CELEX:62022TJ0307: Hotărârea Tribunalului (Camera întâi extinsă) din 26 martie 2025.#A2B Connect BV ș.a. împotriva Consiliul Uniunii Europene.#Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina – Interdicție temporară a difuzării și suspendare a autorizațiilor de difuzare a oricărui conținut de către anumite canale mass‑media – Interdicție temporară privind publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de anumite canale mass‑media – Competența Consiliului – Libertatea de exprimare și de informare – Proporționalitate – Obligația de motivare.#Cauza T-307/22.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA TRIBUNALULUI (Camera întâi extinsă)

26 martie 2025(*)

„ Politica externă și de securitate comună – Măsuri restrictive adoptate având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina – Interdicție temporară a difuzării și suspendare a autorizațiilor de difuzare a oricărui conținut de către anumite canale mass‑media – Interdicție temporară privind publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de anumite canale mass‑media – Competența Consiliului – Libertatea de exprimare și de informare – Proporționalitate – Obligația de motivare ”

În cauza T‑307/22,

A2B Connect BV, cu sediul în Purmerend (Țările de Jos),

BIT BV, cu sediul în Ede (Țările de Jos),

      Limba de procedură: engleza.

Freedom Internet BV, cu sediul în Amsterdam (Țările de Jos),

reprezentate de L. Oranje, J. Spauwen și J. van den Brink, avocați,

reclamante,

împotriva

Consiliului Uniunii Europene, reprezentat de S. Lejeune, în calitate de agent,

pârât,

susținut de

Republica Estonia, reprezentată de M. Kriisa, în calitate de agent,

de

Republica Letonia, reprezentată de J. Davidoviča, K. Pommere și I. Romanovska, în calitate de agenți,

de

Republica Lituania, reprezentată de K. Dieninis și V. Kazlauskaitė‑Švenčionienė, în calitate de agenți,

de

Comisia Europeană, reprezentată de J.‑F. Brakeland, C. Giolito, L. Malferrari și M. Carpus Carcea, în calitate de agenți,

și de

Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate, reprezentat de F. Hoffmeister, L. Havas și M. De Almeida Veiga, în calitate de agenți,

intervenienți,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă),

compus din domnii M. van der Woude, președinte, R. Mastroianni (raportor), doamna M. Brkan, domnii I. Gâlea și T. Tóth, judecători,

grefier: domnul A. Marghelis, administrator,

având în vedere faza scrisă a procedurii, în special:

–        cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 24 mai 2022;

–        memoriul în adaptarea cererii introductive depus la grefa Tribunalului la 29 august 2022;

–        memoriul în intervenție al Republicii Estonia, al Republicii Letonia, al Republicii Lituania, al Comisiei și al Înaltului Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate depuse la grefa Tribunalului la 6 ianuarie 2023,

în urma ședinței din 10 iulie 2024,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Prin acțiunea întemeiată pe articolul 263 TFUE, reclamantele, A2B Connect BV, BIT BV și Freedom Internet BV, solicită, în primul rând, anularea Deciziei (PESC) 2022/351 a Consiliului din 1 martie 2022 de modificare a Deciziei 2014/512/PESC privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2022, L 65, p. 5, denumită în continuare „prima decizie atacată”) și a Regulamentului (UE) 2022/350 al Consiliului din 1 martie 2022 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 833/2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2022, L 65, p. 1, denumit în continuare „primul regulament atacat”) (denumite în continuare, împreună, „actele din 1 martie 2022”) și, în al doilea rând, anularea în parte a Deciziei (PESC) 2022/884 a Consiliului din 3 iunie 2022 de modificare a Deciziei 2014/512/PESC privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2022, L 153, p. 128, denumită în continuare „a doua decizie atacată”) și a Regulamentului (UE) 2022/879 al Consiliului din 3 iunie 2022 de modificare a Regulamentului (UE) nr. 833/2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2022, L 153, p. 53, denumit în continuare „al doilea regulament atacat”) (denumite în continuare, împreună, „actele din 3 iunie 2022”), în măsura în care aceste acte (denumite în continuare, împreună, „actele atacate”) le privesc.

 Istoricul litigiului și situația de fapt ulterioară introducerii acțiunii

2        Prezenta cauză se înscrie în contextul măsurilor restrictive introduse de Uniunea Europeană având în vedere acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei.

3        Reclamantele sunt operatori ai societății informaționale, cu sediul în Țările de Jos, care se prezintă drept furnizori de servicii de acces la internet pentru persoane fizice, în ceea ce privește Freedom Internet, sau pentru întreprinderi, în ceea ce privește A2B Connect și BIT.

4        În luna martie 2014, Federația Rusă a anexat în mod ilegal Crimeea, precum și orașul Sevastopol (Ucraina) și desfășoară de atunci acțiuni de destabilizare continue în estul Ucrainei. Ca răspuns la aceste acțiuni, Uniunea a introdus măsuri restrictive având în vedere acțiunile Federației Ruse de destabilizare a situației în Ucraina, măsuri restrictive având în vedere acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei, precum și măsuri restrictive ca răspuns la anexarea ilegală a Crimeii și a orașului Sevastopol de către Federația Rusă.

5        La 17 martie 2014, au fost astfel adoptate de Consiliul Uniunii Europene Decizia 2014/145/PESC privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 16) și Regulamentul (UE) nr. 269/2014 privind măsuri restrictive în raport cu acțiunile care subminează sau amenință integritatea teritorială, suveranitatea și independența Ucrainei (JO 2014, L 78, p. 6).

6        Ulterior, Decizia 2014/512/PESC a Consiliului din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2014, L 229, p. 13) a fost adoptată pentru a introduce măsuri restrictive specifice în domeniile accesului la piețele de capital, apărării, produselor cu dublă utilizare și tehnologiilor sensibile, inclusiv în sectorul energetic. Apreciind că aceste din urmă măsuri intrau în domeniul de aplicare al Tratatului FUE și că punerea lor în aplicare necesita o acțiune de reglementare la nivelul Uniunii, Consiliul a adoptat Regulamentul (UE) nr. 833/2014 din 31 iulie 2014 privind măsuri restrictive având în vedere acțiunile Rusiei de destabilizare a situației în Ucraina (JO 2014, L 229, p. 1), care conține dispoziții mai detaliate pentru a pune în aplicare, atât la nivelul Uniunii, cât și în statele membre, cerințele prevăzute de Decizia 2014/512.

7        La 24 februarie 2022, președintele Federației Ruse a anunțat o operațiune militară în Ucraina și, în aceeași zi, forțele armate rusești au atacat Ucraina în mai multe locuri din țară.

8        La aceeași dată, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate (denumit în continuare „Înaltul Reprezentant”) a publicat o declarație în numele Uniunii prin care condamna invazia Ucrainei de către forțele armate ale Federației Ruse și a indicat că răspunsul Uniunii va include măsuri restrictive atât sectoriale, cât și individuale. În concluziile sale adoptate în cadrul reuniunii extraordinare din aceeași zi, Consiliul European a condamnat cu cea mai mare fermitate această „agresiune neprovocată și nejustificată”, considerând că, prin acțiunile sale militare ilegale, pentru care ar trebui să fie răspunzătoare, Federația Rusă încălca în mod flagrant dreptul internațional și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite, semnată la San Francisco la 26 iunie 1945 (denumită în continuare „Carta Organizației Națiunilor Unite”) și aducea atingere securității și stabilității europene și mondiale.

9        În acest context, la 1 martie 2022, Consiliul a adoptat, în temeiul articolului 29 TUE, prima decizie atacată și, în temeiul articolului 215 TFUE, primul regulament atacat, pentru a interzice acțiuni de propagandă continue și concertate în susținerea agresiunii militare a Federației Ruse împotriva Ucrainei, având ca destinație societatea civilă din Uniune și din țările vecine, desfășurate prin intermediul anumitor canale mass‑media aflate sub controlul permanent, direct sau indirect, al conducerii Federației Ruse, astfel de acțiuni constituind o amenințare la adresa ordinii și a securității publice din Uniune.

10      Articolul 1 punctul 1 din prima decizie atacată a introdus în Decizia 2014/512 un nou articol 4g, care are următorul cuprins:

„(1)      Se interzice operatorilor difuzarea sau permiterea, facilitarea sau contribuirea în alt mod la difuzarea oricărui conținut de către persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa IX, inclusiv prin transmisie sau distribuție prin orice fel de mijloace, cum ar fi cablu, satelit, IP‑TV, furnizori de servicii internet, platforme sau aplicații de partajare a materialelor video pe internet, indiferent dacă sunt noi sau preinstalate.

(2)      Orice licență de difuzare sau orice acord de autorizare, transmisie și distribuție a difuzării încheiat cu persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa IX se suspendă.”

11      Articolul 1 punctul 1 din primul regulament atacat a introdus în Regulamentul nr. 833/2014 un nou articol 2f, care are următorul cuprins:

„(1)      Se interzice operatorilor difuzarea sau permiterea, facilitarea sau contribuirea în alt mod la difuzarea oricărui conținut de către persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa XV, inclusiv prin transmisie sau distribuție prin orice fel de mijloace, cum ar fi cablu, satelit, IP‑TV, furnizori de servicii internet, platforme sau aplicații de partajare a materialelor video pe internet, indiferent dacă sunt noi sau preinstalate.

(2)      Orice licență de difuzare sau orice acord de autorizare, transmisie și distribuție a difuzării încheiat cu persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa XV se suspendă.”

12      Prin actele din 1 martie 2022, o listă a persoanelor juridice, a entităților sau a organismelor care fac obiectul interdicției de difuzare a fost adăugată ca anexa IX la Decizia 2014/512 și, respectiv, ca anexa XV la Regulamentul nr. 833/2014 (denumită în continuare „lista în cauză”). Denumirile reclamantelor nu figurează în cadrul acesteia.

13      Având în vedere gravitatea situației din Ucraina, Consiliul a adoptat actele din 3 iunie 2022, și anume, în temeiul articolului 29 TUE, a doua decizie atacată și, în temeiul articolului 215 TFUE, al doilea regulament atacat.

14      Articolul 1 punctul 10 din a doua decizie atacată a adăugat la articolul 4g din Decizia 2014/512 un nou alineat (3), care are următorul cuprins:

„(3)      Se interzice publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa IX, inclusiv prin transmisia sau distribuția prin oricare dintre mijloacele menționate la alineatul (1).”

15      Articolul 1 punctul 1 din al doilea regulament atacat a adăugat la articolul 2f din Regulamentul nr. 833/2014 un nou alineat (3), care are în esență același cuprins.

16      Articolul 1 punctul 14 din a doua decizie atacată și punctul 4 din anexa la această decizie, precum și articolul 1 punctul 21 și anexa VI la al doilea regulament atacat au modificat lista în cauză, adăugând denumirile a trei entități suplimentare, printre care nu figurează cele ale reclamantelor.

 Concluziile părților

17      În urma adaptării cererii introductive în temeiul articolului 86 din Regulamentul de procedură al Tribunalului, reclamantele solicită Tribunalului:

–        anularea actelor atacate;

–        obligarea Consiliului la plata cheltuielilor de judecată.

18      În ultima formă a înscrisurilor sale, Consiliul solicită în esență Tribunalului:

–        respingerea acțiunii și a memoriului în adaptare ca inadmisibile sau, în subsidiar, ca neîntemeiate;

–        obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată.

19      Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania, Comisia Europeană și Înaltul Reprezentant solicită în esență respingerea acțiunii.

 În drept

20      Prin acțiune și prin adaptarea cererii introductive, reclamantele solicită anularea, pe de o parte, a actelor din 1 martie 2022, în măsura în care articolul 4g, introdus prin prima decizie atacată în Decizia 2014/512, și, respectiv, articolul 2f, introdus prin primul regulament atacat în Regulamentul nr. 833/2014, prevăd, în termeni aproape identici, interzicerea difuzării oricărui conținut de către canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză și, pe de altă parte, a actelor din 3 iunie 2022, în măsura în care articolul 4g alineatul (3), introdus prin a doua decizie atacată în Decizia 2014/512, și articolul 2f alineatul (3), introdus prin al doilea regulament atacat în Regulamentul nr. 833/2014, prevăd, în termeni aproape identici, interdicția de a face publicitate pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză.

21      Fără a invoca în mod formal o excepție în temeiul articolului 130 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Consiliul invocă în înscrisurile sale inadmisibilitatea acțiunii, pentru motivul că cererea de anulare a actelor din 1 martie 2022 nu îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE. De asemenea, acesta susține că memoriul în adaptare este inadmisibil pentru motivul că, pe de o parte, acesta nu îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 86 din Regulamentul de procedură și că, pe de altă parte, reclamantele nu au nici interesul de a acționa, nici calitate procesuală activă împotriva actelor din 3 iunie 2022.

 Cu privire la competența Tribunalului de a se pronunța cu privire la capătul de cerere prin care se solicită anularea deciziilor atacate

22      Trebuie analizat din oficiu dacă concluziile prin care se solicită anularea primei și a celei de a doua decizii atacate (denumite în continuare „deciziile atacate”) sunt aduse în fața unei instanțe competente să se pronunțe cu privire la acestea. Astfel, întrucât problema competenței sale de a soluționa un litigiu este de ordine publică, o asemenea problemă poate fi examinată de Tribunal chiar din oficiu, în orice moment al procedurii (a se vedea Hotărârea din 7 februarie 2024, Usmanov/Consiliul, T‑237/22, nepublicată, atacată cu recurs, EU:T:2024:56, punctul 22 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 15 mai 2024, Russian Direct Investment Fund/Consiliul, T‑235/22, nepublicată, EU:T:2024:311, punctul 19 și jurisprudența citată). Părțile au fost ascultate în această privință, în ședință, ca răspuns la o întrebare scrisă care le fusese adresată înainte de organizarea acesteia.

23      În această privință, este necesar să se arate că deciziile atacate au fost adoptate în temeiul articolului 29 TUE, care este o dispoziție referitoare la politica externă și de securitate comună (PESC).

24      Deși, în temeiul articolului 24 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză TUE și al articolului 275 primul paragraf TFUE, Curtea de Justiție a Uniunii Europene nu este, în principiu, competentă în ceea ce privește dispozițiile privind PESC, nici în ceea ce privește actele adoptate în temeiul acestor dispoziții, trebuie amintit totuși că tratatele stabilesc în mod explicit două excepții de la acest principiu. Astfel, pe de o parte, atât articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză TUE, cât și articolul 275 al doilea paragraf TFUE prevăd că Curtea de Justiție a Uniunii Europene este competentă să controleze respectarea articolului 40 TUE. Pe de altă parte, articolul 24 alineatul (1) al doilea paragraf ultima teză TUE atribuie Curții de Justiție a Uniunii Europene competența de a controla legalitatea anumitor decizii menționate la articolul 275 al doilea paragraf TFUE. La rândul său, această din urmă dispoziție prevede competența instanței Uniunii de a se pronunța cu privire la acțiunile formulate în condițiile prevăzute la articolul 263 al patrulea paragraf TFUE privind controlul legalității deciziilor Consiliului adoptate în temeiul dispozițiilor referitoare la PESC, care prevăd măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 60 și jurisprudența citată).

25      În ceea ce privește actele adoptate în temeiul dispozițiilor referitoare la PESC, caracterul individual al acestor acte este cel care deschide, în conformitate cu articolul 275 al doilea paragraf TFUE, accesul la instanțele Uniunii (a se vedea Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 103 și jurisprudența citată).

26      În această privință, trebuie amintit că măsurile restrictive se aseamănă, în același timp, atât cu actele cu caracter general în măsura în care impun unei categorii de destinatari determinați în mod general și abstract să pună în aplicare interdicții privind activitățile anumitor entități menționate în anexele la acestea, cât și cu decizii individuale cu privire la entitățile respective (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 102 și jurisprudența citată).

27      În speță, pe de o parte, articolul 4g alineatul (1) din Decizia 2014/512, astfel cum a fost introdus prin articolul 1 punctul 1 din prima decizie atacată, prevede interdicția pentru „operatori… privind difuzarea sau permiterea, facilitarea sau contribuirea în alt mod la difuzarea oricărui conținut de către [canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză]”. Pe de altă parte, articolul 4g alineatul (3) din Decizia 2014/512, astfel cum a fost introdus prin articolul 1 punctul 10 din a doua decizie atacată, prevede interdicția privind „publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de [canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză], inclusiv prin transmisia sau distribuția prin oricare dintre mijloacele menționate la alineatul (1)”.

28      Astfel, este necesar să se constate că deciziile atacate fac referire în mod explicit la canalele mass‑media enumerate în lista în cauză, al căror conținut face obiectul interdicțiilor impuse de dispozițiile menționate anterior. Asemenea măsuri vizează, așadar, canale mass‑media identificate și constituie, în privința acestora, măsuri restrictive împotriva persoanelor juridice în sensul articolului 275 al doilea paragraf TFUE.

29      Într‑adevăr, reiese din jurisprudență că o decizie care prevede măsuri restrictive poate fi considerată individuală dacă persoana vizată este identificată în corpul său sau într‑o listă anexată la aceasta, cu alte cuvinte dacă persoana respectivă este vizată nominal de decizia menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 mai 2024, Russian Direct Investment Fund/Consiliul, T‑235/22, nepublicată, EU:T:2024:311, punctul 25 și jurisprudența citată).

30      Or, în măsura în care denumirea reclamantelor nu figurează nici în corpul Deciziei 2014/512 astfel cum a fost modificată, nici în anexa IX la aceasta, cu modificările ulterioare, deciziile atacate nu constituie măsuri restrictive împotriva reclamantelor (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 104, și Hotărârea din 15 mai 2024, Russian Direct Investment Fund/Consiliul, T‑235/22, nepublicată, EU:T:2024:311, punctul 26). Astfel, măsurile restrictive în cauză, care sunt prevăzute atât de deciziile atacate, cât și de primul și de al doilea regulament atacate (denumite în continuare „regulamentele atacate”), trebuie înțelese ca având o aplicabilitate generală împotriva reclamantelor (a se vedea punctul 27 de mai sus), în măsura în care acestea fac parte dintre entitățile care aparțin categoriei generale și abstracte a „operatorilor” cărora li se interzice difuzarea oricărui conținut provenind de la „persoanele juridice, entitățile sau organismele enumerate în anexa IX” la Decizia 2014/512, astfel cum a fost modificată, și o aplicabilitate individuală în privința acestora din urmă.

31      Prin urmare, reclamantele nu se pot prevala de natura individuală a măsurilor restrictive în cauză în privința canalelor mass‑media identificate în corpul Deciziei 2014/512, astfel cum a fost modificată, prin intermediul trimiterii explicite la lista în cauză în care figurează denumirile acestora din urmă, pentru a fundamenta competența Tribunalului de a soluționa acțiunea lor în anulare.

32      Rezultă că Tribunalul nu este competent să se pronunțe cu privire la legalitatea deciziilor atacate.

33      În schimb, competența Tribunalului nu este în niciun caz limitată în ceea ce privește regulamentele atacate care, întrucât au fost adoptate în temeiul articolului 215 TFUE, transpun în practică deciziile atacate, adoptate în contextul PESC. Astfel, asemenea regulamente constituie acte ale Uniunii, adoptate în temeiul Tratatului FUE, în privința cărora instanțele Uniunii trebuie, în conformitate cu competențele cu care sunt învestite în temeiul tratatelor, să asigure un control, în principiu complet, al legalității (Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 106).

34      Având în vedere cele de mai sus, nu este necesar să se statueze decât cu privire la legalitatea regulamentelor atacate.

 Cu privire la cererea de anulare a regulamentelor atacate

 Cu privire la admisibilitate

35      Consiliul, susținut de Comisie, arată în special că reclamantele, în calitate de furnizori de servicii internet, nu sunt vizate în mod direct de primul regulament atacat, din moment ce acestea nu ar avea decât o obligație indirectă de a bloca accesul la site‑urile canalelor mass‑media vizate de măsurile restrictive în cauză. În plus, Consiliul invocă inadmisibilitatea adaptării cererii introductive pentru motivul, pe de o parte, că aceasta nu îndeplinește criteriile prevăzute la articolul 86 din Regulamentul de procedură și, pe de altă parte, că reclamantele nu au nici interesul de a acționa, nici calitate procesuală activă într‑o acțiune în anulare îndreptată împotriva celui de al doilea regulament atacat. Acțiunea și adaptarea cererii introductive ar fi, așadar, inadmisibile.

36      Reclamantele contestă aceste argumente.

37      În această privință, trebuie amintit că instanța Uniunii are dreptul să aprecieze, în funcție de împrejurările fiecărei spețe, dacă o bună administrare a justiției justifică respingerea pe fond a unei acțiuni fără pronunțarea prealabilă cu privire la admisibilitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 2002, Consiliul/Boehringer, C‑23/00 P, EU:C:2002:118, punctele 51 și 52).

38      În speță, întrucât acțiunea este, în orice caz și pentru motivele prezentate în continuare, nefondată, este necesar, din motive de economie a procedurii, să se examineze temeinicia acesteia, fără a se pronunța în prealabil cu privire la admisibilitatea sa.

 Cu privire la fond

39      În susținerea acțiunii, reclamantele invocă trei motive, întemeiate în esență, primul, pe lipsa competenței Consiliului de a adopta regulamentele atacate, al doilea, pe încălcarea dreptului la libertatea de exprimare și de informare, consacrat la articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), și, al treilea, pe încălcarea dreptului la bună administrare, garantat la articolul 41 din cartă.

40      Trebuie analizat mai întâi primul motiv, apoi al treilea motiv și, în sfârșit, al doilea motiv.

–       Cu privire la primul motiv, întemeiat pe lipsa competenței Consiliului de a adopta regulamentele atacate

41      Reclamantele susțin că, prin adoptarea regulamentelor atacate, Consiliul a acționat în afara cadrului competențelor sale în materie de PESC. Mai precis, aceste regulamente nu ar urmări unul dintre obiectivele PESC, astfel cum au fost identificate în documentul intitulat „Orientări privind punerea în aplicare și evaluarea măsurilor restrictive (sancțiunilor) în cadrul politicii externe și de securitate comune a Uniunii Europene”, adoptat de Consiliu la 4 mai 2018 (denumite în continuare „Orientările privind măsurile restrictive”). Regulamentele atacate ar urmări mai degrabă să reglementeze în mod direct un anumit conținut mediatic pentru a proteja cetățenii Uniunii împotriva unei dezinformări dăunătoare pentru un timp nedefinit și fără a avea nicio legătură cu războiul din Ucraina.

42      Potrivit reclamantelor, reglementarea conținutului mediatic ar intra mai degrabă în domeniul de aplicare al Directivei 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (JO 2010, L 95, p. 1), care printre altele conferă doar autorităților naționale competența de a interveni pentru a sancționa un canal mass‑media audiovizual pentru un conținut editorial inadecvat. Astfel, cu mult înainte de adoptarea regulamentelor atacate, șase state membre ar fi adoptat deja măsuri în temeiul directivei menționate cu privire la conținutul mediatic prejudiciabil care provenea din mass‑media rusă.

43      Consiliul, susținut de Republica Estonia, de Republica Letonia, de Republica Lituania, de Comisie și de Înaltul Reprezentant, contestă argumentele reclamantelor.

44      Deși s‑a concluzionat, la punctul 34 de mai sus, că nu era necesar să se statueze decât cu privire la legalitatea regulamentelor atacate, trebuie totuși să se arate că, potrivit articolului 215 alineatul (2) TFUE, Consiliul nu poate adopta măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal decât atunci când o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul UE, prevede acest lucru. În consecință, condiția prealabilă verificării competenței Consiliului de a adopta regulamentele atacate este ca acesta să fie competent să adopte deciziile atacate, care îi conferă această competență.

45      În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 3 alineatul (5) TUE, în relațiile sale cu restul comunității internaționale, Uniunea își afirmă și promovează valorile și interesele și contribuie la protecția cetățenilor săi. Aceasta contribuie la pacea, securitatea, precum și la respectarea strictă și dezvoltarea dreptului internațional, inclusiv la respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite.

46      Deciziile atacate se întemeiază pe articolul 29 TUE. Această dispoziție, inserată în capitolul 2 din titlul V din Tratatul UE referitor la „Dispoziții speciale privind [PESC]”, conferă Consiliului competența de a „adopta decizii care definesc poziția Uniunii într‑o anumită chestiune de natură geografică sau tematică”. În conformitate cu articolul 23 TUE, acțiunea Uniunii pe scena internațională, în temeiul aceluiași capitol, are la bază principiile, urmărește realizarea obiectivelor și se desfășoară în conformitate cu dispozițiile generale prevăzute în capitolul 1, inclusiv, potrivit articolului 21 alineatul (1) TUE, democrația, statul de drept, universalitatea și indivizibilitatea drepturilor omului, respectarea demnității umane, respectarea principiilor Cartei Organizației Națiunilor Unite și a dreptului internațional. Articolul 24 alineatul (1) TUE precizează că „[c]ompetența Uniunii în materie de [PESC] include toate domeniile politicii externe, precum și toate chestiunile referitoare la securitatea Uniunii” (Hotărârea din 27 iulie 2022, RT France/Consiliul, T‑125/22, denumită în continuare „Hotărârea RT France”, EU:T:2022:483, punctul 49).

47      Potrivit jurisprudenței, din dispozițiile coroborate, pe de o parte, ale articolelor 21, 23, ale articolului 24 alineatul (1), ale articolului 25 și ale articolului 28 alineatul (1) primul paragraf TUE și, pe de altă parte, ale articolului 29 TUE, rezultă că constituie „poziții… ale Uniunii”, în sensul acestui din urmă articol, deciziile care, în primul rând, se înscriu în cadrul PESC, astfel cum este definită la articolul 24 alineatul (1) TUE, în al doilea rând, se referă la o „anumită chestiune de natură geografică sau tematică” și, în al treilea rând, nu au caracterul unei „acțiuni cu caracter operativ” în sensul articolului 28 TUE, și anume acțiuni care implică operațiuni civile sau militare desfășurate de unul sau mai multe state membre în afara Uniunii (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 50 și jurisprudența citată).

48      Noțiunea de „poziția Uniunii” în sensul articolului 29 TUE se pretează, așadar, la o interpretare largă, astfel încât, în măsura în care condițiile enunțate la punctul 47 de mai sus sunt respectate, pot fi adoptate, în temeiul articolului menționat, printre altele, nu numai acte cu caracter programatic sau simple declarații de intenție, ci și decizii care prevăd măsuri de natură să modifice direct situația juridică a persoanelor fizice. Această împrejurare este de altfel confirmată de modul de redactare a articolului 275 al doilea paragraf TFUE (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 51 și jurisprudența citată).

49      Având în vedere întinderea vastă a scopurilor și a obiectivelor PESC, astfel cum sunt exprimate la articolul 3 alineatul (5) și la articolul 21 TUE, precum și în dispozițiile specifice referitoare la aceasta, în special articolele 23 și 24 TUE, Consiliul dispune de o largă putere de apreciere în definirea obiectului măsurilor restrictive pe care Uniunea le adoptă în domeniul PESC. Așadar, nu se poate reproșa Consiliului că a considerat că, în fața crizei internaționale provocate de agresiunea Federației Ruse împotriva Ucrainei, printre măsurile utile pentru a reacționa la amenințarea gravă la adresa păcii la frontierele Uniunii și la încălcarea dreptului internațional putea figura și interzicerea difuzării oricărui conținut de către anumite canale mass‑media, finanțate din bugetul statului rus, pentru motivul că acestea ar sprijini agresiunea menționată prin acțiuni de propagandă continue și concertate ce vizează societatea civilă din Uniune și din țările din vecinătate, denaturând și manipulând grav faptele (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 52). Totodată, într‑un astfel de context, Consiliul putea de asemenea, în temeiul dispozițiilor referitoare la PESC, să adopte o interdicție privind publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de canalele mass‑media enumerate în lista în cauză.

50      Astfel, din considerentele (8) și (19) ale primei și, respectiv, ale celei de a doua decizii atacate reiese că, potrivit aprecierii Consiliului, acțiunile menționate la punctul 49 de mai sus constituiau o amenințare semnificativă și directă la adresa ordinii și securității publice a Uniunii, ceea ce justifica intervenția sa în cadrul competențelor pe care i le recunoaște Tratatul UE la capitolul 2 din titlul V (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 53).

51      Astfel de intervenții sunt, așadar, legate în mod direct de finalitățile PESC prevăzute la articolul 21 alineatul (2) literele (a) și (c) TUE, întrucât ar urmări, pe de o parte, să apere valorile Uniunii, interesele sale fundamentale, securitatea, independența și integritatea sa și, pe de altă parte, să mențină pacea, să prevină conflictele și să consolideze securitatea internațională (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 54 și jurisprudența citată).

52      În ceea ce privește obiectivele urmărite de Consiliu, considerentele (4)-(10) ale primei decizii atacate, precum și considerentele (4), (5) și (17)-(20) ale celei de a doua decizii atacate se referă la necesitatea de a proteja Uniunea și statele sale membre împotriva campaniilor de dezinformare și de destabilizare care ar fi efectuate de canalele mass‑media aflate sub controlul conducerii Federației Ruse și care ar amenința ordinea și securitatea publică a Uniunii, într‑un context marcat de o agresiune militară împotriva Ucrainei. Este vorba, astfel, despre interese publice care urmăresc protejarea societății europene și care se înscriu într‑o strategie globală care are drept scop să pună capăt, cât mai repede posibil, agresiunii suferite de Ucraina (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 55).

53      Întrucât propaganda și campaniile de dezinformare sunt de natură să repună în discuție fundamentele societăților democratice și fac parte integrantă din arsenalul de război modern, măsurile restrictive în cauză se înscriu de asemenea în cadrul urmăririi de către Uniune a obiectivelor care i‑au fost atribuite prin articolul 3 alineatele (1) și (5) TUE (Hotărârea RT France, punctul 56).

54      Prin adoptarea deciziilor atacate, Consiliul a exercitat, așadar, competența atribuită Uniunii prin tratate în temeiul dispozițiilor referitoare la PESC. Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de Orientările privind măsurile restrictive, care, astfel cum susține în mod întemeiat Consiliul, nu pot, în orice caz, să fie interpretate în sensul că limitează competența menționată.

55      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție nici de argumentația potrivit căreia Consiliul și‑ar fi depășit competențele care îi sunt conferite de tratate prin adoptarea unor măsuri care urmăresc să reglementeze în mod direct un anumit conținut mediatic pentru a proteja cetățenii Uniunii împotriva dezinformării care provoacă prejudicii pe termen nedeterminat și fără a avea legătură cu războiul din Ucraina. Într‑adevăr, actele atacate au ca obiect impunerea unor măsuri restrictive ca reacție la acțiunile și la politica Federației Ruse care urmăresc să destabilizeze și să aducă atingere suveranității și integrității Ucrainei. Prin urmare, reclamantele nu pot susține că, prin adoptarea măsurilor menționate, Consiliul s‑ar fi întemeiat pe dispozițiile Tratatului UE referitoare la PESC pentru a reglementa conținutul canalelor mass‑media vizate de actele menționate dincolo de contextul caracterizat de acțiunile și de politicile de destabilizare a Ucrainei de către Federația Rusă.

56      Pe de altă parte, situația este aceeași în ceea ce privește împrejurarea, invocată de reclamante, potrivit căreia sancționarea unui canal mass‑media audiovizual pentru un conținut editorial inadecvat nu ar fi decât de competența autorităților de reglementare naționale. Astfel, pe de o parte, competențele Uniunii, inclusiv cele referitoare la PESC, nu pot fi nici excluse și nici condiționate de existența sau de exercitarea competențelor atribuite de dreptul național unei autorități administrative. Prin urmare, împrejurarea că o autoritate administrativă națională dispune de o competență de a adopta sancțiuni nu se opune competenței recunoscute Consiliului de a adopta, în condiții speciale, măsuri restrictive prin care se urmărește interzicerea temporară și reversibilă a difuzării unui anumit conținut mediatic (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 57).

57      Pe de altă parte, trebuie arătat că competența atribuită autorităților administrative naționale prin legislațiile interne nu urmărește aceleași obiective, nu se întemeiază pe aceleași postulate și nici pe aceleași valori și nu poate garanta aceleași rezultate ca o intervenție uniformă și imediată pe întreg teritoriul Uniunii, precum cea realizabilă în temeiul PESC. Trebuie să se observe de asemenea că, în dispozitivele lor, deciziile atacate se adresează operatorilor, interzicându‑le difuzarea oricărui conținut de către entitățile enumerate în lista în cauză și publicitatea în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de entitățile menționate, prin orice fel de mijloace, inclusiv prin cablu, satelit, IP‑TV, furnizori de servicii internet, platforme sau aplicații de partajare a materialelor video pe internet, indiferent dacă sunt noi sau preinstalate. În măsura în care astfel de interdicții se aplică indiferent de statul membru în care sunt stabiliți operatorii menționați și indiferent de modul de difuzare a conținutului, rezultă că rezultatele urmărite de deciziile atacate nu ar fi putut fi atinse prin intermediul autorităților naționale de reglementare, a căror competență este limitată la teritoriul statului membru căruia îi aparțin, și a căror intervenție, indiferent de tipul acesteia, în consecință, nu ar fi putut avea aceeași eficacitate precum cea a unei măsuri cu caracter general adoptate în cadrul PESC (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 58).

58      În sfârșit, referitor la argumentul invocat de reclamante privind în esență repartizarea competențelor interne ale Uniunii, este necesar să se constate că adoptarea actelor atacate nu poate fi repusă în discuție de posibilitatea Uniunii de a interveni, în domeniul serviciilor audiovizuale, pe baza altor categorii de competențe reglementate de Tratatul FUE, în special a competențelor atribuite Uniunii pentru reglementarea pieței interne, în temeiul articolului 4 alineatul (2) TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 59).

59      În această privință, este suficient să se amintească faptul că, în conformitate cu articolul 40 al doilea paragraf TUE, punerea în aplicare a politicilor prevăzute la articolele 3-6 TFUE nu trebuie să aducă atingere aplicării procedurilor și domeniului de aplicare al atribuțiilor instituțiilor prevăzute de tratate în vederea exercitării competențelor Uniunii în temeiul PESC (Hotărârea RT France, punctul 60).

60      În consecință, competențele Uniunii în temeiul PESC și în temeiul altor dispoziții ale Tratatului FUE ce se încadrează în partea a treia a acestuia, care privesc politicile și acțiunile interne ale Uniunii, nu se exclud reciproc, ci se completează, fiecare având propriul domeniu de aplicare și urmărind să atingă obiective diferite (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 61 și jurisprudența citată).

61      În ceea ce privește competența Consiliului de a adopta primul regulament atacat, trebuie arătat că, potrivit articolului 215 alineatul (2) TFUE, în cazul în care acest lucru se prevede într‑o decizie, adoptată în conformitate cu titlul V capitolul 2 din Tratatul UE, Consiliul poate adopta măsuri restrictive împotriva unor persoane fizice sau juridice, grupuri sau entități fără caracter statal.

62      În speță, dat fiind că, astfel cum s‑a amintit la punctul 44 de mai sus, pentru a verifica competența Consiliului de a adopta regulamentele atacate, trebuie să se verifice în prealabil dacă acesta era competent să adopte deciziile atacate care să îi confere această competență, este necesar să se arate că, întrucât Consiliul putea adopta în mod valabil deciziile atacate în temeiul articolului 29 TUE, adoptarea regulamentelor menționate în temeiul articolului 215 alineatul (2) TFUE era necesară, după cum reiese din considerentul (12) și din considerentul (28) al primului și, respectiv, al celui de al doilea regulament atacat, pentru a asigura punerea în aplicare uniformă a măsurilor restrictive în cauză pe teritoriul Uniunii. Astfel, din moment ce măsurile menționate pot fi puse în aplicare numai prin impunerea în sarcina operatorilor a interdicției temporare privind, pe de o parte, difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media enumerate în lista în cauză și, pe de altă parte, publicitatea în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de aceștia din urmă, trebuie să se constate că punerea în aplicare uniformă a unor astfel de interdicții pe întreg teritoriul Uniunii putea fi realizată mai bine la nivelul Uniunii decât la nivel național (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 63).

63      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, motivul întemeiat pe necompetența Consiliului trebuie respins ca nefondat.

–       Cu privire la al treilea motiv, întemeiat pe încălcarea dreptului la bună administrare, garantat de articolul 41 din cartă

64      Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamantele invocă încălcarea dreptului la bună administrare, garantat la articolul 41 din cartă, ca urmare, în esență, a încălcării obligației de motivare consacrate la articolul 296 TFUE.

65      Potrivit reclamantelor, Consiliul și‑a încălcat obligația de a furniza motivele specifice și concrete, legate în special de contextul, precum și de gravitatea și de urgența deosebită a situației, pentru care a apreciat că era necesar să adopte măsurile restrictive în cauză. În ceea ce privește contextul, considerentele regulamentelor atacate s‑ar limita să furnizeze motive referitoare numai la activitățile de difuzare ale canalelor mass‑media, fără a ține seama de rolul neutru al „operatorilor”, precum reclamantele. În ceea ce privește gravitatea și urgența situației, Consiliul nu ar fi motivat suficient rațiunile pentru care canalele mass‑media, ale căror denumiri figurează în lista în cauză, ar difuza o propagandă prejudiciabilă care ar justifica adoptarea măsurilor restrictive în cauză.

66      Consiliul nu și‑ar fi îndeplinit nici obligația de a motiva alegerea temeiului legal reținut în regulamentele atacate, nici obligația sa de a include în acestea o justificare detaliată a necesității și a proporționalității acestor regulamente, precum și a conformității lor cu drepturile fundamentale.

67      În sfârșit, reclamantele reproșează Consiliului că nu a documentat și nu a făcut public procesul decizional care a condus la adoptarea regulamentelor atacate, ceea ce le‑ar fi împiedicat să cunoască originea și contextul acestora.

68      În memoriul în replică, reclamantele susțin de asemenea că considerațiile din Hotărârea RT France nu pot fi aplicate în prezenta cauză, din moment ce caracterul insuficient al motivării nu a fost apreciat în această hotărâre decât cu privire la RT France.

69      Consiliul, susținut de Republica Estonia, de Republica Letonia, de Republica Lituania, de Comisie și de Înaltul Reprezentant, contestă argumentele reclamantelor.

70      Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în pofida titlului prezentului motiv, în care reclamantele se referă, în mod generic, la încălcarea dreptului la bună administrare, garantat la articolul 41 din cartă, în realitate, acestea nu invocă decât o încălcare a obligației de motivare.

71      Or, potrivit unei jurisprudențe constante, obligația de a motiva un act cauzator de prejudiciu are ca scop, pe de o parte, să furnizeze persoanei interesate indicații suficiente pentru a afla dacă actul este bine fundamentat sau dacă este, eventual, afectat de un viciu care permite contestarea validității sale în fața instanței Uniunii și, pe de altă parte, să dea posibilitatea acestei instanțe să își exercite controlul asupra legalității actului respectiv (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 102 și jurisprudența citată).

72      Trebuie amintit de asemenea că motivarea impusă la articolul 296 TFUE și la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din cartă trebuie să fie adaptată naturii actului în cauză și contextului în care actul a fost adoptat. Cerința motivării trebuie apreciată în funcție de împrejurările cauzei, în special de conținutul actului, de natura motivelor invocate și de interesul de a primi explicații pe care îl pot avea destinatarii sau alte persoane vizate în mod direct și individual de actul respectiv. În mod special, nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente, în măsura în care caracterul suficient al unei motivări trebuie apreciat nu numai prin prisma modului de redactare, ci și în raport cu contextul său, precum și cu ansamblul normelor juridice care reglementează materia respectivă (a se vedea hotărârea RT France, punctul 103 și jurisprudența citată).

73      Astfel, pe de o parte, un act care lezează este suficient motivat atunci când intervine într‑un context cunoscut de persoana interesată, care îi permite acesteia să înțeleagă semnificația măsurii adoptate în privința sa. Pe de altă parte, gradul de precizie a motivării unui act trebuie să fie proporțional cu posibilitățile materiale și cu condițiile tehnice și de timp în care acesta trebuie adoptat (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 104 și jurisprudența citată).

74      Având în vedere această jurisprudență, trebuie să se facă distincție în funcție de aspectul dacă motivarea actelor în litigiu se referă la dispoziții cu aplicabilitate generală sau se referă la dispoziții care, pentru destinatarii acestora, constituie măsuri restrictive cu caracter individual (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Gazprom Neft/Consiliul, T‑735/14 și T‑799/14, EU:T:2018:548, punctul 114).

75      Într‑adevăr, în ceea ce privește dispozițiile cu aplicabilitate generală, motivarea se poate limita să indice, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea lor și, pe de altă parte, obiectivele generale pe care își propun să le atingă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 120 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 17 septembrie 2020, Rosneft ș.a./Consiliul, C‑732/18 P, nepublicată, EU:C:2020:727, punctul 68).

76      În schimb, în ceea ce privește dispozițiile care constituie, pentru destinatarii acestora, măsuri restrictive cu caracter individual, jurisprudența a precizat că motivarea unui act al Consiliului prin care se impune o măsură restrictivă trebuie nu numai să identifice temeiul juridic al acestei măsuri, ci și motivele specifice și concrete pentru care Consiliul a considerat, în exercitarea puterii sale discreționare de apreciere, că persoana vizată trebuia să facă obiectul unei astfel de măsuri (a se vedea Hotărârea din 13 septembrie 2018, Gazprom Neft/Consiliul, T‑735/14 și T‑799/14, EU:T:2018:548, punctul 117 și jurisprudența citată).

77      În lumina acestor considerații trebuie să se verifice dacă Consiliul și‑a îndeplinit obligația de a motiva dispozițiile în litigiu potrivit cerințelor legale.

78      În speță, trebuie arătat că regulamentele atacate prin care se impun măsurile restrictive în cauză nu au o aplicabilitate individuală în privința reclamantelor (a se vedea punctul 30 de mai sus). Dimpotrivă, aceste măsuri urmăresc să introducă o interdicție cu aplicabilitate generală pentru toți operatorii privind, pe de o parte, difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media aflate sub controlul permanent, direct sau indirect, al conducerii Federației Ruse și ale căror denumiri figurează în lista în cauză și, pe de altă parte, publicitatea în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de aceștia din urmă. Prin urmare, este necesar să se aprecieze caracterul suficient al motivării în ceea ce privește, pe de o parte, situația de ansamblu care a condus la adoptarea dispozițiilor în litigiu și, pe de altă parte, obiectivele generale pe care își propun să le atingă (a se vedea punctul 75 de mai sus).

79      Trebuie amintit că, la punctele 112 și 113 din Hotărârea RT France, Tribunalul a statuat că motivarea primului regulament atacat era suficientă în ceea ce privește reclamanta din această cauză, în raport cu care acest act constituia o măsură cu caracter individual. Rezultă că primul regulament atacat este în mod necesar suficient motivat în ceea ce privește reclamantele din prezenta cauză, dat fiind faptul că, în privința lor, acest regulament constituie un act cu aplicabilitate generală a cărui motivare se poate limita, astfel cum reiese din jurisprudența amintită la punctul 75 de mai sus, să indice situația de ansamblu care a condus la adoptarea actelor privind măsurile restrictive în cauză și obiectivele generale pe care își propun să le atingă.

80      În această privință, astfel cum Tribunalul a arătat deja la punctul 107 din Hotărârea RT France, contextul general care a determinat Consiliul să adopte măsurile restrictive în cauză este expus în mod clar, printre altele, în considerentele primului regulament atacat. Astfel, pe de o parte, considerentul (4) al acestui regulament face trimitere la concluziile Consiliului European din 24 februarie 2022 (a se vedea punctul 8 de mai sus), prin care acesta a condamnat în termenii cei mai fermi „agresiunea militară neprovocată și nejustificată” din partea Federației Ruse împotriva Ucrainei, a solicitat pregătirea și adoptarea de urgență a unei noi serii de sancțiuni individuale și economice și i‑a solicitat, printre altele, Federației Ruse să pună capăt campaniei sale de dezinformare. Pe de altă parte, considerentul (5) al regulamentului menționat face trimitere la concluziile Consiliului din 10 mai 2021 prin care acesta a subliniat necesitatea de a consolida în continuare reziliența Uniunii și a statelor membre, precum și capacitatea acestora de a contracara amenințările hibride, inclusiv dezinformarea, printre altele față de intervențiile și operațiunile de influențare străine. Primul regulament atacat indică astfel situația de ansamblu, cunoscută de reclamante, și obiectivele generale pe care își propune să le atingă. Același lucru este valabil și pentru al doilea regulament atacat. Este necesar să se arate că astfel de justificări reies și din considerentele (7)-(11) și (13) ale celui de al doilea regulament atacat.

81      Prin urmare, este necesar să se considere că Consiliul a motivat suficient regulamentele atacate, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 75 de mai sus, în temeiul căreia nu este necesar, în ceea ce privește actele cu aplicabilitate generală, să se examineze dacă acesta din urmă a furnizat „motivele specifice și concrete” care au condus la adoptarea actelor menționate.

82      Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele reclamantelor.

83      În primul rând, nu i se poate reproșa Consiliului că nu a motivat suficient aprecierea caracterului necesar și proporțional al măsurilor restrictive în cauză și nici conformitatea lor cu drepturile fundamentale. În această privință, trebuie amintit, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 72 de mai sus, că nu este obligatoriu ca motivarea să specifice toate elementele de fapt și de drept pertinente. Pe de altă parte, problema dacă astfel de măsuri sunt adecvate și necesare pentru atingerea obiectivelor lor, precum și cea a conformității lor cu drepturile fundamentale țin de examinarea pe fond a acestora (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 septembrie 2018, Gazprom Neft/Consiliul, T‑735/14 și T‑799/14, EU:T:2018:548, punctul 126), examinare care va fi efectuată în continuare în cadrul celui de al doilea motiv.

84      În al doilea rând, argumentația reclamantelor potrivit căreia nedivulgarea documentației referitoare la procesul decizional constituie în sine o împrejurare pertinentă pentru a aprecia dacă Consiliul și‑a îndeplinit obligația de motivare nu poate fi admisă. Astfel cum subliniază în mod întemeiat Consiliul, dreptul Uniunii nu impune nicio obligație de a divulga documentația menționată, iar faptul de a nu efectua o asemenea divulgare nu figurează printre împrejurările pertinente, amintite la punctul 72 de mai sus, pentru a aprecia caracterul suficient al motivării.

85      De altfel, trebuie arătat că reclamantele, pe de o parte, au fost în măsură să înțeleagă interdicțiile în litigiu, prezentând motivele pentru care contestau astfel de măsuri, și, pe de altă parte, au înțeles în mod corespunzător că erau obligate să acționeze în temeiul măsurilor menționate, deși nu erau organisme de radiodifuziune televizuală.

86      Având în vedere tot ceea ce precedă, al treilea motiv trebuie respins ca nefondat.

–       Cu privire la al doilea motiv, întemeiat pe nerespectarea libertății de exprimare și de informare

87      Prin intermediul celui de al doilea motiv, reclamantele susțin că regulamentele atacate încalcă libertatea de exprimare și de informare garantată la articolul 11 din cartă, care corespunde articolului 10 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

88      În special, potrivit reclamantelor, măsurile restrictive în cauză sunt de natură să aducă o restricție libertății lor de a transmite informații.

89      În această privință, reclamantele susțin că sunt obligate să realizeze o filtrare extrem de largă pentru a recunoaște orice conținut care provine de la canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză, independent de platforma pe care apare acest conținut, indiferent de persoana care se află la originea publicării sale și indiferent de scopul și de contextul în care acesta a fost publicat, ceea ce ar constitui o ingerință de mare amploare prin raportare la dreptul lor la libertatea de exprimare și de informare.

90      O interdicție atât de largă ar constitui, în plus, o restrângere a dreptului de a comunica și de a primi informații al utilizatorilor serviciilor reclamantelor, care ar fi o parte integrantă a dreptului de a transmite informațiile deținute de reclamante.

91      Potrivit reclamantelor, o astfel de restrângere a libertății de exprimare și de informare nu respectă condițiile prevăzute la articolul 52 alineatul (1) din cartă, în special privind cele conform cărora restrângerile exercițiului dreptului menționat trebuie să fie prevăzute de lege,  să fie proporționale și necesare. În această privință, reclamantele susțin, în replică, că raționamentul dezvoltat în Hotărârea RT France nu poate fi aplicat, mutatis mutandis, în prezenta cauză, în special ca urmare a „poziției neutre” pe care acestea ar avea‑o în calitate de furnizori de servicii internet.

92      Mai precis, în ceea ce privește, în primul rând, cerința potrivit căreia măsurile restrictive în cauză sunt prevăzute de lege, reclamantele consideră că acestea nu sunt suficient de clare și de previzibile.

93      În al doilea rând, în ceea ce privește caracterul necesar al acestor măsuri, reclamantele apreciază, primo, că Consiliul nu a ținut seama de faptul că prezentul caz intră în domeniul discursului politic și al chestiunilor de interes general, astfel încât un nivel ridicat de protecție a libertății de exprimare ar trebui acordat conținutului canalelor mass‑media vizate de interdicția în cauză.

94      Secundo, reclamantele reproșează Consiliului că nu a susținut afirmațiile care figurează în regulamentele atacate referitoare, în esență, la rațiunile și la urgența introducerii unei interdicții generale privind difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media ale căror denumiri figurează în lista în cauză și publicitatea în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de acestea, precum și la motivele pentru care canalele mass‑media menționate ar fi „absolut esențiale” în războiul din Ucraina, la cele care precizează modul în care aceste canale ar denatura și ar manipula grav faptele și la impactul sau efectul activităților lor în cadrul Uniunii.

95      Tertio, regulamentele atacate s‑ar întemeia pe o interpretare eronată a dreptului la libertatea de exprimare și de informare, întrucât dezinformarea și propaganda nu pot fi considerate drept conținut „ilegal”.

96      Quarto, Consiliul nu ar fi vizat strict nici conținutul ilicit al entităților vizate de măsurile restrictive în cauză, ci ar fi adoptat restricții privind întregul conținut al entităților menționate, fără nicio diferențiere.

97      În sfârșit, reclamantele contestă caracterul eficient al regulamentelor atacate, pentru motivul că nu s‑ar fi dovedit că interdicțiile în litigiu permit oprirea în mare măsură a răspândirii dezinformării privind agresiunea în Ucraina. Dimpotrivă, în opinia lor, accesul la conținutul care face obiectul acestei interdicții este în continuare posibil.

98      În al treilea rând, în ceea ce privește caracterul disproporționat al măsurilor restrictive în cauză, reclamantele susțin în esență că puteau fi avute în vedere alte măsuri decât interzicerea completă a difuzării și, în orice caz, că aceste măsuri puteau fi limitate la domeniile radiodifuziunii și serviciilor video la cerere, în loc să fie concepute în termeni atât de largi încât un număr potențial considerabil de conținuturi ar putea fi afectat de interdicția menționată. În plus, aceste măsuri nu ar fi limitate în mod clar în timp, ci s‑ar traduce în esență într‑o interdicție preventivă și permanentă.

99      În replică și în observațiile lor cu privire la memoriile în intervenție, reclamantele susțin de asemenea în esență că regulamentele atacate nu sunt conforme cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 10 din CEDO, în special în ceea ce privește, pe de o parte, garanțiile procedurale și, pe de altă parte, restrângerile prealabile.

100    Consiliul, susținut de Republica Estonia, de Republica Letonia, de Republica Lituania, de Comisie și de Înaltul Reprezentant, contestă argumentele reclamantelor.

101    Cu titlu introductiv, trebuie amintit că respectarea drepturilor fundamentale se impune oricărei acțiuni a Uniunii, inclusiv în ceea ce privește punerea în aplicare a deciziilor adoptate în domeniul PESC, prin regulamente întemeiate pe articolul 215 TFUE.

102    Potrivit articolului 11 alineatul (1) din cartă, orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, ceea ce cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. Conform articolului 11 alineatul (2) din cartă, libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.

103    Articolul 11 din cartă constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice și pluraliste, care reflectă valorile pe care, conform articolului 2 TUE, se întemeiază Uniunea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2016, Tele2 Sverige și Watson ș.a., C‑203/15 și C‑698/15, EU:C:2016:970, punctul 93, și Hotărârea din 23 aprilie 2020, Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI, C‑507/18, EU:C:2020:289, punctul 48).

104    Drepturile și libertățile consacrate la articolul 11 din cartă nu sunt prerogative absolute, ci trebuie să fie luate în considerare în raport cu funcția lor în societate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, La Quadrature du Net ș.a., C‑511/18, C‑512/18 și C‑520/18, EU:C:2020:791, punctul 120 și jurisprudența citată).

105    Astfel cum rezultă din Explicațiile cu privire la Carta drepturilor fundamentale (JO 2007, C 303, p. 17) și în conformitate cu articolul 52 alineatul (3) din cartă, drepturile prevăzute de aceasta au același înțeles și aceeași întindere ca și drepturile corespunzătoare garantate de CEDO, ceea ce nu împiedică însă dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă [Hotărârea din 22 iunie 2023, K. B. și F. S. (Invocare din oficiu în domeniul penal), C‑660/21, EU:C:2023:498, punctul 41].

106    În vederea interpretării articolului 11 din cartă, trebuie, așadar, să se țină seama de drepturile corespunzătoare garantate la articolul 10 din CEDO, astfel cum au fost interpretate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2022, Autorité des marchés financiers, C‑302/20, EU:C:2022:190, punctul 67, și Hotărârea din 12 ianuarie 2023, Migracijos departamentas (Motive de persecuție întemeiate pe opinii politice), C‑280/21, EU:C:2023:13, punctul 29 și jurisprudența citată].

107    Din jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului reiese că articolul 10 din CEDO garantează libertatea de exprimare și de informare oricărei persoane și privește nu numai conținutul informațiilor, ci și mijloacele de difuzare a acestora, orice restrângere a acestor mijloace aducând atingere dreptului de a primi și de a comunica informații (a se vedea Curtea EDO, 28 septembrie 1999, Öztürk împotriva Turciei, CE:ECHR:1999:0928JUD002247993, § 49 și jurisprudența citată).

108    În speță, trebuie arătat că reclamantele invocă în esență, pe de o parte, o încălcare a dreptului lor la libertatea de a transmite informații și, pe de altă parte, a dreptului utilizatorilor serviciilor lor la libertatea de a primi sau de a transmite informații.

109    În primul rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a libertății reclamantelor de a transmite informații, trebuie arătat, cu titlu introductiv, că, contrar celor susținute de acestea, împrejurarea că ele au un rol neutru în difuzarea oricărui conținut nu împiedică posibilitatea ca un anumit număr de considerații care au fost dezvoltate de Tribunal în Hotărârea RT France să poată fi transpuse, atunci când aceste considerații se referă la măsurile restrictive în discuție din punct de vedere obiectiv, în speță.

110    Or, chiar dacă se presupune că furnizorii de servicii internet, precum reclamantele, care se califică, de altfel, drept operatori care furnizează acces la internet persoanelor fizice sau întreprinderilor (a se vedea punctul 3 de mai sus), pot fi considerați, în pofida invocării rolului lor neutru în difuzarea oricărui conținut, ca fiind titulari ai unui drept autonom la libertatea de a transmite informații, argumentele reclamantelor nu pot fi admise.

111    Astfel, presupunând că interdicția temporară de a contribui la difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media vizate de măsurile restrictive în cauză, impusă de primul regulament atacat, și cea privind publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut difuzat de canalele mass‑media menționate, impusă de al doilea regulament atacat, pot constitui o ingerință în exercitarea libertății reclamantelor de a transmite informații, trebuie amintit că articolul 52 alineatul (1) din cartă admite restrângeri ale exercițiului drepturilor consacrate de aceasta. Așadar, pentru a fi conformă cu dreptul Uniunii, o atingere adusă libertății de exprimare trebuie să îndeplinească patru condiții. Primo, restrângerea în cauză trebuie să fie „prevăzută de lege”, în sensul că instituția Uniunii care adoptă măsuri susceptibile să restrângă libertatea de exprimare a unei persoane, fizică sau juridică, trebuie să dispună de un temei legal în acest scop. Secundo, restrângerea în cauză trebuie să respecte substanța libertății de exprimare. Tertio, aceasta trebuie să răspundă efectiv unui obiectiv de interes general, recunoscut ca atare de Uniune. Quarto, aceasta trebuie să fie proporțională. Aceste condiții corespund în esență celor prevăzute de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia, pentru a fi justificată din perspectiva articolului 10 paragraful 2 din CEDO, o ingerință în exercitarea dreptului la libertatea de exprimare trebuie să fie „prevăzută de lege”, să urmărească unul sau mai multe scopuri legitime și să fie „necesară într‑o societate democratică” pentru a le atinge (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctele 143-146).

112    În ceea ce privește prima condiție, potrivit căreia orice restrângere a libertății de exprimare și de informare trebuie să fie prevăzută de lege, trebuie arătat că măsurile restrictive în cauză sunt prevăzute de lege, întrucât figurează în acte juridice care, printre altele, au aplicabilitate generală și pentru care există temeiuri juridice clare în dreptul Uniunii. Astfel, regulamentele atacate au fost adoptate în temeiul articolului 215 TFUE pentru a pune în aplicare deciziile atacate, care fuseseră adoptate în temeiul articolului 29 TUE.

113    Trebuie amintit că o persoană sau o entitate trebuie, apelând, dacă este cazul, la consiliere adecvată, să fie în măsură să prevadă, într‑un grad rezonabil în împrejurările cauzei, consecințele de natură să decurgă dintr‑o acțiune determinată. În special, aceste consecințe nu trebuie în mod necesar să fie previzibile cu o certitudine absolută. Astfel, nu încalcă în sine cerința de previzibilitate o lege care, deși conferă o putere de apreciere, îi precizează întinderea și modalitățile de exercitare cu suficientă claritate, ținând seama de scopul legitim urmărit, pentru a furniza individului o protecție adecvată împotriva arbitrarului (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 150 și jurisprudența citată).

114    Prin urmare, era previzibil, pentru furnizorii de servicii internet, datorită cărora este difuzat conținut în favoarea agresiunii militare a Federației Ruse împotriva Ucrainei, transmis cu ocazia unor emisiuni difuzate la televiziune și pe internet de canalele mass‑media finanțate în întregime din bugetul statului rus, ca aceștia să fie vizați de măsuri restrictive constând în interzicerea difuzării activităților de propagandă în favoarea unei astfel de agresiuni și ca, din acest motiv, o interdicție privind difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media menționate să fie impusă oricărui operator, „inclusiv prin transmisie sau distribuție prin orice fel de mijloace, cum ar fi … furnizori de servicii internet”. Acest lucru este valabil cu atât mai mult având în vedere puterea largă de apreciere de care dispune Consiliul în cadrul adoptării măsurilor restrictive și ținând seama de importanța rolului pe care mass‑media, în special cea din domeniul audiovizual, îl are în societatea contemporană (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 151 și jurisprudența citată).

115    În aceste împrejurări, este necesar să se considere că în speță este îndeplinită condiția potrivit căreia restrângerile libertății de exprimare și de informare trebuie să fie prevăzute de lege.

116    În ceea ce privește a doua condiție, referitoare la atingerea adusă substanței libertății reclamantelor de a transmite informații, trebuie arătat că interdicția privind difuzarea oricărui conținut de către anumite canale mass‑media, la fel ca interdicția privind publicitatea în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de acestea din urmă, nu privește decât libertatea de a primi sau de a transmite conținutul unui număr limitat de canale mass‑media. Rezultă că aceste interdicții nu pot aduce atingere substanței libertății invocate de reclamante.

117    În plus, din modul de redactare a ultimei părți a considerentului (10) și a considerentului (11) al primului și, respectiv, al celui de al doilea regulament atacat, citite și interpretate în lumina cerinței de a limita pe cât posibil ingerința în libertatea de exprimare și de informare, reiese că măsurile prevăzute de aceste regulamente puteau fi menținute, pe de o parte, „până când agresiunea împotriva Ucrainei va înceta” și, pe de altă parte, până când „Federația Rusă și canalele sale mass‑media asociate vor înceta să desfășoare acțiuni de propagandă împotriva Uniunii și a statelor sale membre”. În ceea ce privește cele două condiții cumulative, dacă una dintre cele două nu ar mai fi îndeplinită, nu ar mai fi necesară menținerea măsurilor în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 155). Prin urmare, nu se poate susține, astfel cum pretind reclamantele, că regulamentele atacate au vocația de a se aplica fără o limită de timp definită în prealabil de Consiliu.

118    Faptul că măsurile restrictive în cauză au fost menținute ulterior, din moment ce condițiile menționate erau încă îndeplinite, nu poate repune în discuție caracterul lor temporar și reversibil. De altfel, contrar a ceea ce par să pretindă reclamantele, o asemenea împrejurare nu poate fi luată în considerare, din moment ce legalitatea regulamentelor atacate trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data adoptării acestora (a se vedea Hotărârea din 10 septembrie 2019, HTTS/Consiliul, C‑123/18 P, EU:C:2019:694, punctul 37 și jurisprudența citată).

119    În sfârșit, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că filtrarea conținutului, pe care reclamantele ar fi obligate să o pună în aplicare, ar genera un volum de muncă și un cost ridicat pentru acestea, presupunând că se întemeiază pe o interpretare corectă a obligației care decurge din articolul 2f din Regulamentul nr. 833/2014, introdus de primul regulament atacat, trebuie arătat că acesta nu este pertinent în cadrul aprecierii atingerii aduse substanței dreptului de a transmite informații, ci ar putea, cel mult, să arate, astfel cum subliniază Consiliul, susținut de Republica Estonia, de Comisie și de Înaltul Reprezentant, o eventuală încălcare a libertății de a desfășura o activitate comercială, care nu a fost însă invocată de reclamante.

120    În ceea ce privește interdicția privind publicitatea, impusă la articolul 1 punctul 1 din al doilea regulament atacat, trebuie să se constate că, contrar celor pretinse de reclamante, aceasta urmărește în esență să interzică întreprinderilor care își desfășoară activitatea pe teritoriul Uniunii să cumpere spații publicitare pe canalele și pe site‑urile internet ale mass‑mediei a cărei denumire figurează în lista în cauză. Rezultă că o astfel de interdicție, astfel cum subliniază Consiliul, nu poate crea pentru furnizorii de servicii internet, precum reclamantele, o obligație care să constea în împiedicarea utilizatorilor acestora de a difuza publicitate în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de canalele mass‑media vizate de măsurile restrictive sau, pur și simplu, de a avea acces la acestea. Într‑adevăr, contrar celor pretinse de reclamante, din modul de redactare a articolului 1 punctul 1 din al doilea regulament atacat, reiese cu claritate că interdicția care este prevăzută la acest articol nu privește publicitatea oricărui conținut al respectivelor canale mass‑media, ci impune să nu se facă publicitate în cadrul oricărui conținut produs sau difuzat de acestea.

121    În aceste condiții, nu se poate considera că interdicțiile în litigiu aduc atingere substanței libertății reclamantelor de a transmite informații.

122    În ceea ce privește a treia condiție, referitoare la urmărirea unui obiectiv de interes general recunoscut ca atare de Uniune, trebuie arătat că Tribunalul a statuat că, astfel cum reiese din considerentele (5)-(10) ale primului regulament atacat și din considerentele (7)-(11) ale celui de al doilea regulament atacat, măsurile restrictive în cauză urmăreau obiectivul, prevăzut la articolul 21 alineatul (2) litera (a) TUE, de a apăra valorile Uniunii, interesele sale fundamentale, securitatea și integritatea sa, că acestea se înscriau în cadrul urmăririi de către Uniune a obiectivelor, în special pașnice, care i‑au fost atribuite acesteia la articolul 3 alineatele (1) și (5) TUE, că erau conforme cu obiectivul, prevăzut la articolul 21 alineatul (2) litera (c) TUE, de menținere a păcii, de prevenire a conflictelor și de consolidare a securității internaționale, în conformitate cu scopurile și principiile Cartei Organizației Națiunilor Unite și, în sfârșit, că acestea urmăreau să pună capăt stării de război și încălcărilor dreptului internațional umanitar pe care războiul le poate provoca, ceea ce răspunde de asemenea unui obiectiv de interes general primordial pentru comunitatea internațională (a se vedea Hotărârea RT France, punctele 161-166 și jurisprudența citată).

123    În aceste împrejurări, este necesar să se concluzioneze că, în speță, condiția referitoare la urmărirea unui obiectiv de interes general recunoscut ca atare de Uniune este îndeplinită.

124    În ceea ce privește a patra condiție, referitoare la caracterul proporțional al măsurilor restrictive în cauză, trebuie arătat că principiul proporționalității impune ca restrângerile pe care actele dreptului Uniunii le pot aduce unor drepturi și unor libertăți consacrate de cartă să nu depășească limitele a ceea ce este adecvat și necesar pentru realizarea obiectivelor legitime urmărite sau pentru necesitatea de a proteja drepturile și libertățile celorlalți, fiind clar că, atunci când este posibilă alegerea între mai multe măsuri adecvate, trebuie să se recurgă la cea mai puțin constrângătoare și că inconvenientele cauzate de aceasta nu trebuie să fie disproporționate în raport cu scopurile vizate (a se vedea Hotărârea RT France, punctul 168 și jurisprudența citată).

125    În Hotărârea RT France, Tribunalul a statuat deja că Consiliul nu a săvârșit nicio eroare atunci când a considerat necesar să prevină, cu respectarea articolului 11 din cartă, formele de exprimare care urmăresc să justifice și să sprijine un act de agresiune militară, săvârșit cu încălcarea dreptului internațional și a Cartei Organizației Națiunilor Unite și că, ținând seama în special de contextul extraordinar al cauzei, trebuia să se concluzioneze că restrângerile libertății de exprimare a RT France și, prin definiție, ale celorlalte canale mass‑media vizate de interdicția în litigiu pe care măsurile restrictive în cauză le puteau presupune erau proporționale, în măsura în care erau adecvate și necesare, cu obiectivele urmărite (a se vedea Hotărârea RT France, punctele 192-213 și jurisprudența citată). Trebuie să se constate însă că această analiză privind caracterul proporțional al regulamentelor atacate a fost efectuată în raport cu RT France, care este una dintre entitățile vizate în mod expres de măsurile restrictive în cauză.

126    În speță, o asemenea analiză trebuie, în schimb, să privească caracterul proporțional al regulamentelor atacate în raport cu reclamantele, dat fiind că acestea invocă încălcarea propriului drept la libertatea de exprimare și de informare, în special la libertatea de a transmite informațiile.

127    Mai întâi, trebuie să se verifice dacă măsurile restrictive în cauză sunt adecvate, în ceea ce privește reclamantele, pentru atingerea obiectivelor de interes general urmărite de Uniune. În această privință, este necesar să se considere că Consiliul a putut aprecia în mod valabil că măsurile restrictive menționate, care vizau canale mass‑media controlate de conducerea Federației Ruse ce desfășurau acțiuni de propagandă în favoarea invaziei militare a Ucrainei de către aceasta, erau susceptibile să protejeze ordinea și securitatea publică a Uniunii și să mențină integritatea dezbaterii democratice în cadrul societății europene, pacea și securitatea internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 193).

128    Trebuie arătat că interdicțiile în litigiu, în măsura în care se înscriu în cadrul unei serii de măsuri restrictive adoptate în urma agresiunii militare împotriva Ucrainei, constituie de asemenea măsuri adecvate pentru atingerea obiectivului de a exercita o presiune maximă asupra autorităților ruse, astfel încât acestea să pună capăt acțiunilor și politicilor lor de destabilizare a Ucrainei, precum și agresiunii militare împotriva acestei țări.

129    Or, ținând seama de faptul că măsurile restrictive în cauză urmăresc să interzică, pe de o parte, difuzarea oricărui conținut de către canalele mass‑media controlate de conducerea Federației Ruse care desfășoară acțiuni de propagandă în favoarea invaziei militare a Ucrainei, ale căror denumiri figurează în lista în cauză, și, pe de altă parte, publicitatea pentru produse sau servicii în cadrul oricărui conținut difuzat de acestea, era adecvat ca Consiliul să ia furnizori de servicii internet precum reclamantele în considerare la fel ca oricare dintre mijloacele de transmisie sau distribuție a conținutului, în calitate de operatori care ar trebui să asigure punerea în aplicare și, prin urmare, eficacitatea, pe teritoriul Uniunii, a interdicțiilor menționate. Pe de altă parte, trebuie arătat, asemenea Consiliului, că interzicerea publicității este de asemenea adecvată pentru a crește presiunea asupra autorităților ruse.

130    Împrejurarea evocată de reclamante potrivit căreia măsurile restrictive în cauză nu ar fi corespunzătoare, din moment ce ar fi încă posibil să se acceseze site‑ul internet al ziarului Russia today peste tot în Uniune, nu poate repune în discuție caracterul adecvat al interdicției de difuzare în litigiu. Astfel, eventualele dificultăți de punere în aplicare a regulamentelor atacate nu pot determina caracterul inadecvat al măsurilor menționate.

131    În consecință, măsurile restrictive în cauză sunt adecvate pentru atingerea obiectivelor de interes general urmărite de Uniune.

132    În ceea ce privește caracterul necesar al restrângerilor, în raport cu reclamantele, trebuie să se constate că interdicțiile în litigiu constituie măsuri generale care sunt impuse acestora din urmă, ca și altor furnizori de servicii internet, precum și altor operatori ai societății informaționale. Ținând seama de specificitatea acestor interdicții, care trebuie aplicate în mod generalizat pe întreg teritoriul Uniunii, ele erau imperios necesare pentru a urmări în mod eficient obiectivele inerente măsurilor restrictive în cauză.

133    Astfel, interdicțiile în litigiu, pentru a fi suficient de eficace și pentru a produce efectele urmărite de măsurile restrictive în cauză, care vizează canalele mass‑media aflate sub controlul permanent, direct sau indirect, al conducerii Federației Ruse care a instituit o campanie sistematică de propagandă în favoarea agresiunii militare împotriva Ucrainei (Hotărârea RT France, punctele 161 și 162), trebuiau să privească în mod necesar orice formă de difuzare, inclusiv de către „furnizorii de servicii internet”, și nu puteau fi limitate, după cum pretind reclamantele (a se vedea punctul 98 de mai sus), la domeniile radiodifuziunii și serviciilor video la cerere. De altfel, este necesar să se arate că reclamantele nu s‑au prevalat de nicio măsură alternativă mai puțin constrângătoare care ar fi permis atingerea într‑un mod la fel de eficace a obiectivelor urmărite de măsurile în cauză.

134    În sfârșit, o evaluare comparativă a intereselor în cauză demonstrează că inconvenientele pe care le implică interdicțiile în litigiu nu sunt disproporționate în raport cu obiectivele urmărite. În această privință, importanța obiectivelor urmărite de regulamentele atacate, care se înscriu în obiectivul mai larg al menținerii păcii și securității internaționale, în conformitate cu obiectivele acțiunii externe a Uniunii enunțate la articolul 21 TUE, este de natură să prevaleze asupra consecințelor negative, chiar considerabile, pentru anumiți operatori care nu aveau nicio responsabilitate cu privire la situația care a condus la adoptarea măsurilor restrictive (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft, C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 149 și jurisprudența citată). În plus, trebuie amintit că reclamantele trebuie să se limiteze la a nu contribui la difuzarea niciunui conținut de către canalele mass‑media menționate, care sunt, de altfel, în număr foarte limitat. Astfel, măsurile restrictive în cauză nu împiedică reclamantele să își exercite drepturile lor fundamentale și, în special, pretinsa lor libertate de a transmite informații, având în vedere că le este permis să furnizeze accesul la orice alt conținut utilizatorilor lor din rețeaua internet cu care acestea au legături contractuale. Prin urmare, reclamantele nu au dovedit că regulamentele atacate au adus o atingere disproporționată libertății lor de a transmite informații.

135    Având în vedere tot ceea ce precedă, trebuie să se concluzioneze că, chiar presupunând că reclamantele pot invoca o libertate de a transmite informații, restrângerile acestei libertăți pe care măsurile restrictive în cauză le pot presupune sunt proporționale, întrucât acestea sunt adecvate, necesare și strict proporționale cu scopurile urmărite.

136    În al doilea rând, în ceea ce privește pretinsa încălcare a dreptului la libertatea de exprimare și de informare al utilizatorilor serviciilor reclamantelor, care ar fi împiedicați să aibă acces la conținutul canalelor mass‑media vizate de măsurile restrictive în cauză, trebuie arătat că un astfel de drept privește nu numai dreptul de a comunica informații, ci și dreptul publicului de a le primi (a se vedea în acest sens Curtea EDO, 1 decembrie 2015, Cengiz și alții împotriva Turciei, CE:ECHR:2015:1201JUD004822610, punctul 56 și jurisprudența citată).

137    În speță, reclamantele nu au arătat în ce măsură și mai ales în ce temei, ținând seama de calitatea lor de furnizori de servicii de acces internet și, prin urmare, de rolul lor de „simplu transport” al informațiilor transmise, s‑ar putea prevala de dreptul la libertatea de exprimare și de informare al utilizatorilor serviciilor lor.

138    Astfel, presupunând că acești utilizatori, care sunt persoane fizice sau juridice cărora reclamantele le asigură accesul la rețeaua internet, pot invoca încălcarea unui drept la libertatea de exprimare și de informare și în special a dreptului la libertatea de a primi informații, nu este mai puțin adevărat că reclamantele nu se pot prevala, în susținerea acțiunii lor în anulare, de un drept ale cărui titulare nu sunt (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 22 iunie 2022, Anglo Austrian AAB și Belegging‑Maatschappij „Far‑East”/BCE, T‑797/19, EU:T:2022:389, punctul 285, confirmată în recurs prin Hotărârea din 12 septembrie 2024, Anglo Austrian AAB/BCE și Far‑East, C‑579/22 P, EU:C:2024:731). Într‑adevăr, din jurisprudență reiese că încălcarea unui drept subiectiv nu poate, în principiu, să fie invocată decât de persoana al cărei drept se pretinde că a fost încălcat, iar nu de către terți (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2019, Zhejiang Jndia Pipeline Industry/Comisia, T‑228/17, EU:T:2019:619, punctul 36 și jurisprudența citată).

139    În speță, reclamantele s‑au limitat să arate, într‑un mod cu totul generic, că utilizatorii serviciilor lor nu dispuneau de căi de atac în fața instanțelor naționale pentru a invoca o atingere adusă dreptului lor de a primi și de a transmite informații. Cu toate acestea, reclamantele nu explică în ce bază și pe ce temei juridic ar putea să se prevaleze, în numele și pe seama utilizatorilor menționați, de pretinsa încălcare a dreptului acestora într‑o acțiune în anulare în fața Tribunalului.

140    Pe de altă parte, această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentația reclamantelor potrivit căreia dreptul lor de a transmite informații și dreptul utilizatorilor de a primi și de a transmite informații, garantate la articolul 11 alineatul (1) din cartă, ar avea un caracter indisociabil. Astfel, trebuie arătat că, chiar presupunând că reclamantele se pot prevala de un drept propriu de a transmite informații, restrângerile care pot fi aduse acestui drept de măsurile restrictive în cauză sunt conforme cu articolul 52 alineatul (1) din cartă (a se vedea punctul 135 de mai sus). În orice caz, trebuie să se constate că, dacă ingerința în dreptul de a difuza un conținut care implică sprijinirea unui act de agresiune este justificată și proporțională, situația este a fortiori aceeași în ceea ce privește restrângerea dreptului publicului de a primi informațiile care provin dintr‑un astfel de conținut (a se vedea în acest sens Hotărârea RT France, punctul 214).

141    În sfârșit, în ceea ce privește articolul 11 alineatul (2) din cartă, trebuie să se constate că reclamantele s‑au limitat să îl invoce pentru prima dată în ședință, fără a preciza, de altfel, în ce temei această dispoziție, care vizează în mod specific respectarea libertății mijloacelor de informare în masă și a pluralismului acestora, indiferent dacă este vorba despre libertatea jurnaliștilor sau a editorilor și a organelor de presă, li s‑ar aplica lor, care nu sunt canale mass‑media, ci furnizori de servicii internet.

142    Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se respingă al doilea motiv și, pe cale de consecință, acțiunea în totalitate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la admisibilitatea elementelor de probă suplimentare prezentate de reclamante în temeiul articolului 85 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

143    Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât reclamantele au căzut în pretenții, se impune ca, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, să fie obligate să suporte și cheltuielile de judecată efectuate de Consiliu, conform concluziilor acestuia din urmă.

144    Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, statele membre și instituțiile care au intervenit în litigiu suportă propriile cheltuieli de judecată. În consecință, Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania și Comisia, care, la rândul său, solicitase obligarea reclamantelor la plata cheltuielilor de judecată, suportă propriile cheltuieli de judecată.

145    Potrivit articolului 138 alineatul (3) din Regulamentul de procedură, Tribunalul poate dispune ca un intervenient, altul decât cei menționați la alineatele (1) și (2) ale acestui articol, să suporte propriile cheltuieli de judecată. În speță, este necesar să se decidă că Înaltul Reprezentant suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera întâi extinsă)

declară și hotărăște:

1)      Respinge acțiunea.

2)      A2B Connect BV, BIT BV și Freedom Internet BV vor suporta propriile cheltuieli de judecată, precum și pe cele efectuate de Consiliul Uniunii Europene.

3)      Republica Estonia, Republica Letonia, Republica Lituania, Comisia Europeană și Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 26 martie 2025.

Semnături

*      Limba de procedură: engleza.