CELEX:62023CJ0227: Hotărârea Curții (Camera întâi) din 24 octombrie 2024.#Kwantum Nederland BV și Kwantum België BV împotriva Vitra Collections AG.#Cerere de decizie preliminară formulată de Hoge Raad der Nederlanden.#Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală și industrială – Drept de autor – Directiva 2001/29/CE – Articolele 2-4 – Drepturi exclusive – Protecția prin dreptul de autor a obiectelor de artă aplicată a căror țară de origine nu este un stat membru – Convenția de la Berna – Articolul 2 alineatul (7) – Criteriul reciprocității materiale – Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre – Aplicarea de către statele membre a criteriului reciprocității materiale – Articolul 351 primul paragraf TFUE.#Cauza C-227/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

24 octombrie 2024(*)

„ Trimitere preliminară – Proprietate intelectuală și industrială – Drept de autor – Directiva 2001/29/CE – Articolele 2-4 – Drepturi exclusive – Protecția prin dreptul de autor a obiectelor de artă aplicată a căror țară de origine nu este un stat membru – Convenția de la Berna – Articolul 2 alineatul (7) – Criteriul reciprocității materiale – Repartizarea competențelor între Uniunea Europeană și statele membre – Aplicarea de către statele membre a criteriului reciprocității materiale – Articolul 351 primul paragraf TFUE ”

În cauza C‑227/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), prin decizia din 31 martie 2023, primită de Curte la 11 aprilie 2023, în procedura

Kwantum Nederland BV,

Kwantum België BV

împotriva

Vitra Collections AG

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul T. von Danwitz, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, domnul A. Arabadjiev și doamna I. Ziemele (raportoare), judecători,

avocat general: domnul M. Szpunar,

grefier: domnul C. Di Bella, administrator,

având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 20 martie 2024,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Kwantum Nederland BV și Kwantum België BV, de C. Garnitsch, M. R. Rijks și M. van Gerwen, advocaten;

–        pentru Vitra Collections AG, de S. A. Klos, A. Ringnalda, advocaten, și M. A. Ritscher, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul neerlandez, de E. M. M. Besselink și M. K. Bulterman, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul belgian, de P. Cottin și A. Van Baelen, în calitate de agenți, asistați de A. Strowel, avocat;

–        pentru guvernul francez, de R. Bénard și E. Timmermans, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Afonso, O. Glinicka, P.‑J. Loewenthal și J. Samnadda, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 5 septembrie 2024,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 2-4 din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională (JO 2001, L 167, p. 10, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 230), a articolului 17 alineatul (2) și a articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), interpretate în lumina articolului 2 alineatul (7) din Convenția pentru protecția operelor literare și artistice, semnată la Berna la 9 septembrie 1886 (Actul de la Paris din 24 iulie 1971), în versiunea rezultată din modificarea din 28 septembrie 1979 (denumită în continuare „Convenția de la Berna”), precum și a articolului 351 primul paragraf TFUE.

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Vitra Collections AG (denumită în continuare „Vitra”), o societate de drept elvețian, pe de o parte, și Kwantum Nederland BV și Kwantum België BV (denumite în continuare, împreună, „Kwantum”), pe de altă parte, care exploatează, în Țările de Jos și în Belgia, un lanț de magazine de articole de amenajare interioară, printre care mobilier, pentru motivul că acestea din urmă au comercializat un scaun care, în opinia societății Vitra, ar încălca drepturile de autor a căror titulară este.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

 Convenția de la Berna

3        Articolul 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna prevede:

„Se rezervă legislațiilor țărilor Uniunii [instituite prin această convenție] dreptul de reglementare a domeniului de aplicare al legilor privind operele de artă aplicată, precum și desenele și modelele industriale, precum și condițiile de protecție a acestor opere, desene și modele, ținând seama de dispozițiile articolului 7 alineatul (4) din prezenta convenție. Pentru operele protejate numai ca desene și modele [industriale] în țara de origine nu poate fi cerută în altă țară a Uniunii [instituite prin această Convenție] decât protecția specială acordată în această țară desenelor și modelelor [industriale]; totuși, dacă o astfel de protecție specială nu se acordă în această țară, aceste opere vor fi protejate ca opere artistice.”

4        Articolul 5 alineatul (1) din această convenție prevede:

„În ceea ce privește operele pentru care sunt protejați, în virtutea prezentei convenții, în țările Uniunii [instituite prin această convenție], altele decât țara de origine a operei, autorii beneficiază de drepturile pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor, precum și de drepturile acordate în mod special prin prezenta convenție.”

5        Articolul 7 alineatul (8) din convenția menționată are următorul cuprins:

„În toate cazurile, durata va fi reglementată de legea țării în care va fi reclamată protecția; totuși, exceptând cazul în care legislația acestei din urmă țări decide altfel, ea nu va depăși durata fixată în țara de origine a operei.”

6        Articolul 14ter alineatul (2) din aceeași convenție stipulează:

„Protecția prevăzută în alineatul precedent nu poate fi cerută în oricare dintre țările Uniunii [instituite prin această convenție] decât dacă legislația națională a autorului admite această protecție și în măsura în care ea este permisă de legislația țării în care această protecție este cerută.”

7        Articolul 19 din convenția de la Berna prevede:

„Dispozițiile prezentei convenții nu împiedică revendicarea aplicării unor dispoziții mai largi, care ar fi prescrise de legislația unei țări a Uniunii [instituite prin această convenție].”

 Acordul TRIPS

8        Articolul 3 din Acordul privind aspectele legate de comerț ale drepturilor de proprietate intelectuală (denumit în continuare „Acordul TRIPS”), care constituie anexa 1 C la Acordul de instituire a Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), semnat la Marrakech la 15 aprilie 1994 și aprobat prin Decizia 94/800/CE a Consiliului din 22 decembrie 1994 privind încheierea, în numele Comunității Europene, referitor la domeniile de competența sa, a acordurilor obținute în cadrul negocierilor comerciale multilaterale din Runda Uruguay (1986-1994) (JO 1994, L 336, p. 1, Ediție specială, 11/vol. 10, p. 3), intitulat „Tratament național”, prevede:

„(1)      Fiecare membru acordă resortisanților celorlalți membri un tratament nu mai puțin favorabil decât cel pe care îl acordă propriilor resortisanți în ceea ce privește protecția proprietății intelectuale, sub rezerva excepțiilor deja prevăzute, după caz, în Convenția de la Paris (1967), Convenția de la Berna (1971), Convenția de la Roma sau Tratatul asupra proprietății intelectuale în materie de circuite integrate. În ceea ce privește artiștii interpreți sau executanți, producătorii de fonograme și organismele de radiodifuziune, această obligație nu se aplică decât în legătură cu drepturile prevăzute în prezentul acord. Orice membru care se prevalează de posibilitățile oferite de articolul 6 al Convenției de la Berna (1971) sau de articolul 16 alineatul (1) litera (b) al Convenției de la Roma trebuie să prezinte o notificare Consiliului pentru TRIPS, așa cum este indicat în aceste prevederi.

(2)      Membrii se pot prevala de excepțiile permise în conformitate cu alineatul (1) în ceea ce privește procedurile judiciare și administrative, inclusiv stabilirea domiciliului sau reședinței sau desemnarea unui mandatar în jurisdicția unui membru, numai în cazurile în care aceste excepții sunt necesare pentru asigurarea aplicării actelor cu putere de lege și a normelor administrative care nu sunt incompatibile cu prevederile prezentului acord și dacă astfel de practici nu sunt aplicate de o manieră care să constituie o restricționare deghizată a comerțului.”

9        Articolul 9 din Acordul TRIPS, intitulat „Relația cu Convenția de la Berna”, prevede la alineatul (1):

„Membrii trebuie să respecte articolele 1-21 din Convenția de la Berna (1971) și anexa la respectiva convenție. Cu toate acestea, membrii nu au drepturi sau obligații în baza prezentului acord în ceea ce privește drepturile conferite de articolul 6a al convenției respective sau drepturile derivate din aceasta.”

 TDA

10      Tratatul Organizației Mondiale a Proprietății Intelectuale (OMPI) privind dreptul de autor (denumit în continuare „TDA”), adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996, a fost aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului din 16 martie 2000 (JO 2000, L 89, p. 6, Ediție specială, 11/vol. 20, p. 212).

11      Articolul 1 din TDA, intitulat „Raporturi cu Convenția de la Berna”, prevede la alineatul (4):

„Părțile contractante trebuie să se conformeze articolelor 1-21 și anexei la Convenția de la Berna.”

 Dreptul Uniunii

 Directiva 2001/29

12      Considerentele (6), (9) și (15) ale Directivei 2001/29 au următorul cuprins:

„(6)      Fără o armonizare la nivel comunitar, acțiunile legislative la nivel național care au fost deja inițiate în câteva state membre pentru a răspunde provocărilor tehnologice ar putea crea diferențe semnificative de protecție și, în consecință, restricții în calea liberei circulații a serviciilor și produselor care încorporează sau au la bază proprietatea intelectuală, conducând la refragmentarea pieței interne și incoerență legislativă. […]

[…]

(9)      Orice armonizare a dreptului de autor și a drepturilor conexe trebuie să aibă la bază un nivel ridicat de protecție, deoarece aceste drepturi sunt esențiale pentru creația intelectuală. Protecția lor contribuie la menținerea și dezvoltarea creativității în interesul autorilor, artiștilor interpreți sau executanți, producătorilor, consumatorilor, culturii, industriei și publicului larg. În consecință, proprietatea intelectuală a fost recunoscută ca parte integrantă a proprietății.

[…]

(15)      Conferința Diplomatică care a avut loc în decembrie 1996, sub auspiciile [OMPI], a condus la adoptarea a două noi tratate, [TDA] și Tratatul OMPI privind interpretările sau execuțiile și fonogramele [adoptat la Geneva la 20 decembrie 1996 și aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278], care reglementează protecția autorilor, respectiv protecția artiștilor interpreți sau executanți și a producătorilor de fonograme. […] Prezenta directivă servește la aplicarea unora dintre noile obligații internaționale.”

13      Articolul 1 din Directiva 2001/29, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă reglementează protecția juridică a dreptului de autor și a drepturilor conexe în cadrul pieței interne, acordând o atenție specială societății informaționale.”

14      Articolul 2 din această directivă, intitulat „Dreptul de reproducere”, prevede:

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:

(a)      pentru autori, a operelor lor;

[…]”

15      Articolul 3 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorilor de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”

16      Articolul 4 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de distribuire”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acesteia.”

17      Articolul 5 din Directiva 2001/29 enumeră cazurile în care statele membre pot să prevadă excepții și limitări de la drepturile exclusive prevăzute la articolele 2-4 din această directivă.

18      Articolul 10 din această directivă, intitulat „Aplicarea în timp”, prevede la alineatul (1):

„Dispozițiile prezentei directive se aplică tuturor operelor și altor obiecte protejate prevăzute de prezenta directivă și care sunt, la data de 22 decembrie 2002, protejate prin legislația statelor membre în domeniul dreptului de autor și al drepturilor conexe sau care îndeplinesc criteriile de protecție în temeiul dispozițiilor prezentei directive sau în conformitate cu dispozițiile menționate la articolul 1 alineatul (2).”

 Directiva 2001/84/CE

19      Articolul 7 din Directiva 2001/84/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 septembrie 2001 privind dreptul de suită în beneficiul autorului unei opere de artă originale (JO 2001, L 272, p. 32, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 240), intitulat „Beneficiari ai dreptului de suită resortisanți ai unor țări terțe”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre prevăd că autorii care sunt resortisanți ai unor țări terțe și, sub rezerva articolului 8 alineatul (2), avânzii‑cauză ai acestora, beneficiază de dreptul de suită în conformitate cu prezenta directivă și cu legislația statului membru în cauză, doar dacă țara al cărui resortisant este autorul sau avândul‑cauză al acestuia asigură protecția drepturilor de suită în țara respectivă pentru autorii din statele membre și pentru avânzii‑cauză ai acestora.”

 Directiva 2006/115/CE

20      Articolul 7 din Directiva 2006/116/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 12 decembrie 2006 privind durata de protecție a dreptului de autor și a anumitor drepturi conexe (JO 2006, L 372, p. 12, Ediție specială, 17/vol. 3, p. 7), intitulat „Protecția față de țări terțe”, prevede la alineatul (1):

„În cazul în care țara de origine a unei opere, în sensul Convenției de la Berna, este o țară terță, iar autorul nu este resortisant al Comunității, durata de protecție acordată de statele membre încetează odată cu expirarea duratei protecției acordate în țara de origine a operei, dar nu poate depăși durata prevăzută la articolul 1.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

21      Vitra fabrică mobilier „de design”, printre care scaune proiectate de soții Charles și Ray Eames, decedați între timp, resortisanți ai Statelor Unite ale Americii, și este titulară a unor drepturi de proprietate intelectuală asupra acestor scaune.

22      Unul dintre scaunele fabricate de Vitra este Dining Sidechair Wood (denumit în continuare „scaunul DSW”), proiectat de acești soți în cadrul unui concurs de proiectare a mobilierului lansat de Museum of Modern Art din New York (Statele Unite) în cursul anului 1948 și expus în acest muzeu începând din anul 1950.

23      Kwantum exploatează, în Țările de Jos și în Belgia, un lanț de magazine de articole de amenajare interioară, în special mobilier de interior.

24      În cursul anului 2014, Vitra a constatat că Kwantum comercializează un scaun, denumit „scaun Paris”, cu încălcarea, potrivit Vitra, a drepturilor de autor deținute de aceasta din urmă asupra scaunului DSW.

25      Sesizat de Vitra, rechtbank Den Haag (Tribunalul din Haga, Țările de Jos) a statuat însă că Kwantum nu încălca drepturile de autor ale Vitra în Țările de Jos și în Belgia și nu acționa în mod ilicit prin comercializarea scaunului Paris. Prin urmare, această instanță a respins cererile formulate de Vitra și a admis în mare parte cererile formulate de Kwantum.

26      Această hotărâre a fost anulată de Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos), care a considerat că, prin comercializarea scaunului Paris, Kwantum încălca în Țările de Jos și în Belgia drepturile de autor ale Vitra asupra scaunului DSW.

27      Sesizată în recurs, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos), care este instanța de trimitere, consideră că litigiul privește aplicabilitatea și întinderea articolului 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna, care prevede printre altele, pentru operele protejate numai ca desene și modele industriale în țara de origine, că nu poate fi cerută în altă țară a Uniunii instituite prin această convenție decât protecția specială acordată în această țară desenelor și modelelor industriale, stabilind astfel un criteriu de reciprocitate materială.

28      În această privință, instanța respectivă precizează, în primul rând, că, deși Uniunea Europeană nu este parte la Convenția de la Berna, ea s‑a angajat, prin tratate internaționale, să se conformeze articolelor 1-21 din aceasta. În plus, legislația Uniunii nu ar cuprinde nicio dispoziție referitoare la criteriul de reciprocitate materială menționat la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din această convenție, astfel încât s‑ar ridica problema dacă statele membre pot stabili ele înseși dacă lasă sau nu neaplicat acest criteriu pentru o operă a cărei țară de origine este o țară terță și al cărei autor este un resortisant al unei țări terțe.

29      În al doilea rând, instanța de trimitere arată că dreptul de autor asupra unei opere de artă aplicată face parte integrantă din dreptul la protecția proprietății intelectuale consacrat la articolul 17 alineatul (2) din cartă. Aceasta consideră că Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers (C‑265/19, EU:C:2020:677), în care Curtea a interpretat o dispoziție din Tratatul OMPI privind interpretările și execuțiile și fonogramele, la care Uniunea este parte, ridică problema dacă dreptul Uniunii, în special articolul 52 alineatul (1) din cartă, impune, pentru restrângerea exercițiului dreptului de autor asupra unei opere de artă aplicată prin criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna, ca această restrângere să fie prevăzută de lege, și anume de o normă clară și precisă. În această privință, s‑ar putea deduce din hotărârea menționată că revine numai legiuitorului Uniunii, iar nu legiuitorilor naționali, sarcina de a stabili dacă, în Uniune, dreptul de autor asupra unei opere de artă aplicată poate fi limitat prin aplicarea articolului 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna în privința unei opere de artă aplicată care provine dintr‑o țară terță și al cărei autor nu este un resortisant al unui stat membru al Uniunii și, în cazul unui răspuns afirmativ, sarcina de a defini această limitare în mod clar și precis. Or, în stadiul actual al dreptului Uniunii, legiuitorul Uniunii nu ar fi prevăzut o asemenea limitare.

30      În al treilea rând, în fața instanței de trimitere, Kwantum ar fi susținut că criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna intră în domeniul de aplicare al articolului 351 primul paragraf TFUE. Or, ar trebui să se stabilească în ce măsură această dispoziție poate avea incidență asupra aplicării, în privința pretențiilor referitoare la Regatul Belgiei, a acestui articol 2 alineatul (7) a doua teză.

31      În aceste condiții, Hoge Raad der Nederlanden (Curtea Supremă a Țărilor de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Situația care face obiectul prezentului litigiu intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii?

În măsura în care răspunsul la întrebarea de mai sus este unul afirmativ, se adresează, în plus, întrebările următoare.

2)      Împrejurarea că dreptul de autor asupra unei opere de artă aplicată face parte integrantă din dreptul la protejarea proprietății intelectuale consacrat de articolul 17 alineatul (2) din cartă are ca efect că, pentru limitarea exercițiului dreptului de autor (în sensul Directivei [2001/29] asupra unei opere de artă aplicată folosind criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna, dreptul Uniunii, în special articolul 52 alineatul (1) din cartă, impune ca această limitare să fie prevăzută de lege?

3)      Articolele 2-4 din Directiva [2001/29], precum și articolul 17 alineatul (2) și articolul 52 alineatul (1) din cartă, citite în lumina articolului 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna, trebuie interpretate în sensul că numai legiuitorul Uniunii (iar nu legiuitorii naționali) este cel care trebuie să determine dacă exercitarea dreptului de autor (în sensul Directivei [2001/29]) poate fi limitată în Uniune, în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine, în sensul acestei convenții, este o țară terță și al cărei autor nu este resortisant al unui stat membru al Uniunii, prin aplicarea criteriului reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) din convenția menționată și, în caz afirmativ, el trebuie să definească această limitare în mod clar și precis […]?

4)      Articolele 2-4 din Directiva [2001/29] coroborate cu articolul 17 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că, atât timp cât legiuitorul Uniunii nu a prevăzut o limitare a exercitării dreptului de autor (în sensul Directivei [2001/29]) asupra unei opere de artă aplicată, prin aplicarea criteriului reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna, statele membre […] nu pot aplica acest criteriu în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine, în sensul Convenției de la Berna, este o țară terță și al cărei autor nu este resortisant al unui stat membru?

5)      În împrejurările care fac obiectul acestui litigiu și, având în vedere momentul la care a fost introdus articolul (anterior) articolului 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna, pentru [Regatul] Belgiei sunt îndeplinite condițiile articolului 351 primul paragraf TFUE, astfel încât acest stat membru este liber, prin urmare, să aplice criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna, ținând cont de faptul că, în speță, țara de origine a aderat la Convenția de la Berna la 1 mai 1989?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la admisibilitate

32      În primul rând, Kwantum arată că instanța de trimitere nu a prezentat motivul pentru care „situația care face obiectul prezentului litigiu”, expresie pe care o utilizează în prima sa întrebare fără a o defini, ar intra în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii și că cererea de decizie preliminară nu este necesară pentru a‑i permite să pronunțe hotărârea în cauza principală, astfel încât întrebările adresate de aceasta ar fi ipotetice.

33      Potrivit jurisprudenței constante a Curții, procedura instituită la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra cărora urmează să se pronunțe (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Castorama Polska și Knor, C‑628/21, EU:C:2023:342, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

34      Trebuie amintit în această privință că, în cadrul acestei proceduri, numai instanța națională sesizată cu soluționarea litigiului principal și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe. Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Respingerea de către Curte a unei cereri formulate de o instanță națională este astfel posibilă numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema este de natură ipotetică sau Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Castorama Polska și Knor, C‑628/21, EU:C:2023:342, punctul 26, precum și jurisprudența citată).

35      Rezultă de asemenea dintr‑o jurisprudență constantă că necesitatea de a ajunge la o interpretare a dreptului Uniunii care să îi fie utilă instanței naționale impune definirea de către aceasta din urmă a cadrului factual și normativ în care se încadrează întrebările adresate sau cel puțin explicarea ipotezelor de fapt pe care se întemeiază aceste întrebări. Decizia de trimitere trebuie, în plus, să indice motivele exacte care au determinat instanța națională să ridice problema interpretării dreptului Uniunii și să considere necesar să adreseze Curții o întrebare preliminară (Hotărârea din 27 aprilie 2023, Castorama Polska și Knor, C‑628/21, EU:C:2023:342, punctul 27, precum și jurisprudența citată).

36      În speță, din considerațiile care figurează la punctele 28-30 din prezenta hotărâre reiese că instanța de trimitere a expus în mod clar contextul juridic și factual al litigiului principal, întrucât prima întrebare preliminară urmărește în mod specific să se stabilească dacă acesta intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii. În plus, din cuprinsul acelorași puncte reiese că această instanță a expus corespunzător cerințelor legale motivele care au determinat‑o să ridice problema interpretării anumitor dispoziții pe care le consideră necesare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, astfel încât nu se poate considera că interpretarea solicitată nu are nicio legătură cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată prezintă un caracter ipotetic. În aceste condiții, prezumția de pertinență amintită la punctul 34 din prezenta hotărâre nu poate fi repusă în discuție.

37      În al doilea rând, în observațiile lor scrise, Kwantum, precum și guvernul neerlandez au arătat că întrebările care trebuie soluționate de instanța de trimitere în litigiul principal privesc numai articolul 2 alineatul (7) și articolul 5 alineatul (1) din Convenția de la Berna, astfel încât nicio dispoziție de drept al Uniunii nu ar impune o interpretare din partea Curții.

38      Un atare argument, al cărui obiect este în esență necesitatea întrebărilor preliminare pentru soluționarea litigiului principal, nu poate fi primit. Astfel, după cum reiese din cererea de decizie de trimitere, instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă dreptul Uniunii, în special Directiva 2001/29, interpretată în lumina dispozițiilor relevante ale cartei, precum și articolul 351 TFUE se opun aplicării de către instanța națională în litigiul principal a articolului 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna.

39      Or, această chestiune ține de fondul întrebărilor adresate.

40      În plus, așa cum a arătat în mod întemeiat instanța de trimitere, chiar dacă Uniunea nu este parte contractantă la Convenția de la Berna, ea este obligată să respecte articolele 1-21 din această convenție, în temeiul, pe de o parte, al articolului 1 alineatul (4) din TDA, la care este parte (Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C‑310/17, EU:C:2018:899, punctul 38, precum și Hotărârea din 12 septembrie 2019, Cofemel, C‑683/17, EU:C:2019:721, punctul 41 și jurisprudența citată), și, pe de altă parte, al articolului 9 din Acordul TRIPS, astfel încât această convenție produce efecte indirecte în cadrul Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, SCF, C‑135/10, EU:C:2012:140, punctul 50, și Hotărârea din 18 noiembrie 2020, Atresmedia Corporación de Medios de Comunicación, C‑147/19, EU:C:2020:935, punctul 36), iar Curtea poate fi pusă în situația de a interpreta dispozițiile sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2009, Infopaq International, C‑5/08, EU:C:2009:465, punctul 34, Hotărârea din 16 martie 2017, AKM, C‑138/16, EU:C:2017:218, punctele 21 și 44, precum și Hotărârea din 12 septembrie 2019, Cofemel, C‑683/17, EU:C:2019:721, punctul 42).

41      Rezultă că întrebările preliminare sunt admisibile.

 Cu privire la fond

 Cu privire la prima întrebare

42      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă situația în discuție în litigiul principal intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii.

43      În speță, este cert că litigiul principal privește o acțiune introdusă de Vitra în fața instanțelor neerlandeze, prin care această societate revendică, în Țările de Jos și în Belgia, o protecție prin dreptul de autor a scaunului DSW, proiectat de resortisanți ai Statelor Unite ale Americii și originar din această țară terță, din care Kwantum ar fi comercializat imitații.

44      În această privință, trebuie amintit că, așa cum reiese din articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2001/29, această directivă reglementează protecția juridică a dreptului de autor și a drepturilor conexe în cadrul pieței interne.

45      Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctele 31 și 33 din concluzii, domeniul de aplicare al directivei menționate nu este definit în funcție de criteriul țării de origine a operei sau a cetățeniei autorului său, ci prin referire la piața internă, care echivalează cu domeniul de aplicare teritorial al tratatelor, menționat la articolul 52 TUE. Sub rezerva articolului 355 TFUE, acest domeniu de aplicare constă în teritoriile statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C‑265/19, EU:C:2020:677, punctul 59 și jurisprudența citată).

46      În plus, conform articolului 10 alineatul (1) din Directiva 2001/29, dispozițiile acestei directive, care armonizează anumite aspecte ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe în societatea informațională, se aplică tuturor operelor și altor obiecte protejate prevăzute de aceasta care, la data prevăzută pentru transpunerea sa, îndeplinesc criteriile de protecție în temeiul dispozițiilor sale. Rezultă că directiva menționată poate fi aplicabilă litigiului principal.

47      În special, Curtea a statuat deja că articolul 2 litera (a) și articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 definesc într‑un mod neechivoc drepturile exclusive de reproducere și de comunicare publică de care beneficiază titularii dreptului de autor în Uniune, întrucât dispozițiile respective oferă un cadru juridic armonizat care asigură o protecție ridicată și omogenă drepturilor de reproducere și de comunicare publică și constituie măsuri de armonizare completă a conținutului material al drepturilor menționate în acest articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW, C‑469/17, EU:C:2019:623, punctele 35-38). În plus, în ceea ce privește articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, din modul său de redactare reiese că această dispoziție definește, de asemenea în mod neechivoc, dreptul exclusiv de distribuire către public care este menționat în articolul respectiv, această măsură constituind, la fel ca dispozițiile amintite anterior, o măsură de armonizare completă a conținutului material al dreptului menționat în acest articol.

48      Trebuie adăugat că, în ceea ce privește aspectul dacă aceste dispoziții se aplică în cazul unui obiect de artă aplicată cum este scaunul DSW în discuție în litigiul principal, Curtea a considerat că un atare obiect poate fi calificat drept „operă”, în sensul Directivei 2001/29, atunci când sunt întrunite două condiții cumulative. Pe de o parte, obiectul respectiv trebuie să fie original, în sensul că constituie o creație intelectuală proprie autorului său. Pe de altă parte, calificarea drept „operă”, în sensul Directivei 2001/29, este limitată la elementele care sunt expresia unei astfel de creații intelectuale (Hotărârea din 13 noiembrie 2018, Levola Hengelo, C‑310/17, EU:C:2018:899, punctele 35-37 și jurisprudența citată).

49      Atunci când un obiect de artă aplicată prezintă caracteristicile amintite la punctul anterior din prezenta hotărâre și constituie, prin urmare, o operă, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecție în temeiul dreptului de autor, în conformitate cu această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, Cofemel, C‑683/17, EU:C:2019:721, punctul 35 și jurisprudența citată).

50      În aceste condiții, este necesar să se considere că, în măsura în care condițiile materiale prevăzute de Directiva 2001/29 sunt îndeplinite și în special în măsura în care un obiect de artă aplicată precum cel în discuție în litigiul principal poate fi calificat drept „operă”, în sensul directivei menționate, dispozițiile acesteia sunt aplicabile.

51      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că o situație în care o societate solicită protecția prin dreptul de autor a unui obiect de artă aplicată comercializat într‑un stat membru, în măsura în care acesta poate fi calificat drept „operă” în sensul Directivei 2001/29, intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii.

 Cu privire la a doua, la a treia și la a patra întrebare

52      Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. În această privință, îi revine sarcina de a extrage din ansamblul elementelor furnizate de instanța națională și mai ales din motivarea deciziei de trimitere elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului [Hotărârea din 30 aprilie 2024, M.N. (EncroChat), C‑670/22, EU:C:2024:372, punctul 24 și jurisprudența citată].

53      Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 22 din concluzii, din dosarul aflat la dispoziția Curții reiese că, în litigiul principal, comportamentul în litigiu constă în comercializarea de către Kwantum a unor obiecte, și anume exemplare ale unui scaun, cu încălcarea dreptului de autor al cărui titular ar fi Vitra, astfel încât sunt relevante articolul 2 litera (a), precum și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, care conferă autorului unei opere drepturile exclusive de reproducere și, respectiv, de distribuire a acestei opere. În schimb, nu reiese din dosarul respectiv că acest comportament poate constitui o comunicare publică a unei opere, în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă.

54      În aceste condiții, trebuie considerat că, prin intermediul celor de a doua, a treia și a patra întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (a) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 coroborate cu articolul 17 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun ca statele membre să aplice criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine este o țară terță și al cărei autor este un resortisant al unei țări terțe.

55      Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesar să se stabilească, într‑o primă etapă, dacă dispozițiile menționate mai sus se aplică unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine este o țară terță sau al cărei autor este resortisant al unei țări terțe și, într‑o a doua etapă, dacă aceste dispoziții se opun aplicării în dreptul național a criteriului reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna.

56      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu face nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie în mod normal să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând cont de modul de redactare a acestei dispoziții, de contextul în care se inserează și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C‑265/19, EU:C:2020:677, punctul 46 și jurisprudența citată).

57      În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 2 litera (a) și a articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, trebuie arătat că, potrivit acestor dispoziții, statele membre prevăd pentru autori drepturile exclusive de a autoriza sau de a interzice, pe de o parte, reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte, a operelor lor și, pe de altă parte, orice formă de distribuire către public, prin vânzare sau prin altă modalitate, a originalului operei sau a copiilor acesteia.

58      În această privință, trebuie constatat că aceste dispoziții nu precizează în mod expres dacă noțiunea de „operă” pe care o prevăd acoperă o operă de artă aplicată a cărei origine este o țară terță și nici dacă noțiunea de „autor” în sensul acestora acoperă autorul unei astfel de opere care este resortisant al unei țări terțe.

59      Nu este mai puțin adevărat că Curtea a statuat deja, după cum s‑a precizat la punctele 48 și 49 din prezenta hotărâre, că, atunci când un obiect poate fi calificat drept „operă”, în sensul Directivei 2001/29, el trebuie, în această calitate, să beneficieze de o protecție în temeiul dreptului de autor, conform acestei directive, aceasta neprevăzând de altfel nicio condiție în legătură cu țara de origine a operei în cauză sau cu cetățenia autorului său.

60      În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscriu aceste dispoziții, primo, având în vedere ceea ce reiese din cuprinsul punctelor 44 și 45 din prezenta hotărâre, trebuie constatat că, prin definirea domeniului de aplicare al Directivei 2001/29 prin intermediul unui criteriu teritorial, legiuitorul Uniunii a luat în considerare în mod necesar toate operele a căror protecție se solicită pe teritoriul Uniunii, indiferent de țara de origine a acestor opere sau de cetățenia autorului lor.

61      Secundo, este necesar să se arate că anumite instrumente ale legislației armonizate privind dreptul de autor prevăd un regim specific pentru operele a căror țară de origine, în sensul Convenției de la Berna, este o țară terță și al căror autor nu este resortisant al unui stat membru. Astfel, Directiva 2006/116, în special articolul 7 alineatul (1) din aceasta, prevede că protecția drepturilor de autor care în statele membre este acordată unor asemenea opere încetează la data expirării protecției acordate în țara de origine a operei, fără a putea depăși durata prevăzută de această directivă. Or, așa cum subliniază Vitra, un astfel de regim, care privește în mod specific protecția drepturilor autorilor și a operelor a căror țară de origine este o țară terță, ar fi lipsit de utilitate dacă protecția operelor în cauză nu ar fi asigurată în temeiul Directivei 2001/29.

62      În al treilea rând, interpretarea expusă la punctul 60 din prezenta hotărâre este conformă obiectivelor urmărite de Directiva 2001/29.

63      În această privință, primo, după cum se arată în considerentul (6) al directivei menționate, aceasta urmărește în special evitarea diferențelor semnificative de protecție și, în consecință, a restricțiilor în calea liberei circulații a serviciilor și a produselor care încorporează sau au la bază proprietatea intelectuală, conducând la refragmentarea pieței interne și incoerență legislativă, orice armonizare a dreptului de autor trebuind, potrivit considerentului (9) al directivei menționate, să aibă la bază un nivel ridicat de protecție. Or, un astfel de obiectiv nu ar fi respectat dacă Directiva 2001/29 ar reglementa în Uniune numai protecția prin dreptul de autor a operelor care sunt originare dintr‑un stat membru sau al căror autor este resortisant al unui stat membru.

64      Secundo, considerentul (15) al Directivei 2001/29 enunță că aceasta servește la aplicarea unora dintre obligațiile internaționale care decurg din TDA. În această privință, conform articolului 9 alineatul (1) din Acordul TRIPS și articolului 1 alineatul (4) din TDA, Uniunea trebuie să se conformeze articolelor 1-21 din Convenția de la Berna, după cum s‑a arătat la punctul 40 din prezenta hotărâre, și, pe de altă parte, anexei la această convenție. Or, din articolul 5 alineatul (1) din această convenție reiese că autorii beneficiază, în ceea ce privește operele pentru care sunt protejați în temeiul aceleiași convenții, în țările Uniunii instituite prin aceasta, altele decât țara de origine a operei, de drepturi pe care legile respective le acordă în prezent sau le vor acorda naționalilor.

65      Astfel, după cum a arătat avocatul general la punctul 30 din concluzii, ar fi contrar obligațiilor internaționale ale Uniunii puse în aplicare prin Directiva 2001/29 în domeniul proprietății intelectuale ca aceasta din urmă să armonizeze dreptul de autor în ceea ce privește operele a căror țară de origine este un stat membru sau al căror autor este resortisant al unui stat membru, lăsând dreptului intern al statelor membre sarcina de a reglementa regimul juridic aplicabil operelor a căror țară de origine este o țară terță sau al căror autor este resortisant al unei țări terțe.

66      Prin urmare, trebuie considerat că articolul 2 litera (a) și articolul 4 din Directiva 2001/29 se aplică operelor de artă aplicată originare din țări terțe sau ai căror autori sunt resortisanți ai unor asemenea țări.

67      În ceea ce privește aspectul dacă aceste dispoziții se opun ca statele membre să aplice în dreptul național criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine este o țară terță sau al cărei autor este resortisant al unei țări terțe, s‑a amintit la punctul 57 din prezenta hotărâre că, potrivit articolului 2 litera (a) și articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29, statele membre prevăd, pentru autori, drepturile exclusive de a autoriza sau de a interzice reproducerea, precum și distribuirea către public a operelor lor. În plus, așa cum reiese din cuprinsul punctului precedent din prezenta hotărâre, aceste dispoziții se aplică operelor de artă aplicată originare din țări terțe sau ale căror autori sunt resortisanți ai unor astfel de țări.

68      Or, pe de o parte, aplicarea de către un stat membru a acestui criteriu de reciprocitate materială nu numai că ar fi contrară modului de redactare a dispozițiilor menționate, după cum a subliniat avocatul general la punctul 53 din concluzii, ci, totodată, ar repune în discuție obiectivul acestei directive, care constă în armonizarea dreptului de autor pe piața internă. Astfel, în aplicarea criteriului în discuție, opere de artă aplicată originare din țări terțe ar putea fi tratate în mod diferit în diferite state membre, în temeiul unor dispoziții de drept convențional aplicabile în mod bilateral între un stat membru și o țară terță.

69      Pe de altă parte, în orice caz, întrucât drepturile de proprietate intelectuală menționate la punctul 66 din prezenta hotărâre sunt protejate în temeiul articolului 17 alineatul (2) din cartă, orice restrângere a exercițiului acestor drepturi trebuie, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți.

70      În speță, este necesar să se considere că aplicarea de către un stat membru a criteriului reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna poate constitui o astfel de limitare întrucât această aplicare este susceptibilă să îl priveze pe titularul eventual al acestor drepturi de beneficiul și de exercitarea acestora pe o parte a pieței interne, și anume pe teritoriul statului membru care face aplicarea acestei clauze.

71      Astfel cum rezultă din articolul 52 alineatul (1) din cartă, o asemenea restrângere trebuie să fie prevăzută de lege.

72      În această privință, Curtea a statuat deja că, atunci când o normă de drept al Uniunii armonizează protecția dreptului de autor, revine exclusiv legiuitorului Uniunii, iar nu legiuitorilor naționali, sarcina de a stabili dacă este necesar să se limiteze acordarea în Uniune a acestui drept în privința operelor a căror țară de origine este o țară terță sau al căror autor este un resortisant al unei țări terțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C‑265/19, EU:C:2020:677, punctul 88).

73      Astfel, prin adoptarea Directivei 2001/29, se consideră că legiuitorul Uniunii a exercitat competențele acordate anterior statelor membre în materia respectivă. Așadar, în domeniul de aplicare al acestei directive, trebuie să se considere că Uniunea s‑a substituit statelor membre, care nu mai au competența de a pune în aplicare prevederile relevante ale Convenției de la Berna (Hotărârea din 26 aprilie 2012, DR și TV2 Danmark, C‑510/10, EU:C:2012:244, punctul 31, precum și jurisprudența citată).

74      În speță, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 40 din concluzii, nici articolul 2 litera (a), nici articolul 4 alineatul (1), nici vreo altă dispoziție din Directiva 2001/29 nu conțin, în stadiul actual al dreptului Uniunii, o limitare precum cea menționată la punctul 70 din prezenta hotărâre.

75      Pe de altă parte, este adevărat că Directiva 2001/29 are efectiv ca finalitate să armonizeze numai anumite aspecte ale dreptului de autor și ale drepturilor conexe, iar mai multe dintre dispozițiile sale evidențiază, în plus, intenția legiuitorului Uniunii de a acorda o marjă de apreciere statelor membre cu ocazia punerii sale în aplicare (Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW, C‑469/17, EU:C:2019:623, punctul 34, și Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

76      Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că lista excepțiilor și a limitărilor pe care le cuprinde articolul 5 din Directiva 2001/29 de la drepturile exclusive prevăzute la articolele 2-4 din această directivă are un caracter exhaustiv, în caz contrar aducându‑se atingere efectivității armonizării dreptului de autor și drepturilor conexe, realizată de directiva menționată, precum și obiectivului securității juridice urmărit, ca și cerinței de coerență în punerea în aplicare a acestor excepții și limitări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2019, Funke Medien NRW, C‑469/17, EU:C:2019:623, punctele 56, 62 și 63, precum și jurisprudența citată). Or, acest articol 5 nu conține, în stadiul actual al dreptului Uniunii, o limitare analoagă celei a criteriului reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna.

77      Directiva 2001/29 se distinge astfel în această privință de alte instrumente de armonizare a dreptului de autor care au fost adoptate de legiuitorul Uniunii în conformitate cu dispozițiile acestei convenții.

78      Mai precis, convenția menționată prevede în special excepții limitate, referitoare la operele de artă aplicată, la durata protecției și la dreptul de suită, în temeiul cărora părțile la această convenție au posibilitatea de a aplica un criteriu de reciprocitate materială și, ca atare, nu sunt obligate să aplice un tratament național, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din această convenție.

79      Or, deși este adevărat că legiuitorul Uniunii a decis să aplice un criteriu de reciprocitate materială, pe de o parte, la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2006/116 în ceea ce privește durata de protecție și, pe de altă parte, la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2001/84 în ceea ce privește dreptul de suită, în conformitate cu articolul 7 alineatul (8) și cu articolul 14ter alineatul (2) din Convenția de la Berna, legiuitorul Uniunii nu a inclus, în schimb, nici în Directiva 2001/29 și nici în altă dispoziție de drept al Uniunii, o limitare a drepturilor exclusive acordate autorilor prin articolul 2 litera (a) și prin articolul 4 alineatul (1) din această directivă sub forma unui criteriu de reciprocitate materială precum cel prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna. În această privință, astfel cum s‑a expus la punctul 72 din prezenta hotărâre, revine numai legiuitorului Uniunii, iar nu legiuitorilor naționali, conform articolului 52 alineatul (1) din cartă, sarcina de a prevedea, printr‑o legislație a Uniunii, dacă este necesar să se limiteze acordarea în Uniune a drepturilor prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 4 alineatul (1) menționate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2020, Recorded Artists Actors Performers, C‑265/19, EU:C:2020:677, punctele 88 și 91).

80      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua, la a treia și la a patra întrebare că articolul 2 litera (a) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 coroborate cu articolul 17 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din cartă trebuie interpretate, în stadiul actual al dreptului Uniunii, în sensul că se opun ca statele membre să aplice în dreptul național criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine este o țară terță și al cărei autor este resortisant al unei țări terțe. Revine numai legiuitorului Uniunii, conform articolului 52 alineatul (1) din cartă, sarcina de a prevedea, printr‑o legislație a Uniunii, dacă este necesar să se limiteze acordarea în Uniune a drepturilor prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 4 alineatul (1) menționate.

 Cu privire la a cincea întrebare

81      Prin intermediul celei de a cincea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 351 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că permite unui stat membru să aplice, prin derogare de la dispozițiile dreptului Uniunii, criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna în privința unei opere a cărei țară de origine este Statele Unite ale Americii.

82      Potrivit articolului 351 primul paragraf TFUE, dispozițiile tratatelor nu aduc atingere drepturilor și obligațiilor care rezultă din convențiile încheiate până la 1 ianuarie 1958 sau, pentru statele membre aderente, înainte de data aderării acestora, între unu sau mai multe state membre, pe de o parte, și unu sau mai multe state terțe, pe de altă parte.

83      Astfel cum Curtea a statuat deja, Convenția de la Berna prezintă caracteristicile unei convenții internaționale în sensul articolului 351 TFUE (Hotărârea din 9 februarie 2012, Luksan, C‑277/10, EU:C:2012:65, punctul 58).

84      Articolul 351 primul paragraf TFUE are drept obiectiv să precizeze, în conformitate cu principiile de drept internațional, că aplicarea tratatului nu afectează angajamentul statului membru în cauză de a respecta drepturile țărilor terțe care rezultă dintr‑o convenție anterioară aderării sale și de a‑și îndeplini obligațiile corelative (Hotărârea din 9 februarie 2012, Luksan, C‑277/10, EU:C:2012:65, punctul 61).

85      În această privință, ținând seama de răspunsul dat la a doua, la a treia și la a patra întrebare, trebuie să se considere că statele membre nu se mai pot prevala de posibilitatea de a aplica criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna chiar dacă această convenție a intrat în vigoare înainte de 1 ianuarie 1958.

86      Astfel, după cum reiese din jurisprudența Curții, atunci când o convenție internațională încheiată de un stat membru anterior aderării sale la Uniune îi permite, precum în speță, să adopte o măsură care este contrară dreptului Uniunii, fără a‑l obliga însă la aceasta, statul membru trebuie să se abțină de la adoptarea unei astfel de măsuri (Hotărârea din 28 martie 1995, Evans Medical și Macfarlan Smith, C‑324/93, EU:C:1995:84, punctul 32, precum și Hotărârea din 9 februarie 2012, Luksan, C‑277/10, EU:C:2012:65, punctul 62).

87      În plus, în ipoteza în care, în urma evoluției dreptului Uniunii, o măsură legislativă adoptată de un stat membru în conformitate cu o posibilitate oferită de o convenție internațională anterioară este contrară acestui drept, statul membru în cauză nu poate să se prevaleze de această convenție pentru a se sustrage de la obligațiile născute ulterior din dreptul Uniunii (Hotărârea din 9 februarie 2012, Luksan, C‑277/10, EU:C:2012:65, punctul 63).

88      Trebuie adăugat că, în speță, articolul 2 alineatul (7) prima teză din Convenția de la Berna acordă o marjă de apreciere părților la această convenție, prevăzând printre altele că revine legislațiilor țărilor Uniunii instituite prin convenția menționată dreptul de reglementare a domeniului de aplicare al legilor privind operele de artă aplicată și desenele și modelele industriale, precum și condițiile de protecție a acestor opere, desene și modele industriale.

89      Or, astfel cum a subliniat avocatul general la punctele 59-62 din concluzii, primo, din modul de redactare a dispoziției menționate nu reiese că aceasta interzice unui stat parte la Convenția de la Berna să protejeze prin dreptul de autor o operă de artă aplicată care în țara de origine a acestei opere nu este protejată decât în temeiul unui regim special ca desen sau model industrial. Secundo, o astfel de interdicție ar fi în contradicție cu obiectivul acestei convenții, reflectat în principiul „tratamentului național” și al nivelului minim de protecție care decurge din dispozițiile sale materiale, care este acela de a asigura autorilor o protecție în afara țării de origine a unei opere. În sfârșit, tertio, rezultă în orice caz în mod expres din articolul 19 din convenția menționată că dispozițiile acesteia nu împiedică revendicarea aplicării unor dispoziții mai largi care ar fi prescrise de legislația unui stat parte la convenția menționată.

90      În aceste condiții, un stat membru nu se poate prevala de articolul 2 alineatul (7) din Convenția de la Berna pentru a se sustrage de la obligațiile care decurg din Directiva 2001/29.

91      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a cincea întrebare că articolul 351 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să aplice, prin derogare de la dispozițiile dreptului Uniunii, criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția de la Berna în privința unei opere a cărei țară de origine este Statele Unite ale Americii.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

92      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)      O situație în care o societate solicită protecția prin dreptul de autor a unui obiect de artă aplicată comercializat într‑un stat membru, în măsura în care acesta poate fi calificat drept „operă” în sensul Directivei 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, intră în domeniul de aplicare material al dreptului Uniunii.

2)      Articolul 2 litera (a) și articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2001/29 coroborate cu articolul 17 alineatul (2) și cu articolul 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

trebuie interpretate în sensul că,

în stadiul actual al dreptului Uniunii, se opun ca statele membre să aplice în dreptul național criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția pentru protecția operelor literare și artistice, semnată la Berna la 9 septembrie 1886 (Actul de la Paris din 24 iulie 1971), în versiunea rezultată din modificarea din 28 septembrie 1979, în privința unei opere de artă aplicată a cărei țară de origine este o țară terță și al cărei autor este resortisant al unei țări terțe. Revine numai legiuitorului Uniunii, conform articolului 52 alineatul (1) din Carta drepturilor fundamentale, sarcina de a prevedea, printr‑o legislație a Uniunii, dacă este necesar să se limiteze acordarea în Uniune a drepturilor prevăzute la articolul 2 litera (a) și la articolul 4 alineatul (1) menționate.

3)      Articolul 351 primul paragraf TFUE trebuie interpretat în sensul că nu permite unui stat membru să aplice, prin derogare de la dispozițiile dreptului Uniunii, criteriul reciprocității materiale prevăzut la articolul 2 alineatul (7) a doua teză din Convenția pentru protecția operelor literare și artistice, semnată la Berna la 9 septembrie 1886 (Actul de la Paris din 24 iulie 1971), în versiunea rezultată din modificarea din 28 septembrie 1979, în privința unei opere a cărei țară de origine este Statele Unite ale Americii.

Semnături

*      Limba de procedură: neerlandeza.