparțialitate subiectivă a anchetatorului, Tribunalul a omis să examineze eventuala lipsă de imparțialitate obiectivă a anchetatorului, având în vedere aceste elemente de probă. Or, ar fi suficientă o examinare a faptelor în lumina lipsei de imparțialitate obiectivă, chiar dacă nu ar exista elemente care să permită să se stabilească lipsa de imparțialitate subiectivă.

19      În al doilea rând, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 186-192 din hotărârea atacată, pentru a constata lipsa de imparțialitate obiectivă, ar fi suficient să existe și să nu poată fi înlăturată o îndoială legitimă în această privință. Recurentul susține în același timp că, în speță, îndoiala cu privire la imparțialitatea anchetatorului ar fi legitimă din perspectiva unor terți observatori. În opinia sa, orice îndoială referitoare la independența sau la imparțialitatea unui consultant extern, despre care se dovedește că acordă în același timp consultanță juridică și primește plăți repetate de la angajator, este legitimă din perspectiva unui terț observator. De altfel, deși constatările care figurează la punctele 189-191 din hotărârea atacată ar confirma existența unei îndoieli legitime, Tribunalul ar fi procedat însă la o calificare eronată a acestor fapte. În plus, Tribunalul ar fi săvârșit o altă eroare de drept la punctul 187 din hotărârea atacată, întrucât nu recurentul, ci FRA ar fi avut sarcina să înlăture această îndoială.

20      Recurentul susține, în al treilea rând, că este lipsită de pertinență în prezenta cauză concluzia la care a ajuns Tribunalul la punctul 191 din hotărârea atacată, potrivit căreia sumele plătite anchetatorului erau justificate de volumul de muncă care i‑a fost încredințat, din moment ce această concluzie nu înlătură îndoiala legitimă cu privire la existența unui conflict de interese din motive financiare în privința anchetatorului. Or, un conflict de interese de acest tip ar constitui unul dintre cazurile de nelegalitate cele mai grave și, ca atare, orice conflict de interese pentru motive financiare ar trebui considerat pertinent, indiferent de suma în cauză. În consecință, recurentul susține că, în mod contrar celor statuate de Tribunal la punctul 192 din hotărârea atacată, este relevantă în speță jurisprudența rezultată din Hotărârea din 18 septembrie 2012, Allgeier/FRA (F‑58/10, EU:F:2012:130).

21      În sfârșit, în al patrulea rând, recurentul susține că Tribunalul a denaturat elementele de probă și a săvârșit o eroare vădită de apreciere la punctul 189 din hotărârea atacată. În acest sens, el afirmă că din elementele de probă care au fost supuse aprecierii Tribunalului reiese că serviciul furnizat de anchetator, pentru care a fost remunerat, a constat în fapt în consiliere juridică.

22      Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentul susține că Tribunalul nu a examinat corespunzător cerințelor legale probele și faptele supuse aprecierii sale și că ar fi săvârșit o eroare de drept la punctele 187-193 din hotărârea atacată atunci când nu a încuviințat, la punctele 292-296 din respectiva hotărâre, prima și a doua cerere de măsuri de organizare a procedurii pe care le formulase.

23      FRA arată, cu titlu introductiv, că recursul constituie, în mare măsură, o repetare a punctelor de vedere și a argumentelor prezentate de recurent în cererea introductivă și în memoriul în replică în primă instanță. În consecință, în opinia sa, mai multe argumente pretins juridice, invocate în recurs, sunt în realitate o încercare de a contesta fapte.

24      FRA consideră că primul motiv este în parte inadmisibil și, în orice caz, vădit nefondat.

 Aprecierea Curții

25      Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, care trebuie analizat la început, recurentul critică punctele 292-296 din hotărârea atacată în măsura în care, în cuprinsul acestora, Tribunalul ar fi refuzat în mod eronat să încuviințeze măsurile de organizare a procedurii pe care le solicitase pentru a demonstra existența unei pretinse lipse de imparțialitate a anchetatorului și, în consecință, nu ar fi examinat în mod adecvat elementele de probă supuse aprecierii sale. În plus, Tribunalul ar fi denaturat aceste elemente de probă la punctele 187-193 din hotărârea menționată.

26      În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe consacrate a Curții, numai Tribunalul este competent să se pronunțe asupra eventualei necesități de a completa informațiile de care dispune în legătură cu cauzele cu care este sesizat (Hotărârea din 4 martie 2021, Liaño Reig/SRB, C‑947/19 P, EU:C:2021:172, punctul 98 și jurisprudența citată).

27      Prin urmare, recurentul nu poate contesta în mod util, în stadiul prezentului recurs, decizia Tribunalului de a nu dispune măsurile de organizare a procedurii pe care le‑a sugerat a fi adoptate în înscrisurile sale în primă instanță.

28      În ceea ce privește primul aspect al primului motiv, întemeiat în esență pe eroarea de drept pe care ar fi săvârșit‑o Tribunalul prin excluderea existenței unei îndoieli legitime cu privire la imparțialitatea obiectivă a anchetatorului, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii sunt obligate să respecte drepturile fundamentale garantate de dreptul Uniunii, printre care figurează dreptul la bună administrare, consacrat la articolul 41 din cartă. Acest articol prevede în special că orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament imparțial din partea acestor instituții, organe, oficii și agenții ale Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop, C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctele 44 și 45, precum și jurisprudența citată).

29      În această privință, Curtea a precizat că cerința de imparțialitate, impusă instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii în îndeplinirea misiunilor lor, urmărește să garanteze egalitatea de tratament care stă la baza Uniunii. Această cerință urmărește în special evitarea situațiilor de conflicte de interese în cazul funcționarilor și agenților care acționează în numele acestor instituții, organe, oficii și agenții. Având în vedere importanța fundamentală a garanției de independență și de integritate atât pentru funcționarea internă, cât și pentru imaginea externă a instituțiilor, a organelor, a oficiilor și a agențiilor Uniunii, cerința de imparțialitate acoperă toate împrejurările pe care funcționarul sau agentul însărcinat să se pronunțe asupra unei cauze trebuie să le înțeleagă în mod rezonabil ca fiind de natură să apară în percepția terților ca fiind susceptibile să îi afecteze independența în materie (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop, C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 46 și jurisprudența citată).

30      Această cerință de imparțialitate cuprinde o componentă subiectivă, în temeiul căreia niciunul dintre membrii instituției în cauză nu trebuie să fie părtinitor sau să aibă prejudecăți personale, și o componentă obiectivă. În conformitate cu această din urmă componentă, de care se prevalează recurentul, fiecare instituție, organ, oficiu și agenție a Uniunii trebuie să ofere garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă cu privire la o eventuală prejudecată (Hotărârea din 14 martie 2024, D & A Pharma/Comisia și EMA, C‑291/22 P, EU:C:2024:228, punctul 73 și jurisprudența citată).

31      Mai precis, pentru a demonstra că organizarea procedurii administrative nu oferă garanții suficiente pentru excluderea oricărei îndoieli legitime cu privire la o eventuală prejudecată, nu este necesar să se demonstreze existența unei lipse de imparțialitate. Este suficient în această privință să existe și să nu poată fi înlăturată o îndoială legitimă (Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Hamers/Cedefop, C‑111/22 P, EU:C:2024:5, punctul 47 și jurisprudența citată).

32      Rezultă că nu li se poate impune persoanelor ale căror cauze sunt tratate de o instituție, de un organ, de un oficiu sau de o agenție a Uniunii să prezinte, în susținerea argumentației lor potrivit căreia cerința de imparțialitate obiectivă nu a fost respectată în cadrul unei proceduri administrative, dovada unor indicii concrete de părtinire. Astfel, imparțialitatea obiectivă se apreciază independent de comportamentul specific al persoanei în cauză (Hotărârea din 14 martie 2024, D & A Pharma/Comisia și EMA, C‑291/22 P, EU:C:2024:228, punctul 80).

33      După ce a amintit în esență această jurisprudență la punctul 186 din hotărârea atacată, Tribunalul a statuat la punctul 187 din această hotărâre că recurentul nu a dovedit că relația existentă între FRA și anchetator putea crea o îndoială legitimă cu privire la imparțialitatea obiectivă a anchetatorului. În acest sens, Tribunalul a arătat, la punctele 188-191 din hotărârea menționată, că, în primul rând, din elementele de probă furnizate de recurent reiese că anchetatorul nu a avut un raport de muncă cu FRA, ci cu Comisia Europeană, în al doilea rând, că elementele de probă prezentate de recurent cu privire la calitatea anchetatorului de consilier juridic al FRA nu sunt suficiente pentru a susține o îndoială legitimă referitoare la existența unei eventuale prejudecăți, în special deoarece rolul anchetatorului a fost limitat la acela de consultant extern, și, în al treilea rând, în ceea ce privește interesele financiare existente între anchetator și FRA, că valoarea contractelor pe care le‑au încheiat este rezonabilă și justificată în raport cu volumul de muncă necesar pentru realizarea sarcinilor respective.

34      Trebuie amintit că, în conformitate cu jurisprudența constantă a Curții, din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE și din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene rezultă că Tribunalul este singurul competent, pe de o parte, să constate faptele, cu excepția cazului în care inexactitatea materială a constatărilor sale ar rezulta din înscrisurile din dosar care i‑au fost prezentate, și, pe de altă parte, să aprecieze aceste fapte. Prin urmare, aprecierea faptelor nu constituie, cu excepția cazului denaturării elementelor de probă prezentate în fața Tribunalului, o chestiune de drept supusă ca atare controlului Curții (Hotărârea din 25 aprilie 2024, NS/Parlamentul, C‑218/23 P, EU:C:2024:358, punctul 58 și jurisprudența citată).

35      O asemenea denaturare are loc atunci când, fără să se recurgă la noi elemente de probă, aprecierea elementelor de probă existente apare ca fiind vădit greșită sau contrară formulării lor. Totuși, această denaturare trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile dosarului, fără a fi necesară o nouă apreciere a faptelor și a probelor. Pe de altă parte, atunci când invocă o denaturare a elementelor de probă, recurentul trebuie să indice cu precizie elementele care ar fi fost denaturate de Tribunal și să demonstreze erorile de analiză care, în aprecierea sa, ar fi condus Tribunalul la această denaturare (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Fondazione Cassa di Risparmio di Pesaro și alții/Comisia, C‑549/21 P, EU:C:2023:340, punctul 74, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 11 ianuarie 2024, Foz/Consiliul, C‑524/22 P, EU:C:2024:23, punctul 38, precum și jurisprudența citată).

36      Rezultă că primul motiv trebuie respins ca inadmisibil, în măsura în care, prin argumentele sale, recurentul susține că elementele de probă prezentate în fața Tribunalului erau de natură să dea naștere unei îndoieli legitime în privința imparțialității obiective a anchetatorului, deoarece ele ar evidenția rolul de consilier juridic al FRA pe care l‑a jucat acest anchetator și valoarea ridicată a remunerațiilor care i‑au fost plătite de FRA în cadrul contractelor de consultanță externă pe care le‑au încheiat. În realitate, printr‑o asemenea argumentație, recurentul urmărește să obțină o nouă apreciere a acestor elemente de probă. Deși, desigur, recurentul reproșează în mod formal Tribunalului că a denaturat unele dintre elementele de probă menționate, în special pe cele referitoare la calitatea anchetatorului de consilier juridic al FRA, trebuie să se constate că, sub pretextul unei acuzații de denaturare, recurentul urmărește de fapt să obțină o reexaminare a argumentelor deja invocate în această privință în primă instanță, fără a arăta însă în ce mod Tribunalul ar fi efectuat o apreciere vădit inexactă a faptelor și a elementelor de probă.

37      Pe de altă parte, în măsura în care, prin intermediul primului motiv, recurentul reproșează Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept la punctul 191 din hotărârea atacată prin faptul că nu a considerat că simpla împrejurarea a existenței unei relații financiare între anchetator și FRA este suficientă pentru a da naștere unei îndoieli legitime în privința imparțialității obiective a acestui anchetator, independent de valoarea remunerațiilor plătite, argumentația sa trebuie respinsă ca nefondată. Astfel, această simplă împrejurare nu poate fi suficientă pentru a crea o situație de conflict de interese în privința anchetatorului de natură să vicieze procedura disciplinară, în caz contrar instituția, organul, oficiul sau agenția Uniunii în cauză fiind lipsite de posibilitatea de a recurge la același anchetator în cadrul unor misiuni diferite. Pe de altă parte, nu poate exista niciun conflict de interese din cauza faptului că anchetatorul a mai efectuat activități de consultanță externă pentru FRA, dacă aceste alte activități nu privesc obiectul anchetei în cauză. Or, din cuprinsul punctelor 189 și 190 din hotărârea atacată nu reiese că aceasta ar fi situația.

38      În sfârșit, în măsura în care recurentul reproșează Tribunalului că a statuat, la punctul 192 din hotărârea atacată, că prezenta cauză nu este similară cu cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 18 septembrie 2012, Allgeier/FRA (F‑58/10, EU:F:2012:130), argumentația sa trebuie respinsă ca inoperantă, din moment ce, pe de o parte, simplul fapt că Tribunalul s‑ar fi îndepărtat, în hotărârea atacată, de la soluția reținută într‑o hotărâre pronunțată de Tribunalul Funcției Publice nu poate constitui o eroare de drept și, pe de altă parte, acest motiv are un caracter neesențial.

39      Rezultă că primul motiv de recurs trebuie respins.

 Cu privire la al doilea motiv

 Argumentația părților

40      Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că, la punctele 67-98 din hotărârea atacată, a săvârșit mai multe erori de drept, o denaturare a elementelor de probă și erori vădite de apreciere în cadrul examinării comportamentului reproșat de FRA recurentului, și anume a „plagiatului” la redactarea prezentării în litigiu, și că nu a furnizat o motivare suficientă în această privință.

41      În primul rând, recurentul critică în esență interpretarea noțiunii de „plagiat” reținută de Tribunal la punctele 58-61, 70, 72, 79 și 81 din hotărârea atacată. În această privință, pe de o parte, Tribunalul ar fi propus o definiție lipsită de relevanță juridică a unui termen care nu face parte din dreptul Uniunii, ci mai degrabă din limbajul curent, pentru a‑l utiliza în scopul examinării și al sancționării comportamentului recurentului, în condițiile în care examinarea conduitei recurentului ar fi trebuit să fie efectuată numai în lumina obligațiilor care decurg din statut.

42      Pe de altă parte, Tribunalul ar fi făcut trimitere în mod eronat la Concluziile avocatului general Szpunar din cauza Pelham și alții (C‑476/17, EU:C:2018:1002), referitoare la conținutul excepției denumite „excepția privind citarea”, prevăzută de Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230), ce permite să se facă distincția între citarea licită și încălcarea drepturilor de autor, care nu ar fi relevante în speță. Recurentul susține, în această privință, că Directiva 2001/29 privește armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor. În plus, din modul de redactare și din contextul acestor concluzii ar reieși că termenul de „plagiat” care figurează în acestea ar viza o încălcare a dreptului de autor prin depășirea limitelor excepției privind citarea. Or, chiar FRA ar considera că reglementarea în materia drepturilor de autor nu ar avea o mare importanță în cadrul prezentei cauze. Pe de altă parte, recurentul susține că punctul de vedere dezvoltat în cadrul concluziilor menționate nu este relevant decât dacă textele copiate sunt protejate de reglementarea în materie de drepturi de autor în Austria. Prin urmare, hotărârea atacată ar fi afectată de o altă eroare de drept, deoarece Tribunalul ar fi considerat în mod eronat, la punctul 81 din acea hotărâre, că dreptul național aplicabil în materia drepturilor de autor nu este relevant în speță.

43      Recurentul susține, în al doilea rând, că Tribunalul pare să respingă în mod eronat aplicabilitatea articolului 11 din cartă. Or, făcând referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, recurentul arată că libertatea de exprimare se aplică primirii și transmiterii tuturor informațiilor și ideilor, indiferent de conținutul lor.

44      Recurentul arată, în această privință, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept, la punctul 57 din hotărârea atacată, prin faptul că a făcut referire la textul avizului consultativ al comisiei de disciplină, în condițiile în care numai textul deciziei AIPN ar fi relevant pentru aprecierea legalității acestei decizii. În plus, considerațiile Tribunalului care figurează la punctele 90, 91 și 97 din hotărârea atacată, potrivit cărora, în esență, obligația de a-și menționa sursele nu poate fi considerată o restrângere excesivă a libertății de exprimare, ar fi afectate de o eroare de drept, în măsura în care, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, o atingere adusă libertății de exprimare ar putea rezulta și din faptul că sunt impuse sau aplicate persoanei interesate formalități, condiții, restricții sau sancțiuni. Or, obligația de a‑și dezvălui sursele ar fi o formalitate sau o condiție legată de exercitarea libertății de exprimare și de informare. Astfel, Tribunalul nu și‑ar fi îndeplinit obligația care decurge din articolul 52 alineatul (3) din cartă, potrivit căreia instanțele Uniunii trebuie să țină seama de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului atunci când interpretează carta.

45      Tribunalul nu ar fi luat în considerare nici Hotărârea Curții EDO din 25 noiembrie 1999, Hashman și Harrup împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1999:1125JUD002559494), la interpretarea cerinței prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă, potrivit căreia orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute de cartă trebuie să fie „prevăzută de lege”. Tribunalul ar fi ignorat acest argument al recurentului și, prin urmare, nu ar fi răspuns în mod adecvat la acesta, astfel încât hotărârea atacată nu ar fi motivată corespunzător cerințelor legale.

46      Potrivit recurentului, atunci când a redactat și a difuzat prezentarea în litigiu, el era acoperit de libertatea de exprimare și de informare garantată de articolul 11 din cartă. Or, pe de o parte, din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ar rezulta că o concediere pentru motive disciplinare ar fi susceptibilă să încalce o asemenea libertate și, pe de altă parte, nu ar fi îndeplinite în speță condițiile unei restrângeri valabile a acestei libertăți, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă. Prin urmare, Tribunalul ar fi omis să interpreteze articolul 11 din cartă în lumina jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, în conformitate cu obligația care rezultă din articolul 52 alineatul (3) din cartă, deoarece nu a explicat în ce privință trebuia să se considere inadecvat și sancționabil comportamentul reproșat recurentului, care ar trebui protejat de articolul 11 din cartă și care nu ar fi supus niciunei restrângeri legale valabile.

47      În al treilea rând, în ceea ce privește această lipsă a unei restrângeri legale valabile, în ansamblul hotărârii atacate și în special la punctele 67-69 și 95-98 din aceasta, Tribunalul ar fi efectuat o interpretare eronată a articolelor 11, 12 și 21 din statut. Recurentul arată, în această privință, că Tribunalul a ignorat contextul care decurge din reforma statutului din 2004, care ar fi ținut seama de libertatea de exprimare stabilită la articolul 11 din cartă și de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 52 din cartă. Astfel, articolul 11 din cartă ar fi motivat reformarea articolului 17 din statut și introducerea articolului 17a în statut, în măsura în care dispozițiile generale ale articolelor 11, 12 și 21 din statut nu ar fi fost suficient de clare și de precise în ceea ce privește limitările aduse libertății de exprimare a funcționarilor sau agenților Uniunii.

48      În al patrulea rând, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept, ar fi denaturat probele și ar fi motivat insuficient hotărârea atacată la punctele 72 și 218 din aceasta. În această privință, recurentul susține că, desigur, FRA dispune de reguli interne în materie de editare și de prezentare a rezultatelor cercetărilor. Totuși, aceste reguli ar garanta o referențiere corectă abia într‑o etapă ulterioară primei schițe a unei lucrări de cercetare, cum este cazul prezentării în litigiu. Recurentul arată că, în mod contrar a ceea ce reiese în esență din cuprinsul punctelor 73, 74 și 95 din hotărârea atacată, faptul de a nu fi menționat referințe și note de subsol în această „primă schiță” pe care o constituia prezentarea în litigiu, furnizată ca imagine de ansamblu a structurii și a conținutului lucrării de cercetare pe care a fost solicitat să o realizeze, nu poate fi considerat un comportament inadecvat sau un act neloial din partea sa. Recurentul s‑ar fi conformat regulilor interne ale FRA și, prin urmare, nu poate fi sancționat pentru aceasta.

49      FRA invocă în esență inadmisibilitatea argumentelor invocate de recurent în cadrul celui de al doilea motiv și, în orice caz, le consideră vădit nefondate.

 Aprecierea Curții

50      În primul rând, în ceea ce privește argumentația recurentului referitoare la interpretarea de către Tribunal a noțiunii de „plagiat” și care vizează în esență considerațiile care figurează la punctele 58-61, 70, 72, 79 și 81 din hotărârea atacată, trebuie arătat că o asemenea argumentație nu poate fi admisă.

51      Desigur, după cum susține în mod întemeiat recurentul, noțiunea de „plagiat” nu este o noțiune de drept al Uniunii, iar aspectele privind dreptul de autor intră, în principiu, sub incidența legislației statelor membre.

52      Cu toate acestea, în speță, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 55 și 56 din hotărârea atacată, care nu au fost criticate de recurent în cadrul prezentului recurs, Tribunalul a considerat că, pentru a răspunde la primul aspect al primului motiv al acțiunii în primă instanță, întemeiat pe faptul că plagiatul nu ar fi constituit o încălcare a statutului, trebuie să se țină seama de faptul că principiul securității juridice impune ca normele de drept să fie clare, precise și previzibile în privința efectelor lor, în special atunci când ele pot avea consecințe defavorabile asupra persoanelor fizice. În aceste condiții, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că, pentru a stabili dacă comportamentul reproșat recurentului a putut fi sancționat în mod valabil ca fiind o încălcare a articolelor 11, 12 și 21 din statut, aplicabile agenților temporari în temeiul articolului 11 primul paragraf din RAA, și dacă recurentul a fost în măsură să cunoască cu exactitate întinderea obligațiilor pe care i le impunea statutul în raport cu conduita imputată, este necesar să se definească natura acestei conduite.

53      Situația este aceeași în ceea ce privește critica recurentului referitoare la punctul 57 din hotărârea atacată, din moment ce Tribunalul a afirmat numai la punctul menționat că exista o diferență în formularea, pe de o parte, a deciziei de eliberare din funcție, în care FRA a constatat că recurentul a plagiat, și, pe de altă parte, a avizului comisiei de disciplină, potrivit căruia comportamentul reproșat recurentului, incompatibil cu articolele 11, 12 și 21 din statut, a constat în esență într‑o prezentare deliberată a unui document copiat ca fiind rezultatul propriei munci. După ce a identificat astfel obiectivul examinării sale, Tribunalul a procedat, la punctele 58-76 din hotărârea atacată, la aprecierea aspectului dacă comportamentul reproșat recurentului, și anume prezentarea deliberată a unui document rezultat în mare parte din copiere ca fiind rezultatul propriei munci, intră sub incidența noțiunii de „plagiat” la care face referire decizia de eliberare din funcție și, prin urmare, poate constitui o încălcare a obligațiilor care decurg din articolele 11, 12 și 21 din statut.

54      Pe de altă parte, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 80 din hotărârea atacată, că, în cazul în care un funcționar nu se conformează obligațiilor care decurg din statut, faptul că a acționat în conformitate cu legea națională nu conferă persoanei interesate o imunitate în ceea ce privește aplicarea dispozițiilor statutului. Prin urmare, în mod întemeiat și fără a săvârși o denaturare a faptelor, Tribunalul a putut să considere la punctul 81 din hotărârea atacată că, din punctul de vedere al dispozițiilor statutare, trimiterile la dreptul austriac nu sunt relevante în speță, astfel încât nu era necesar să se examineze conținutul acestui drept.

55      În al doilea rând, se bazează de asemenea pe o interpretare eronată a hotărârii atacate critica întemeiată pe faptul că Tribunalul ar fi respins în mod eronat, la punctele 90 și 91 din hotărârea atacată, argumentul recurentului întemeiat pe faptul că FRA l‑ar fi împiedicat să își exercite în mod absolut dreptul la libertatea de exprimare garantat de articolul 11 din cartă și ar fi omis să analizeze, la punctele 86-98 din această hotărâre, argumentele întemeiate pe încălcarea articolului 52 alineatele (1) și (3) din cartă.

56      Astfel, contrar celor afirmate de recurent, Tribunalul nu a constatat la niciun punct din hotărârea atacată că conținutul prezentării în litigiu nu ar fi fost acoperit de libertatea de exprimare, astfel încât ar fi trebuit înlăturată aplicarea articolului 11 din cartă, nici, a fortiori, nu a apreciat că o sancțiune disciplinară din cauza plagiatului nu ar putea fi considerată, eventual, ca fiind o restricție adusă acestei libertăți și, prin urmare, nu ar trebui să fie prevăzută de lege, în conformitate cu condiția prevăzută la articolul 52 alineatul (1) din cartă.

57      Dimpotrivă, după cum reiese în special din cuprinsul punctelor 86-94 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că, în temeiul articolului 11 primul paragraf din cartă, dreptul la libertatea de exprimare cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Acesta a statuat de asemenea că, după cum rezultă din articolul 52 alineatul (1) din cartă, pentru a fi considerată conformă cu dreptul Uniunii, o restrângere a acestui drept trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească un obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune, și nu trebuie să fie excesivă. În această privință, Tribunalul a apreciat în mod întemeiat că articolele 11, 12 și 21 din statut constituie restrângeri legitime ale exercitării dreptului menționat, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, și că această restrângere nu poate fi considerată ca fiind excesivă.

58      Pe de altă parte, în măsura în care recurentul susține că Tribunalul a omis să analizeze consecințele Hotărârii Curții EDO din 25 noiembrie 1999, Hashman și Harrup împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1999:1125JUD002559494), trebuie amintit că un motiv întemeiat pe lipsa unui răspuns din partea Tribunalului la argumente invocate în primă instanță echivalează în esență cu invocarea unei încălcări a obligației de motivare care decurge din articolul 36 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, aplicabil Tribunalului în temeiul articolului 53 primul paragraf din acest statut, și din articolul 117 din Regulamentul de procedură al Tribunalului (Hotărârea din 9 noiembrie 2023, XC/Comisia, C‑527/21 P, EU:C:2023:850, punctul 98 și jurisprudența citată).

59      Or, obligația de motivare nu impune Tribunalului să realizeze o expunere care să urmeze în mod exhaustiv și unul câte unul toate raționamentele formulate de părțile în litigiu, motivarea Tribunalului putând să fie implicită, cu condiția să permită persoanelor interesate să cunoască motivele pentru care Tribunalul nu a admis argumentele lor, iar Curții să dispună de elemente suficiente pentru a‑și exercita controlul (Hotărârea din 9 noiembrie 2023, XC/Comisia, C‑527/21 P, EU:C:2023:850, punctul 99 și jurisprudența citată).

60      În speță, în cererea sa introductivă în primă instanță, recurentul a susținut că o restrângere a dreptului fundamental la libertatea de exprimare „prevăzută de lege”, în sensul articolului 52 alineatul (1) din cartă, impune un anumit grad de claritate și de previzibilitate a legii în discuție. El susținea, în această privință, că din Hotărârea Curții EDO din 25 noiembrie 1999, Hashman și Harrup împotriva Regatului Unit (CE:ECHR:1999:1125JUD002559494), rezultă că nu poate fi considerată „o lege”, în sensul acestei dispoziții din cartă, o normă deosebit de imprecisă și care nu oferă indicații persoanei în cauză în ceea ce privește tipul de conduită care ar contraveni dispoziției.

61      Or, după ce a amintit jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului potrivit căreia o normă nu poate impune în mod valabil restricții privind libertatea de exprimare dacă nu este enunțată cu suficientă precizie pentru a permite cetățenilor să își reglementeze conduita, ceea ce impune de altfel și principiul securității juridice, Tribunalul a statuat, la punctele 94-98 din hotărârea atacată, că articolele 11, 12 și 21 din statut constituie restricții legale suficient de precise ale dreptului la libertatea de exprimare. Prin urmare, nu se poate reproșa Tribunalului că a încălcat obligația de motivare în această privință.

62      Astfel, în măsura în care recurentul reproșează Tribunalului o încălcare a obligației de motivare care îi revine, argumentele pe care le invocă în acest sens trebuie considerate nefondate.

63      În al treilea rând, în ceea ce privește argumentația potrivit căreia Tribunalul ar fi efectuat, la punctele 67-69 și 95-98 din hotărârea atacată, o interpretare eronată a articolelor 11, 12 și 21 din statut ca fiind dispoziții care instituie o limitare a dreptului la libertatea de exprimare, trebuie amintit că articolul 17a alineatul (1) din statut recunoaște în mod expres acest drept funcționarilor sau agenților Uniunii, în limitele respectării stricte a principiilor de loialitate și imparțialitate.

64      În această privință, din jurisprudența Curții rezultă că este necesar să se țină seama de faptul că, atunci când este în joc libertatea de exprimare a funcționarilor, obligațiile și responsabilitățile lor au o importanță deosebită care justifică să se lase instituției sau organismului Uniunii în cauză o anumită marjă de apreciere pentru a decide dacă ingerința în exercitarea acestei libertăți este proporțională (Hotărârea din 6 martie 2001, Connolly/Comisia, C‑274/99 P, EU:C:2001:127, punctul 49).

65      Mai precis, obligația de loialitate, consacrată la articolul 12 din statut, impune nu numai ca funcționarul în cauză să se abțină de la conduitele ce pot aduce atingere demnității funcției și respectului datorat instituției și autorităților acesteia, ci și ca el să dea dovadă, cu atât mai mult dacă are un grad înalt, de un comportament mai presus de orice bănuială, astfel încât legăturile de încredere existente între el și această instituție să fie întotdeauna protejate (Hotărârea din 12 noiembrie 2020, Fleig/SEAE, C‑446/19 P, EU:C:2020:918, punctul 100).

66      În speță, Tribunalul a constatat, la punctele 27, 33 și 60-62 din hotărârea atacată, întemeindu‑se pe motivarea deciziei de eliberare din funcție și a avizului comisiei de disciplină, că, în speță, comportamentul reproșat recurentului a constat în prezentarea deliberată a unui document ca fiind rezultatul propriei munci, deși el era în mare parte rezultatul unei copieri, în măsura în care, spre deosebire de citare, pe de o parte, nu exista nicio interacțiune între prezentarea în litigiu și documentele copiate, și, pe de altă parte, pasajele copiate nu apăreau în mod clar în prezentare ca fiind elemente străine acesteia.

67      Din aceste considerații ale Tribunalului reiese în mod clar că recurentul nu a fost sancționat pentru că a exprimat o opinie personală sau discordantă în prezentarea în litigiu, ci pentru că a prezentat scrierile unei altei persoane ca fiind rezultatul propriei munci, fără a‑și menționa sursele. Or, pe baza unor asemenea constatări de fapt, pe care recurentul nu le contestă, Tribunalul a putut deduce în mod valabil, la punctele 95 și 96 din hotărârea atacată, că acest comportament al recurentului era susceptibil să contravină obligației de loialitate, al cărei temei juridic îl constituie articolele 11, 12 și 21 din statut, care intră sub incidența restricțiilor legitime privind exercitarea dreptului la libertatea de exprimare prin faptul că urmăresc în special menținerea relației de încredere care trebuie să existe între o instituție și funcționarii săi.

68      Prin urmare, Tribunalul a putut să statueze în mod întemeiat, la punctul 96 din hotărârea atacată, că această restrângere a dreptului la libertatea de exprimare nu poate fi considerată ca fiind excesivă în speță, din moment ce recurentul a continuat să fie în măsură să își exprime în mod liber opiniile în prezentarea în litigiu, fără a avea însă dreptul de a prezenta lucrarea unei alte persoane ca fiind rezultatul propriei munci și fără a‑și menționa sursele.

69      Prin faptul că a statuat astfel Tribunalul nu a săvârșit nicio eroare de drept, contrar celor susținute de recurent.

70      Având în vedere considerațiile care precedă, al doilea motiv trebuie respins ca nefondat.

 Cu privire la al treilea motiv

 Argumentația părților

71      Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că, în descrierea litigiului de la punctul 9 din hotărârea atacată, a denaturat elementele de fapt și elementele de probă pe care i le‑a prezentat, în special un mesaj adresat recurentului de șeful departamentului prin care acesta îi solicita să trimită unuia dintre colegii săi linkul care dădea acces la prezentarea în litigiu înregistrată în SGD. Recurentul susține că, în mod contrar celor afirmate de Tribunal la acest punct din hotărârea atacată, nu ar fi fost doar „invitat” să trimită, ci ar fi primit de fapt un ordin din partea șefului departamentului în acest sens. Procedând astfel, Tribunalul ar fi calificat în mod eronat un ordin care provine de la un superior ierarhic drept o simplă „invitație”, pe care recurentul nu ar fi fost în măsură să îl ignore. Or, în conformitate cu articolul 21a din statut, el nu poate fi considerat răspunzător din punct de vedere juridic pentru consecințele de a se fi conformat ordinului în cauză, în condițiile în care acest ordin nu era vădit nelegal sau contrar normelor de securitate aplicabile.

72      FRA invocă inadmisibilitatea celui de al treilea motiv, susținând că recurentul se limitează să conteste constatări de fapt efectuate de Tribunal.

 Aprecierea Curții

73      Este necesar să se constate că, prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul se limitează să conteste descrierea faptelor astfel cum a fost efectuată de Tribunal la punctul 9 din hotărârea atacată, în partea din hotărâre în care sunt descrise antecedentele litigiului, fără a indica în ce mod pretinsa calificare juridică eronată a mesajului adresat recurentului de șeful departamentului său ar fi de natură să vicieze aprecierile de drept efectuate de Tribunal în această hotărâre. Rezultă că, sub pretextul unei asemenea calificări juridice eronate a faptelor, el contestă, în realitate, aprecieri de fapt ale Tribunalului, fără a arăta, pe de altă parte, în ce mod aceste aprecieri ar fi vădit eronate sau contrare formulării lor.

74      În consecință, conform jurisprudenței amintite la punctele 31 și 32 din prezenta hotărâre, al treilea motiv este inadmisibil.

 Cu privire la al patrulea motiv

 Argumentația părților

75      Prin intermediul celui de al patrulea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit, la punctele 101, 106, 107, 111-113 și 122 din hotărârea atacată, mai multe erori de drept, o denaturare a elementelor de probă și erori vădite de apreciere în cadrul analizei sale privind legalitatea deschiderii anchetei administrative și că nu a furnizat o motivare suficientă în această privință.

76      Recurentul susține, în primul rând, că Tribunalul a denaturat probele și a săvârșit o eroare vădită de apreciere la punctul 107 din hotărârea atacată, în măsura în care consultarea OLAF a fost anexată numai la raportul directorului FRA, iar recurentul a primit‑o abia după 27 februarie 2019. În consecință, recurentul nu ar fi fost informat cu privire la conținutul consultării OLAF la momentul deschiderii anchetei la 23 martie 2018 și nici, de altfel, la momentul inițierii procedurii disciplinare la 23 octombrie 2018. Prin urmare, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a reținut că recurentul a fost suficient informat la momentul deschiderii anchetei și atunci când a aplicat prin analogie jurisprudența rezultată din Hotărârea din 5 octombrie 2005, Rasmussen/Comisia (T‑203/03, EU:T:2005:346).

77      Recurentul arată, în al doilea rând, că Tribunalul ar fi omis să aprecieze contextul juridic în care se înscrie deschiderea unei anchete administrative. În opinia sa, pentru a garanta verificarea criteriului „începutului de probă”, prevăzut la articolul 86 alineatele (1) și (2) din statut, la deschiderea unei anchete administrative, trebuie luat în considerare modul de redactare a acestei dispoziții. În această privință, singurul obiectiv legitim al unei anchete administrative ar urmări să stabilească, pe baza unui început de probă, dacă se poate suspecta în mod rezonabil că un funcționar sau un agent al Uniunii nu și‑a îndeplinit obligațiile care îi revin în temeiul statutului.

78      Pe de altă parte, recurentul apreciază că o anchetă administrativă este în sine, prin definiție, o prelucrare de date care, potrivit articolului 4 din Regulamentul nr. 45/2001, trebuie să aibă „scopuri determinate, explicite și legitime”. Recurentul adaugă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a afirmat că articolele 1 și 2 din anexa IX la statut nu impun ca AIPN să precizeze dispozițiile specifice din statut care ar fi fost încălcate, din moment ce această chestiune intră mai degrabă sub incidența articolului 86 alineatul (2) din statut și a Regulamentului nr. 45/2001. În sfârșit, recurentul arată că articolul 86 alineatul (2) din statut prevede că o anchetă administrativă poate fi deschisă exclusiv pentru a verifica încălcarea statutului de către funcționarul sau agentul Uniunii în cauză, iar nu a dreptului în materie de proprietate intelectuală.

79      Recurentul susține, în al treilea rând, că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept la punctul 111 din hotărârea atacată prin faptul că a înlăturat aplicarea jurisprudenței rezultate din Hotărârea din 8 iulie 2008, Franchet și Byk/Comisia (T‑48/05, EU:T:2008:257), confirmată prin Hotărârea din 12 iulie 2012, Comisia/Nanopoulos (T‑308/10 P, EU:T:2012:370), potrivit căreia este necesar să se dispună de elemente suficient de precise și de pertinente înainte de inițierea unei proceduri disciplinare.

80      FRA invocă inadmisibilitatea celui de al patrulea motiv și adaugă că, în orice caz, el este vădit nefondat.

 Aprecierea Curții

81      De la bun început, este necesar să se observe că, în temeiul articolului 86 alineatul (2) din statut, AIPN poate deschide o anchetă administrativă pentru a verifica existența unei neîndepliniri a obligațiilor, în sensul alineatului (1) al articolului menționat, atunci când acesteia i s‑au adus la cunoștință elemente de probă privind eventualitatea unei asemenea neîndepliniri a obligațiilor. Pe de altă parte, din coroborarea alineatelor (1) și (2) ale acestui articol 86 rezultă că statutul conferă administrației competența de a deschide o anchetă întemeiată pe o pretinsă neîndeplinire a obligațiilor statutare.

82      Deși administrația dispune, astfel cum a arătat Tribunalul la punctul 103 din hotărârea atacată, de o largă putere de apreciere în ceea ce privește deschiderea unei anchete administrative, ea trebuie totuși, după cum a statuat în esență Tribunalul la punctul 104 din hotărârea menționată, să fie în măsură să se întemeieze, în acest scop, pe existența unei suspiciuni rezonabile că a fost săvârșită o abatere disciplinară. Rezultă că, pentru a proteja drepturile funcționarului sau ale agentului Uniunii în cauză, administrația trebuie să se asigure că, înainte de a deschide o anchetă, dispune de indicii care îi permit să suspecteze că acest funcționar sau acest agent nu și‑a îndeplinit obligațiilor statutare și, înainte de a iniția procedura disciplinară împotriva sa, de elemente suficient de precise și pertinente pentru a‑i susține suspiciunile.

83      După ce a menționat în mod întemeiat aceste principii, Tribunalul a respins, la punctul 106 din hotărârea atacată, argumentul recurentului potrivit căruia decizia de deschidere a anchetei administrative nu menționa articolul 21 din statut, iar AAIC nu a știut exact, la momentul acestei deschideri, care ar fi dispozițiile statutului pe care recurentul le‑ar fi încălcat.

84      În această privință, Tribunalul a statuat în mod întemeiat, la punctul 106 menționat, că articolul 1 din anexa IX la statut, la care face trimitere articolul 2 în ceea ce privește anchetele administrative efectuate de AIPN, nu impune ca această autoritate sau, după caz, AAIC să precizeze dispozițiile specifice din statut care ar fi fost încălcate, în măsura în care, după cum a considerat Tribunalul la punctul 107 din hotărârea atacată, în cadrul aprecierii sale suverane a faptelor, recurentul a dispus de suficiente informații pentru a înțelege că i se reproșa încălcarea dispozițiilor statutului care impun funcționarilor un comportament loial, în special având în vedere conținutul deciziei de deschidere a anchetei, în care se preciza în special că comportamentul reproșat recurentului a constat în faptul că a inclus în prezentarea în litigiu părți pe care le‑a copiat pur și simplu din alte surse, fără să fi indicat referințele și fără să‑l fi informat despre aceasta pe șeful său de departament, lăsând impresia că prezentarea respectivă este rezultatul propriei munci.

85      În aceste condiții, fără a săvârși o eroare de drept sau o denaturare și în urma unei motivări suficiente, Tribunalul a putut să considere, la punctele 108 și 111 din hotărârea atacată, că procedura care îl viza pe recurent a fost deschisă în mod legal, deoarece AIPN a dispus, la momentul deschiderii anchetei administrative, de indicii suficiente care să îi permită să suspecteze încălcarea de către recurent a obligațiilor sale statutare și, pe de altă parte, la momentul inițierii procedurii disciplinare, de elemente suficient de precise și de concordante care confirmau bănuielile ce au justificat deschiderea acestei anchete.

86      În consecință, al patrulea motiv trebuie respins în parte ca inadmisibil și în parte ca nefondat.

 Cu privire la al cincilea motiv

 Argumentația părților

87      Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentul susține în esență că, la punctele 16, 114, 119-131, precum și 135 și 136 din hotărârea atacată, Tribunalul a săvârșit mai multe erori de drept, o denaturare a elementelor de probă, a furnizat o motivare insuficientă și a efectuat o examinare incompletă a acțiunii sale în primă instanță, în cadrul aprecierii sale privind „semnificația juridică” a deciziei de deschidere a anchetei.

88      În opinia recurentului, FRA nu a transferat anchetatorului competențele sale disciplinare, contrar celor afirmate de Tribunal, ci a încredințat acestuia din urmă o anchetă specifică având un scop și un conținut specific. Tribunalul ar fi făcut de asemenea o apreciere eronată a contextului juridic al acestei decizii. Recurentul amintește, în această privință, că Regulamentul nr. 45/2001 prevede că o prelucrare de date, precum o anchetă administrativă, trebuie să aibă „scopuri determinate, explicite și legitime” și că datele prelucrate trebuie să fie „adecvate, relevante și neexcesive” în raport cu scopurile pentru care sunt prelucrate.

89      FRA susține că al cincilea motiv este inadmisibil.

 Aprecierea Curții

90      Prin intermediul celui de al cincilea motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a calificat în mod eronat „semnificația juridică” a deciziei de deschidere a anchetei. Cu toate acestea, sub acoperirea unui motiv întemeiat pe erori de drept, în special pe o pretinsă încălcare a normelor care reglementează prelucrarea datelor în cadrul procedurii administrative, pe o denaturare a elementelor de probă, pe o motivare insuficientă și pe o examinare incompletă a acțiunii sale, recurentul solicită, în realitate, Curții să substituie aprecierea elementelor de probă efectuată de Tribunal la punctele 16, 114, 119-131, precum și 135 și 136 din hotărârea atacată cu propria apreciere, ceea ce, astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctele 31 și 32 din prezenta hotărâre, nu intră în competența sa în cadrul unui recurs.

91      În plus, atunci când susține că Tribunalul ar fi denaturat conținutul deciziei de deschidere a anchetei administrative, recurentul se limitează să reitereze argumentele pe care le‑a prezentat deja Tribunalului, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 122-135 din hotărârea atacată, fără a explica în ce mod aceste puncte ar fi afectate de o eroare de drept.

92      Rezultă că al cincilea motiv trebuie respins ca inadmisibil.

 Cu privire la al șaselea, la al șaptelea și la al optulea motiv

 Argumentația părților

93      Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentul susține că Tribunalul a efectuat o examinare incompletă a acțiunii sale în primă instanță, întrucât nu a răspuns la argumentul său potrivit căruia comisia de disciplină nu s‑a limitat la faptele menționate în raportul directorului FRA și că, prin urmare, a încălcat statutul.

94      Prin intermediul celui de al șaptelea motiv, recurentul susține că, la punctele 194 și 200-205 din hotărârea atacată, Tribunalul nu a avut în vedere faptul că a prezentat elemente de probă de natură să demonstreze că AIPN decisese deja să pronunțe sancțiunea eliberării din funcție înainte de audierea din 11 iulie 2019. Întrucât nu a examinat aceste elemente, Tribunalul le‑ar fi denaturat, ar fi săvârșit o eroare vădită de apreciere, ar fi efectuat o examinare incompletă a motivului invocat în primă instanță și ar fi încălcat obligația de motivare.

95      Prin intermediul celui de al optulea motiv, recurentul susține că reiese din ansamblul recursului că Tribunalul a încălcat articolul 47 din cartă prin faptul că nu i‑a recunoscut o cale de atac jurisdicțională efectivă.

96      FRA răspunde că punctul de vedere al recurentului cu privire la al șaselea motiv este vag și nu indică punctele din hotărârea atacată la care se referă.

97      În ceea ce privește al șaptelea motiv, FRA arată că, în mod contrar celor susținute de recurent, Tribunalul i‑a prezentat argumentația la punctul 202 in fine din hotărârea atacată și a răspuns la aceasta la punctele 203 și 204 din hotărâre.

98      În sfârșit, potrivit FRA, al optulea motiv este vădit inadmisibil.

 Aprecierea Curții

99      Din articolul 256 alineatul (1) al doilea paragraf TFUE, din articolul 58 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, precum și din articolul 168 alineatul (1) litera (d) și din articolul 169 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții rezultă că un recurs trebuie să indice cu precizie punctele criticate din hotărârea a cărei anulare se solicită, precum și argumentele de drept care susțin în mod specific această cerere, sub sancțiunea inadmisibilității recursului sau a motivului în cauză (Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Jenkinson/Consiliul și alții, C‑46/22 P, EU:C:2024:50, punctul 60, precum și jurisprudența citată).

100    Nu respectă în special aceste cerințe și trebuie declarat inadmisibil un motiv a cărui argumentație nu este suficient de clară și de precisă pentru a permite Curții să își exercite controlul de legalitate, în special întrucât elementele esențiale pe care se sprijină motivul nu rezultă în mod suficient de coerent și de comprehensibil din textul acestui recurs, care este formulat într‑un mod obscur și ambiguu în această privință (Hotărârea din 18 ianuarie 2024, Jenkinson/Consiliul și alții, C‑46/22 P, EU:C:2024:50, punctul 61, precum și jurisprudența citată). Curtea a statuat de asemenea că trebuie respins ca vădit inadmisibil un recurs care nu are o structură coerentă, care se limitează la afirmații generale și care nu cuprinde indicații precise privind punctele din decizia atacată care ar fi afectate eventual de o eroare de drept (Hotărârea din 15 decembrie 2022, Picard/Comisia, C‑366/21 P, EU:C:2022:984, punctul 53 și jurisprudența citată).

101    În speță, în ceea ce privește al șaselea și al optulea motiv, este suficient să se arate că acestea nu identifică cu precizie punctele din motivarea hotărârii atacate împotriva cărora sunt îndreptate și nici erorile de drept de care ar fi afectate. În plus, aceste motive sunt formulate într‑un mod foarte general, fără a furniza o argumentație suficientă care să permită Curții să le aprecieze temeinicia.

102    De asemenea, în ceea ce privește al șaptelea motiv, deși recurentul precizează că acest motiv vizează punctele 194 și 200-205 din hotărârea atacată, prin faptul că se reproșează Tribunalului că a omis să menționeze și să examineze probele care atestă că AIPN decisese deja să pronunțe sancțiunea eliberării din funcție înainte de audierea din 11 iulie 2019, nu este mai puțin adevărat că recursul nu conține argumente de drept care să susțină o pretinsă lipsă de motivare.

103    În consecință, al șaselea, al șaptelea și al optulea motiv trebuie respinse ca vădit inadmisibile.

104    Întrucât niciunul dintre motivele invocate în susținerea recursului nu a fost admis, acesta trebuie respins în totalitate.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

105    În temeiul articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul nu este fondat, Curtea se pronunță asupra cheltuielilor de judecată. Potrivit articolului 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

106    Întrucât recurentul a căzut în pretenții, se impune, conform concluziilor FRA, ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligat să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de FRA.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște:

1)      Respinge recursul.

2)      Îl obligă pe DD să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Agenția pentru Drepturi Fundamentale a Uniunii Europene (FRA).

Semnături

*      Limba de procedură: engleza.