CELEX:62023CJ0197: Hotărârea Curții (Camera a patra) din 14 noiembrie 2024.#S. S.A. împotriva C. sp. z o.o.#Cerere de decizie preliminară formulată de Sąd Apelacyjny w Warszawie.#Trimitere preliminară – Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE – Căi de atac – Protecție jurisdicțională efectivă – Instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege – Norme naționale care guvernează atribuirea aleatorie a cauzelor către judecătorii unei instanțe și modificarea completelor de judecată – Dispoziție care interzice invocarea încălcărilor acestor norme în cadrul unei proceduri în apel.#Cauza C-197/23.

–

pentru C. sp. z o.o., de M. Mioduszewski, Z. Ochońska‑Borowska și J. Sroczyński, radcowie prawni;

–

pentru Prokurator Prokuratury Regionalnej w Warszawie, de M. Dejak;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și S. Żyrek, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de K. Herrmann, P. Stancanelli și P. J. O. Van Nuffel, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2, a articolului 6 alineatele (1)-(3), precum și a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între S. S.A., pe de o parte, și C. sp. z o.o., pe de altă parte, în legătură cu legalitatea primelor încasate de C. în cadrul executării unui contract‑cadru comercial.

3

Articolul 2 TUE prevede:

„Uniunea [Europeană] se întemeiază pe valorile respectării demnității umane, libertății, democrației, egalității, statului de drept, precum și pe respectarea drepturilor omului, inclusiv a drepturilor persoanelor care aparțin minorităților. Aceste valori sunt comune statelor membre într‑o societate caracterizată prin pluralism, nediscriminare, toleranță, justiție, solidaritate și egalitate între femei și bărbați.”

4

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE prevede:

„Statele membre stabilesc căile de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii.”

5

Potrivit articolului 47 din cartă:

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. […]

[…]”

6

Articolul 47 alineatul 1 din ustawa Kodeks postępowania cywilnego (Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. nr. 43, poziția 296), în versiunea consolidată (Dz. U. din 2019, poziția 1460) (denumit în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede:

„În primă instanță, cauzele sunt judecate de instanță în complet de judecător unic, cu excepția cazului în care o dispoziție specifică prevede altfel.”

7

Potrivit articolului 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă:

„Procedura este nulă în cazul în care compunerea completului de judecată este contrară dispozițiilor legale sau în cazul în care la examinarea cauzei a participat un judecător exclus în temeiul legii […].”

8

Articolul 386 alineatul 2 din acest cod prevede:

„În cazul în care procedura este declarată nulă, instanța de al doilea grad de jurisdicție anulează hotărârea atacată, anulează procedura în măsura în care este afectată de nulitate și trimite cauza spre rejudecare la instanța de prim grad de jurisdicție.”

9

Ustawa Prawo o ustroju sądów powszechnych (Legea privind organizarea instanțelor de drept comun) din 27 iulie 2001 (Dz. U. nr. 98, poziția 1070), în versiunea consolidată (Dz. U. din 2019, poziția 52), astfel cum a fost modificată prin ustawa o zmianie ustawy – Prawo o ustroju sądów powszechnych, ustawy o Sądzie Najwyższym oraz niektórych innych ustaw (Legea de modificare a Legii privind organizarea instanțelor drept comun, a Legii privind Curtea Supremă și a altor legi), din 20 decembrie 2019 (Dz. U. din 2020, poziția 190) (denumite în continuare „Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun” și, respectiv, „Legea din 20 decembrie 2019”), prevede la articolul 45:

„1.   Un judecător sau un judecător asistent poate fi înlocuit în funcție de un judecător sau de un judecător asistent din cadrul aceleiași instanțe ori de un judecător detașat în condițiile articolului 77 alineatul 1 sau 8.

2.   Înlocuirea prevăzută la alineatul 1 poate rezulta dintr‑o măsură luată de președintele secției sau de președintele instanței la cererea judecătorului sau a judecătorului asistent ori din oficiu, pentru a garanta buna desfășurare a procedurii.”

10

Potrivit articolului 47a din Legea modificată privind organizarea instanțelor de drept comun:

„1.   Cauzele se repartizează aleatoriu judecătorilor și judecătorilor asistenți în funcție de categoriile specifice de cauze, cu excepția cazului în care o cauză este atribuită judecătorului de serviciu.

2.   Cauzele se repartizează în mod egal între diferitele categorii, cu excepția cazului în care ponderea a fost redusă din cauza funcției deținute, a participării la atribuirea cauzelor din altă categorie sau din alte motive prevăzute de lege.”

11

Articolul 47b din această lege prevede:

„1.   O modificare a compunerii instanței poate avea loc numai în cazul în care este imposibil ca instanța să judece cauza în compunerea sa actuală sau în cazul în care există un obstacol de durată care împiedică instanța să judece cauza în compunerea sa actuală. Dispozițiile articolului 47a se aplică mutatis mutandis.

2.   În cazul în care este necesar să se ia măsuri într‑o cauză, în special atunci când acest lucru este impus de dispoziții distincte sau justificat de buna desfășurare a procedurii, iar completul de judecată căruia i‑a fost atribuită cauza nu poate face acest lucru, măsurile sunt luate de completul desemnat în conformitate cu planificarea de permanență și, dacă măsurile nu sunt acoperite de planificarea de permanență, de completul desemnat în conformitate cu articolul 47a.

3.   Deciziile în cauzele menționate la alineatele 1 și 2 se iau de președintele instanței sau de un judecător împuternicit de acesta.”

12

Legea din 20 decembrie 2019 a adăugat la articolul 55 din Legea privind instanțele de drept comun alineatul 4, care are următorul cuprins:

„Judecătorii se pot pronunța în toate cauzele la locul lor de repartizare, precum și la alte jurisdicții în cazurile definite de lege (competența judecătorului). Dispozițiile privind atribuirea cauzelor, precum și desemnarea și modificarea completelor de judecată nu limitează competența judecătorului și nu pot constitui temeiul pentru a se constata că un complet de judecată este compus cu încălcarea legii, că o instanță este alcătuită în mod necorespunzător sau că din aceasta face parte o persoană care nu este abilitată sau competentă să se pronunțe.”

13

În conformitate cu articolul 8 din Legea din 20 decembrie 2019, articolul 55 alineatul 4 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun se aplică de asemenea cauzelor introduse sau finalizate înainte de data intrării în vigoare a Legii din 20 decembrie 2019.

14

Rozporządzenie Ministra Sprawiedliwości Regulamin urzędowania sądów powszechnych (Ordinul ministrului justiției privind aprobarea Regulamentului de procedură al instanțelor de drept comun) din 23 decembrie 2015 (Dz. U. din 2015, poziția 2316) (denumit în continuare „Regulamentul de procedură al instanțelor de drept comun”), aplicabil în cadrul cauzei principale, prevedea la articolul 43 alineatul 1:

„Cauzele sunt atribuite aleatoriu judecătorilor raportori (judecători și judecători asistenți), în funcție de atribuirea activităților stabilită cu ajutorul unui instrument informatic, pe baza unui generator de numere aleatorii, separat pentru fiecare registru, listă sau alt dispozitiv de înregistrare, cu excepția cazului în care dispozițiile prezentului regulament prevăd alte reguli de atribuire. […]”

15

Articolul 52b din Regulamentul de procedură al instanțelor de drept comun prevedea:

„1.   Planificarea de permanență indică supleanții (judecători, judecători asistenți și jurați) pentru fiecare zi lucrătoare.

2.   Lista judecătorilor de serviciu indică judecătorii și judecătorii asistenți alocați serviciului de permanență pentru fiecare zi.

3.   În planificarea de permanență și în lista judecătorilor de serviciu se stabilește numărul judecătorilor și al judecătorilor asistenți supleanți și de serviciu pe perioade, pe secții sau pe categorii de cauze atribuite judecătorilor și judecătorilor asistenți supleanți și de serviciu, precum și ordinea în care se efectuează suplinirile, și cauzele atribuite [judecătorilor și judecătorilor asistenți] de serviciu în cazul în care mai mulți [judecători și judecători asistenți] sunt desemnați supleanți și de serviciu.

[…]”

16

Potrivit articolului 52c din Regulamentul de procedură al instanțelor de drept comun:

„1.   „În cazul în care judecătorul raportor lipsește de la ședință, președintele secției anulează ședința dacă este posibil să informeze părțile, cu excepția cazului în care buna desfășurare a procedurii impune în mod clar ca ședința să aibă loc.

2.   În cazul în care ședința nu este anulată, cauza este audiată de judecătorul supleant, astfel cum se prevede în planificarea de permanență pentru ziua respectivă. Dacă judecătorul supleant nu a fost în măsură să se pregătească adecvat sau dacă examinarea cauzei de către acesta necesită reluarea unei părți substanțiale a procedurii, președintele secției dispune anularea ședinței. […]

[…]”

17

Ustawa o zwalczeniu nieuczciwej konkurencji (Legea privind combaterea concurenței neloiale) din 16 aprilie 1993 (text consolidat, Dz. U. din 2022, poziția 1233) prevede la articolul 15 alineatul 1 punctul 4:

„Constituie un act de concurență neloială obstrucționarea accesului pe piață al altor operatori economici, în special prin […] încasarea altor cheltuieli decât marja comercială pentru acceptarea mărfurilor la vânzare.”

18

La 27 aprilie 2018, S. a sesizat Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia, Polonia) cu un litigiu în materie comercială. Acționând în calitate de cesionar al unei creanțe împotriva C., societate care își desfășoară activitatea în domeniul vânzării cu amănuntul, ea solicită obligarea acesteia din urmă la plata sumei de 4572648 de zloți polonezi (PLN) (aproximativ 1045000 de euro), corespunzătoare primelor în numerar raportate la cifra de afaceri realizată în cursul unui anumit exercițiu financiar (marje la încheierea exercițiului financiar) pe care C. le‑ar fi încasat în mod nelegal în cadrul unui contract‑cadru comercial încheiat cu cedentul și având ca obiect livrarea de mărfuri în vederea revânzării lor. În opinia S., încasarea acestor prime era contrară articolului 15 alineatul 1 punctul 4 din Legea privind combaterea concurenței neloiale, întrucât ele ar fi constituit „alte cheltuieli decât marja comercială pentru acceptarea mărfurilor la vânzare”, în sensul acestei dispoziții.

19

Această cauză a fost atribuită secției comerciale a acestei instanțe și, în temeiul sistemului de repartizare aleatorie a cauzelor, judecătoarei E. T., vicepreședintă a acestei secții, statuând în complet de judecător unic.

20

La 25 martie 2019, ziua ședinței în cauza menționată, judecătoarea E. T. fiind absentă din cauza unui concediu acordat la cererea sa, președinta secției comerciale a tribunalului menționat a desemnat‑o pe J. K., judecătoarea de serviciu în ziua respectivă, pentru a ține ședința, cauza fiindu‑i, așadar, atribuită.

21

Prin hotărârea din 16 septembrie 2019, pronunțată de judecătoarea J. K, statuând în complet de judecător unic al Sąd Okręgowy w Warszawie (Tribunalul Regional din Varșovia), cererea formulată de S. a fost respinsă.

22

La 27 octombrie 2019, aceasta din urmă a formulat apel în fața Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia, Polonia), care este instanța de trimitere.

23

În cadrul acestui apel, S. a invocat nevaliditatea procedurii în fața primei instanțe, în temeiul articolului 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă, pentru motivul că completul de judecată era compus cu încălcarea legii ca urmare a încălcării principiului imutabilității completului de judecată, întrucât ședința s‑a ținut, iar hotărârea s‑a pronunțat de un alt judecător decât cel căruia i s‑a atribuit inițial cauza.

24

După ce a întreprins diverse activități de cercetare judecătorească sau de verificare în vederea controlului legalității procedurii în fața primei instanțe, instanța de trimitere a dobândit convingerea că înlocuirea judecătoarei E. T. de către judecătoarea J. K. a intervenit în condiții care încalcă principiul imutabilității completului de judecată instituit prin legea națională. Astfel, această instanță consideră că motivul înlocuirii judecătoarei E. T. este contrar articolului 47b din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun. Aceasta arată în plus că nu au fost îndeplinite toate formalitățile care ar fi trebuit să însoțească această înlocuire, suspectând instanța de prim grad de jurisdicție că a modificat anumite documente pentru a încerca să remedieze a posteriori aceste neregularități.

25

Instanța de trimitere nu cunoaște motivele acestei înlocuiri, pe care o consideră nelegală, arătând în același timp că utilizarea unui astfel de procedeu ar putea conduce la transferul atribuirii unui număr relativ important de cauze de la un judecător la altul.

26

Ea subliniază de asemenea că, „teoretic”, nu este exclus ca, în cauze sensibile, să se poată modifica în mod deliberat compunerea unui complet de judecată cu judecător unic printr‑un procedeu care constă, pentru judecătorul căruia i‑a fost atribuită inițial o cauză în mod aleatoriu, în stabilirea unei ședințe la o dată la care el se va afla în concediu la cererea sa, absența sa la data ședinței fiind utilizată pentru a provoca înlocuirea sa de către judecătorul care figurează la data respectivă în tabelul de supliniri sau de permanență, al cărui nume poate fi cunoscut dinainte.

27

În sfârșit, instanța de trimitere invocă rezoluții ale Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia) potrivit cărora compunerea unui complet de judecată cu încălcarea dispozițiilor de drept național referitoare la atribuirea cauzelor, precum și la desemnarea și modificarea completelor de judecată poate constitui un motiv de aplicare a sancțiunii de nulitate a procedurii, prevăzută la articolul 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă.

28

Aceasta arată însă că, de la introducerea articolului 55 alineatul 4 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, orice control exercitat în această privință în cadrul unei căi de atac este interzis.

29

În aceste condiții, Sąd Apelacyjny w Warszawie (Curtea de Apel din Varșovia) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

30

Procurorul din cadrul Parchetului Regional din Varșovia (denumit în continuare „procurorul din cadrul parchetului regional”) susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă întrucât din decizia de trimitere nu ar reieși că litigiul principal prezintă o legătură cu dreptul Uniunii. Acesta consideră, la fel ca pârâta din litigiul principal, că întrebările adresate privesc interpretarea dispozițiilor dreptului național care reglementează organizarea sistemului judiciar al unui stat membru în ceea ce privește modalitățile de atribuire a cauzelor și de modificare a compunerii unui complet de judecată, fiind vorba despre stabilirea în special a aspectului dacă nerespectarea acestor dispoziții este de natură să determine nulitatea procedurii, în temeiul articolului 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă. Potrivit procurorului din cadrul parchetului regional, asemenea chestiuni, la fel ca orice chestiune referitoare la organizarea și la funcționarea organelor de stat, intră sub incidența competenței exclusive a acestuia. Articolul 19 alineatul 1 al doilea paragraf TUE ar impune statelor membre să atingă un obiectiv, și anume stabilirea unui ansamblu de dispoziții care să garanteze o protecție jurisdicțională efectivă, fără ca acesta să poată fi însă dedus din norme referitoare la o anumită organizare a justiției.

31

În această privință, în măsura în care, prin aceste argumente, procurorul din cadrul parchetului regional și pârâta din litigiul principal urmăresc în realitate să repună în discuție competența Curții de a se pronunța cu privire la cererea de decizie preliminară, trebuie amintit că, deși organizarea justiției în statele membre intră în competența acestora din urmă, nu este mai puțin adevărat că, în exercitarea acestei competențe, statele membre sunt ținute să respecte obligațiile care le sunt impuse de dreptul Uniunii (Hotărârea din 7 septembrie 2023, Asociația Forumul Judecătorilor din România, C‑216/21, EU:C:2023:628, punctul 45 și jurisprudența citată).

32

Referitor la domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, reiese din jurisprudența Curții că această dispoziție vizează „domeniile reglementate de dreptul Uniunii”, independent de situația în care statele membre pun în aplicare acest drept, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 33, precum și jurisprudența citată).

33

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE are astfel, printre altele, vocația de a se aplica în privința oricărei autorități naționale care se poate pronunța, în calitate de instanță, cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii și care intră astfel în domeniile reglementate de acest drept (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 34, precum și jurisprudența citată).

34

Or, nu există nicio îndoială că aceasta este situația în speță, dat fiind că, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 29 din concluzii, atât instanța de prim grad de jurisdicție, a cărei legalitate a compunerii este repusă în discuție în fața instanței de trimitere, cât și aceasta din urmă, ale cărei competențe de control al acestei legalități sunt excluse de dreptul național, pot fi chemate să se pronunțe cu privire la chestiuni referitoare la aplicarea sau la interpretarea dreptului Uniunii. Prin urmare, aceste instanțe trebuie să îndeplinească cerințele care decurg din dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă.

35

Pe de altă parte, procurorul din cadrul parchetului regional și Comisia Europeană susțin că din decizia de trimitere nu reiese că litigiul principal se înscrie într‑o punere în aplicare a dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, și că, prin urmare, articolul 47 din aceasta nu este aplicabil.

36

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei trimiteri preliminare în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea poate să interpreteze dreptul Uniunii numai în limitele competențelor care îi sunt atribuite [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 77, precum și jurisprudența citată].

37

Referitor la cartă, domeniul său de aplicare, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, conform căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, această dispoziție confirmând jurisprudența constantă potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și jurisprudența citată].

38

În speță, în ceea ce privește mai precis articolul 47 din cartă, este necesar să se constate că litigiul care se află la originea procedurii principale nu prezintă legătură cu o dispoziție a dreptului Uniunii. Astfel, cererea de obligare la plată a pârâtei din litigiul principal se întemeiază exclusiv pe o dispoziție de drept național. În plus, instanța de trimitere nu a furnizat nicio informație care să indice că litigiul principal privește interpretarea sau aplicarea unei norme de drept al Uniunii care va fi pusă în aplicare la nivel național.

39

Așadar, articolul 47 din cartă nu este aplicabil ca atare în cauza principală.

40

Totuși, din moment ce articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune tuturor statelor membre să prevadă căi de atac necesare pentru a asigura o protecție jurisdicțională efectivă în domeniile reglementate de dreptul Uniunii, în special în sensul articolului 47 din cartă, această din urmă dispoziție, chiar dacă nu este aplicabilă în cauza principală, trebuie luată în considerare în mod corespunzător în vederea interpretării articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 45 și jurisprudența citată).

41

În plus, procurorul din cadrul parchetului regional susține că nu este necesară o decizie preliminară pentru a permite instanței de trimitere să se pronunțe în cauza principală. Astfel, această instanță și‑ar depăși competențele cu ocazia controlului legalității compunerii instanței de prim grad de jurisdicție. La rândul său, pârâta din litigiul principal arată că întrebările adresate sunt atât de generale încât un răspuns dat de Curte nu ar permite înlăturarea îndoielilor cu privire la problema juridică privind relația dintre normele referitoare la atribuirea unei cauze unui judecător și nulitatea procedurii în primă instanță în cadrul cauzei principale.

42

Trebuie arătat însă, pe de o parte, că cererea de decizie preliminară privește tocmai problema dacă dreptul Uniunii se opune interdicției impuse instanței de trimitere de a controla legalitatea compunerii instanței de prim grad de jurisdicție, ceea ce impune interpretarea acestui drept, în special a articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, astfel încât examinarea obiecției potrivit căreia instanța de trimitere și‑ar depăși competențele se confundă cu cea a întrebărilor preliminare.

43

Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Pe de altă parte, respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 6 iunie 2024, INGSTEEL, C‑547/22, EU:C:2024:478, punctul 26 și jurisprudența citată).

44

Or, în speță, instanța de trimitere arată că tipul de neregularități vizat în cadrul cauzei principale implică un risc de manipulare a atribuțiilor în cauze sensibile și că o dispoziție a dreptului național o împiedică să stabilească consecințele unor asemenea neregularități, instanța respectivă considerând că se confruntă, în aceste condiții, cu problema dacă această dispoziție trebuie lăsată neaplicată, în conformitate cu obligația care îi revine, în temeiul principiului supremației dreptului Uniunii, de a înlătura normele dreptului național contrare articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE.

45

Prin aceste considerații, instanța de trimitere evidențiază corespunzător cerințelor legale că decizia preliminară solicitată este „necesară” pentru a‑i permite să „pronunț[e] o hotărâre” în cauza cu care este sesizată, în sensul articolului 267 TFUE.

46

În sfârșit, după cum susține procurorul din cadrul parchetului regional, este necesar să se constate că, contrar celor prevăzute la articolul 94 litera (c) din Regulamentul de procedură al Curții, instanța de trimitere nu prezintă motivele pentru care solicită Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea articolului 2 și a articolului 6 alineatele (1) și (3) TUE.

47

Cu toate acestea, trebuie arătat că, în ceea ce privește articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, decizia de trimitere conține considerații suficiente pentru a permite să se înțeleagă motivele cererii de interpretare a acestei dispoziții și că, având în vedere punctul 34 din prezenta hotărâre, întrebările preliminare sunt admisibile în măsura în care privesc această dispoziție. Or, aceasta, care concretizează valoarea statului de drept afirmată la articolul 2 TUE, încredințează instanțelor naționale și Curții obligația de a garanta deplina aplicare a dreptului Uniunii în toate statele membre, precum și protecția jurisdicțională a drepturilor conferite justițiabililor de dreptul menționat [Hotărârea din 22 februarie 2022, RS (Efectul hotărârilor unei curți constituționale), C‑430/21, EU:C:2022:99, punctul 39 și jurisprudența citată]. În consecință, astfel cum a apreciat doamna avocată generală la punctul 41 din concluzii, interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE trebuie realizată în lumina articolului 2 TUE.

48

Având în vedere tot ceea ce precedă, este necesar să se considere că, în măsura în care cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE coroborat cu articolul 2 TUE și cu articolul 47 din cartă, Curtea este competentă să se pronunțe cu privire la această cerere și că aceasta este admisibilă.

49

Cu titlu introductiv, trebuie arătat, în primul rând, că pârâta din litigiul principal și procurorul din cadrul parchetului regional contestă prezentarea dreptului național care figurează în decizia de trimitere, considerând‑o parțială și părtinitoare.

50

În plus, în ceea ce privește jurisprudența Sąd Najwyższy (Curtea Supremă), în timp ce instanța de trimitere menționează decizii potrivit cărora încălcarea principiului imutabilității completelor de judecată este de natură să determine nulitatea procedurii ca urmare a soluționării cauzei de către un complet de judecată compus cu încălcarea legii, în temeiul articolului 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă, procurorul din cadrul parchetului regional menționează decizii mai vechi în sens contrar. Acesta din urmă susține de asemenea că dreptul național nu cuprinde noțiunea de „încălcare flagrantă” a dispozițiilor în materie de atribuire a cauzelor și de modificare a completului de judecată, utilizată de instanța de trimitere, care o opune celei de „simplă încălcare” a unor asemenea dispoziții.

51

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța de trimitere este competentă să interpreteze și să aplice dreptul național. Prin urmare, Curtea trebuie să ia în considerare, în cadrul repartizării competențelor între ea însăși și instanțele naționale, contextul normativ în care se încadrează întrebările preliminare astfel cum este definit în decizia de trimitere (Hotărârea din 27 ianuarie 2021, Dexia Nederland, C‑229/19 și C‑289/19, EU:C:2021:68, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

52

Rezultă că Curtea trebuie să se întemeieze pe aprecierea instanței de trimitere potrivit căreia, pe de o parte, absența judecătoarei instanței de prim grad de jurisdicție căruia i‑a fost atribuită cauza principală în ziua stabilită pentru o ședință din cauza unui concediu acordat la cererea sa nu constituia, în împrejurările acestei cauze, un motiv pentru a o înlocui în temeiul articolului 47b alineatul 1 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun și, pe de altă parte, aplicarea articolului 379 punctul 4 din Codul de procedură civilă ar trebui, în principiu, să conducă la anularea procedurii în primă instanță ca urmare a acestei neregularități, fiind însă cert că articolul 55 alineatul 4 din legea menționată se opune acestui lucru.

53

În al doilea rând, pârâta din litigiul principal și procurorul din cadrul parchetului regional susțin în esență că normele dreptului național referitoare la atribuirea cauzelor și la modificarea completelor de judecată sunt dispoziții de natură administrativă al căror obiectiv este de a asigura o repartizare echitabilă a volumului de muncă între membrii unei instanțe. Prin natura lor, aceste norme nu ar putea conduce la exercitarea unei influențe exterioare.

54

Cu toate acestea, este necesar să se observe că cerința de independență a instanțelor care decurge din dreptul Uniunii privește nu numai influențele nejustificate care pot fi exercitate de puterea legislativă și de cea executivă, ci și pe cele care pot proveni din interiorul instanței în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 54).

55

Or, instanța de trimitere a constatat existența unui risc serios ca încălcări ale normelor naționale referitoare la reatribuirea cauzelor să poată avea ca obiectiv să permită unui anumit judecător să se pronunțe într‑o cauză specifică sau într‑un anumit tip de cauze. În aceste condiții, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 48 din concluzii, îndoielile astfel exprimate de instanța de trimitere sunt suficiente pentru a considera că chestiunile referitoare la aplicarea acestor norme trebuie apreciate în raport cu cerințele care decurg din dreptul Uniunii privind garantarea unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege.

56

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care împiedică în orice împrejurare instanța de apel să controleze dacă reatribuirea cauzei completului de judecată care s‑a pronunțat în primă instanță nu a intervenit cu încălcarea normelor naționale privind reatribuirea cauzelor în cadrul instanțelor.

57

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, orice stat membru trebuie să se asigure că autoritățile care, în calitate de „instanță” în sensul definit de dreptul Uniunii, sunt chemate să se pronunțe în chestiuni legate de aplicarea sau de interpretarea acestuia și care fac parte astfel de sistemul său de căi de atac în domeniile reglementate de acest drept îndeplinesc cerințele unei protecții jurisdicționale efective, printre care cea de independență (Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 47, precum și jurisprudența citată).

58

Pentru a garanta că o asemenea instanță este în măsură să asigure această protecție jurisdicțională efectivă, trebuie, în primul rând, să se prezerve independența acesteia, așa cum confirmă articolul 47 al doilea paragraf din cartă, care menționează accesul la o instanță judecătorească „independentă” printre cerințele legate de dreptul fundamental la o cale de atac efectivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim și alții, C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:931, punctul 65, precum și jurisprudența citată).

59

Această cerință de independență a instanțelor, care este inerentă activității de judecată, ține de conținutul esențial al dreptului la protecție jurisdicțională efectivă și al dreptului fundamental la un proces echitabil, care are o importanță esențială în calitate de garant al protecției ansamblului drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii și al menținerii valorilor comune ale statelor membre prevăzute la articolul 2 TUE, în special a valorii statului de drept (Hotărârea din 16 noiembrie 2021, Prokuratura Rejonowa w Mińsku Mazowieckim și alții, C‑748/19-C‑754/19, EU:C:2021:931, punctul 66, precum și jurisprudența citată).

60

Cerința de independență menționată cuprinde două aspecte. Primul aspect, de ordin extern, presupune ca autoritatea respectivă să își exercite funcțiile în deplină autonomie, fără a fi supusă niciunei legături ierarhice sau de subordonare față de nimeni și fără să primească dispoziții sau instrucțiuni, indiferent de originea lor, fiind astfel protejată de intervenții sau de presiuni exterioare susceptibile să aducă atingere independenței de judecată a membrilor săi și să le influențeze deciziile. Al doilea aspect, de ordin intern, este legat de noțiunea de „imparțialitate” și vizează echidistanța față de părțile în litigiu și de interesele fiecăreia dintre ele din perspectiva obiectului acestuia. Acest din urmă aspect impune respectarea obiectivității și lipsa oricărui interes în soluționarea litigiului în afară de stricta aplicare a normei de drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann‑Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctele 50 și 51, precum și jurisprudența citată).

61

Astfel cum se amintește la punctul 54 din prezenta hotărâre, deși componenta „externă” urmărește în esență prezervarea independenței instanțelor față de puterea legislativă și de cea executivă conform principiului separării puterilor care caracterizează funcționarea unui stat de drept, aceasta urmărește de asemenea să protejeze judecătorii împotriva influențelor nejustificate care provin din interiorul instanței în cauză.

62

Trebuie subliniat de asemenea că exercitarea funcției de judecată trebuie să fie protejată nu numai de orice influență directă, sub formă de instrucțiuni, ci și de forme de influență indirectă susceptibile să orienteze hotărârile judecătorești (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

63

În al doilea rând, articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE impune de asemenea existența unei instanțe „constituite […] prin lege”, având în vedere legăturile indisociabile care există între accesul la o asemenea instanță judecătorească și garanțiile de independență și de imparțialitate a judecătorilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 iulie 2024, Hann Invest și alții, C‑554/21, C‑622/21 și C‑727/21, EU:C:2024:594, punctul 55, precum și jurisprudența citată).

64

În plus, referirea la o „instanță judecătorească […] constituită […] prin lege”, care figurează și la articolul 47 al doilea paragraf din cartă, reflectă mai ales principiul statului de drept și privește nu doar temeiul juridic al existenței instanței judecătorești înseși, ci și compunerea completului în respectiva cauză, precum și orice altă dispoziție de drept intern a cărei nerespectare face nelegală participarea unuia sau mai multor judecători la examinarea cauzei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 martie 2022, Getin Noble Bank, C‑132/20, EU:C:2022:235, punctul 121 și jurisprudența citată).

65

Pe de altă parte, posibilitatea de verificare a respectării acestor garanții este necesară pentru încrederea pe care instanțele dintr‑o societate democratică trebuie să o inspire justițiabilului. Astfel, Curtea a statuat că controlul respectării cerinței ca orice instanță judecătorească să reprezinte, prin compunerea sa, o instanță judecătorească independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege este o normă fundamentală de procedură, a cărei respectare ține de ordinea publică [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2008, Chronopost și La Poste/UFEX și alții, C‑341/06 P și C‑342/06 P, EU:C:2008:375, punctul 46, precum și Hotărârea din 8 mai 2024, Asociația Forumul Judecătorilor din România (Asociații de magistrați), C‑53/23, EU:C:2024:388, punctul 55 și jurisprudența citată]. O asemenea verificare trebuie efectuată din oficiu în cadrul examinării unei acțiuni atunci când se ivește o îndoială serioasă cu privire la acest aspect (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 2020, Reexaminare Simpson/Consiliul și HG/Comisia (C‑542/18 RX‑II și C‑543/18 RX‑II, EU:C:2020:232, punctele 57 și 58).

66

Astfel, o protecție jurisdicțională efectivă nu poate fi asigurată dacă, la cererea unei părți sau din oficiu în prezența unei îndoieli serioase, respectarea normelor care conferă unei instanțe judecătorești calitatea de „instanță judecătorească independentă și imparțială, constituită în prealabil prin lege” nu ar putea face obiectul unui control jurisdicțional și al unei eventuale sancțiuni în caz de nerespectare, cu riscul de a putea fi încălcate fără niciun efect subsecvent. În această privință, trebuie amintit că existența însăși a unui control jurisdicțional efectiv destinat să asigure respectarea dispozițiilor de drept este inerentă noțiunii de „stat de drept” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2020, Bank Refah Kargaran/Consiliul, C‑134/19 P, EU:C:2020:793, punctul 36 și jurisprudența citată).

67

Prin urmare, dacă un stat membru stabilește dispoziții legale referitoare la compunerea completului de judecată care judecă în fiecare cauză și la reatribuirea cauzelor, articolul 19 alineatul (2) TUE, interpretat în lumina articolului 2 TUE și a articolului 47 din cartă, impune ca respectarea acestor norme să poată face obiectul unui control jurisdicțional.

68

Rezultă că trebuie considerată ca fiind incompatibilă cu cerințele care decurg din articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE o legislație națională care împiedică instanțele de apel să controleze respectarea normelor naționale referitoare la reatribuirea cauzelor în cadrul instanțelor sau la modificarea completelor de judecată pentru a stabili dacă completul de judecată care s‑a pronunțat în primă instanță constituie o instanță independentă, imparțială și constituită în prealabil prin lege, interzicând în orice împrejurare acestor instanțe de apel să constate, dacă este cazul, nulitatea procedurii în primă instanță atunci când această procedură a fost finalizată printr‑o hotărâre pronunțată de un complet de judecată căruia cauza i‑a fost reatribuită sau care a fost modificat cu încălcarea acestor norme.

69

De altfel, trebuie subliniat că, ulterior introducerii prezentei cereri de decizie preliminară, în cadrul unei acțiuni în constatarea neîndeplinirii obligațiilor introduse împotriva Republicii Polone, în contextul special al adoptării de către acest stat membru, în regim de urgență, a diverse dispoziții de natură procedurală ca reacție la o serie de trimiteri preliminare adresate de diferite instanțe poloneze în ceea ce privește conformitatea cu dreptul Uniunii a diverse modificări legislative care au afectat organizarea justiției în Polonia, Curtea a statuat, la punctele 226 și 227 din Hotărârea din 5 iunie 2023, Comisia/Polonia (Independența și viața privată a judecătorilor) (C‑204/21, EU:C:2023:442), că norma de drept național care împiedică în general un astfel de control, și anume articolul 55 alineatul 4 din Legea privind organizarea instanțelor de drept comun, este contrară dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE și ale articolului 47 din cartă. Rezultă că, în cauza principală, instanța de trimitere va trebui să lase neaplicată această normă, așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 84 din concluzii.

70

Din ansamblul motivelor care precedă rezultă că trebuie să se răspundă la întrebările preliminare că articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE și a articolului 47 din cartă, trebuie interpretat în sensul că se opune unei dispoziții naționale care împiedică în orice împrejurare instanța de apel să controleze dacă reatribuirea unei cauze completului de judecată care s‑a pronunțat în primă instanță nu a intervenit cu încălcarea normelor naționale referitoare la reatribuirea cauzelor în cadrul instanțelor.

71

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, citit în lumina articolului 2 TUE și a articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei dispoziții naționale care împiedică în orice împrejurare instanța de apel să controleze dacă reatribuirea unei cauze completului de judecată care s‑a pronunțat în aceasta în primă instanță nu a intervenit cu încălcarea normelor naționale referitoare la reatribuirea cauzelor în cadrul instanțelor.