CELEX:62023CJ0352: Hotărârea Curții (Camera a noua) din 12 septembrie 2024.#LF împotriva Zamestnik-predsedatel na Darzhavna agentsia za bezhantsite.#Cerere de decizie preliminară formulată de Administrativen sad Sofia-grad.#Trimitere preliminară – Politica în domeniul azilului și imigrației – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Domeniu de aplicare – Articolele 1, 4 și 7 – Directiva 2011/95/UE – Domeniu de aplicare – Articolele 2 și 3 – Protecție națională pentru motive umanitare – Directiva 2008/115/CE – Articolul 14 – Imposibilitatea de a proceda la îndepărtare – Atestare – Drepturile resortisantului unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală în cazul amânării îndepărtării – Directiva 2013/33/UE – Domeniu de aplicare – Condiții materiale de primire.#Cauza C-352/23.

–

pentru LF, de V. B. Ilareva și K. Stoyanov, advokati;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Azéma, J. Hottiaux, A. Katsimerou și E. Rousseva, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 1, 4 și 7 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a articolului 2 litera (h) și a articolului 3 din Directiva 2011/95/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 decembrie 2011 privind standardele referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de protecție internațională, la un statut uniform pentru refugiați sau pentru persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară și la conținutul protecției acordate (JO 2011, L 337, p. 9), precum și a articolului 14 alineatul (2) din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală (JO 2008, L 348, p. 98).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între LF, pe de o parte, și Darzhavna agentsia za bezhantsite (Agenția Națională pentru Refugiați, Bulgaria) (denumită în continuare „DAB”), pe de altă parte, în legătură cu o decizie prin care i s‑a refuzat acordarea statutului de refugiat, precum și a „statutului umanitar”.

3

Considerentul (12) al Directivei 2008/115 enunță:

„Ar trebui abordată situația resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, dar care nu pot face încă obiectul unei îndepărtări. Condițiile de bază de subzistență ale acestora ar trebui definite în conformitate cu legislația națională. Pentru a putea demonstra situația specială în care se află în cazul unor verificări sau controale administrative, acestor persoane ar trebui să li se furnizeze o confirmare scrisă a situației lor. Statele membre ar trebui să dispună de o mare libertate în ceea ce privește forma și formatul confirmării scrise și ar trebui să o poată include în deciziile lor referitoare la returnare adoptate în conformitate cu prezenta directivă.”

4

Articolul 2 alineatul (2) din această directivă prevede:

„Statele membre pot decide să nu aplice prezenta directivă resortisanților țărilor terțe care:

5

Articolul 6 alineatul (4) din directiva menționată prevede:

„Statele membre pot decide în orice moment să acorde un permis de ședere autonom sau orice altă autorizație care conferă un drept de ședere, din motive de compasiune, umanitare sau de altă natură, unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor. În acest caz, nu se emite nicio decizie de returnare. În cazul în care a fost deja eliberată o decizie de returnare, aceasta este retrasă sau suspendată pe durata de valabilitate a permisului de ședere sau a unei alte autorizații care conferă un drept de ședere.”

6

Potrivit articolului 8 alineatele (1) și (2) din aceeași directivă:

„(1)   Statele membre iau toate măsurile necesare pentru a executa decizia de returnare dacă nu a fost acordat un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7 alineatul (4) sau dacă obligația de returnare nu a fost îndeplinită în timpul perioadei pentru plecarea voluntară acordată în conformitate cu articolul 7.

(2)   În cazul în care statul membru acordă un termen pentru plecarea voluntară în conformitate cu articolul 7, decizia de returnare poate fi executată doar după expirarea termenului, cu excepția cazului în care în perioada respectivă apare un risc, astfel cum este definit la articolul 7 alineatul (4).”

7

Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 2008/115 prevede:

„(1)   Statele membre amână îndepărtarea:

(2)   Statele membre pot amâna îndepărtarea pentru o perioadă corespunzătoare, în funcție de circumstanțele specifice fiecărui caz. Statele membre iau în considerare în special:

8

Articolul 14 din această directivă prevede:

„(1)   Cu excepția cazurilor care intră sub incidența articolelor 16 și 17, statele membre garantează că următoarele principii sunt luate în considerare, în măsura posibilului, în ceea ce privește resortisanții țărilor terțe, pe perioada termenului pentru plecare voluntară acordat în conformitate cu articolul 7 și pe perioadele pentru care îndepărtarea a fost amânată în conformitate cu articolul 9:

(2)   Statele membre furnizează persoanelor menționate la alineatul (1) o confirmare în scris în conformitate cu legislația națională a faptului că termenul pentru plecarea voluntară se prelungește în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) sau că decizia de returnare nu va fi, temporar, executată.”

9

Considerentele (14) și (15) ale Directivei 2011/95 enunță:

10

Potrivit articolului 2 litera (h) din această directivă, noțiunea de „cerere de protecție internațională” înseamnă, în sensul directivei menționate, „cererea de protecție prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, care nu solicită în mod explicit un alt tip de protecție în afara domeniului de aplicare a prezentei directive și care poate face obiectul unei cereri separate”.

11

Articolul 3 din aceeași directivă prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține standarde mai favorabile pentru a decide care sunt persoanele care îndeplinesc condițiile de acordare a statutului de refugiat sau care sunt persoanele eligibile pentru obținerea de protecție subsidiară, precum și pentru a stabili conținutul protecției internaționale, în măsura în care respectivele standarde sunt compatibile cu prezenta directivă.”

12

Articolul 2 din Directiva 2013/32/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 privind procedurile comune de acordare și retragere a protecției internaționale (JO 2013, L 180, p. 60) are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

13

Articolul 9 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Solicitanților li se permite să rămână în statul membru, numai în scopul procedurii, până la adoptarea unei decizii de către autoritatea decizională în conformitate cu procedurile în primă instanță prevăzute la capitolul III. Prezentul drept de a rămâne în statul membru nu constituie un drept de a primi permis de ședere.”

14

Articolul 41 alineatul (1) din respectiva directivă prevede:

„Statele membre pot face o excepție de la dreptul de a rămâne pe teritoriu în situația în care o persoană:

Statele membre pot face o astfel de excepție numai în situația în care autoritatea decizională consideră că decizia de returnare nu va conduce la returnarea directă sau indirectă prin încălcarea obligațiilor la nivel internațional și la nivelul Uniunii ale statului membru respectiv.”

15

Articolul 46 alineatele (5) și (6) din aceeași directivă prevede:

„(5)   Fără a aduce atingere alineatului (6), statele membre permit solicitanților să rămână pe teritoriu până la expirarea termenului de prescripție privind exercitarea dreptului lor la o cale de atac efectivă și, în cazul în care acest drept a fost exercitat în termenul respectiv, până la soluționarea căii de atac.

(6)   În cazul unei decizii

[…]

o instanță judecătorească are competența de a hotărî dacă solicitantul poate rămâne sau nu pe teritoriul statului membru, fie la cererea solicitantului în cauză, fie din proprie inițiativă, în cazul în care decizia luată are drept consecință încetarea dreptului solicitantului de a rămâne în statul membru și când, în asemenea cazuri, dreptul de a rămâne în statul membru până la soluționarea căii de atac nu este prevăzut în legislația internă.”

16

Articolul 20 alineatele (1) și (5) din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională (JO 2013, L 180, p. 96) prevede:

„(1)   Statele membre pot limita sau retrage, în cazuri excepționale și justificate corespunzător, beneficiul condițiilor materiale de primire atunci când un solicitant:

[…]

[…]

(5)   Deciziile de limitare sau de retragere a beneficiului condițiilor materiale de primire sau a sancțiunilor menționate la alineatele (1), (2), (3) și (4) de la prezentul articol se iau de la caz la caz, obiectiv și imparțial și sunt motivate. Deciziile respective sunt fondate pe situația particulară a persoanei în cauză, în special în cazul persoanelor menționate la articolul 21, ținând cont de principiul proporționalității. Statele membre asigură în orice situație accesul la îngrijiri medicale în conformitate cu articolul 19 și garantează un nivel de trai demn tuturor solicitanților.”

17

Articolul 8 alineatul (1) din Zakon za ubezhichteto i bezhantsite (Legea privind azilul și refugiații, denumită în continuare „ZUB”) prevede:

„Statutul de refugiat în Republica Bulgaria se acordă resortisantului străin care, în urma unor temeri justificate de a fi persecutat din cauza rasei sale, a religiei, cetățeniei, opiniilor politice sau apartenenței la un anumit grup social, se află în afara țării sale de origine și care, din aceste motive, nu poate sau nu dorește să solicite protecția respectivei țări sau să se întoarcă în aceasta.”

18

Articolul 9 din această lege prevede:

„(1)   Statutul umanitar se acordă resortisantului străin care nu îndeplinește condițiile de acordare a statutului de refugiat și care nu poate sau nu dorește să obțină protecția țării sale de origine deoarece poate fi expus unui risc real de vătămări grave, cum ar fi:

[…]

(8)   Un statut umanitar poate fi acordat și din alte motive umanitare, precum și din motivele indicate în concluziile Comitetului executiv al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați.”

19

Articolul 44b din Zakon za chuzhdentsite v Republika Balgaria (Legea privind străinii în Republica Bulgaria, denumită în continuare „ZChRB”) prevede:

„(1)   Atunci când expulzarea sau returnarea imediată a resortisantului străin este imposibilă sau atunci când executarea acestor măsuri trebuie amânată din motive juridice sau tehnice, autoritatea care a luat măsura administrativă coercitivă suspendă executarea acesteia până la înlăturarea obstacolelor în calea executării sale.

(2)   Atunci când, la expirarea duratei de protecție temporară prevăzute de [ZUB], expulzarea sau returnarea resortisantului străin este imposibilă sau atunci când executarea acestor măsuri trebuie amânată din motive de sănătate sau umanitare, autoritatea care a luat măsura administrativă coercitivă suspendă executarea acesteia până la înlăturarea obstacolelor în calea executării sale.”

20

Potrivit alineatului 1 punctul 16 din dispozițiile suplimentare la ZChRB, există „motive umanitare” atunci când refuzul intrării sau plecarea resortisantului străin de pe teritoriul Republicii Bulgaria ar crea un risc grav pentru sănătatea sau viața sa din cauza unor circumstanțe obiective sau pentru integritatea familiei sale ori atunci când interesul superior al familiei sau al copilului impune ca acesta să fie admis sau să rămână pe teritoriul țării.

21

LF este un resortisant major al unei țări terțe care locuiește în Bulgaria din anul 1996. Acesta a depus, fără succes, mai multe cereri de protecție internațională și a făcut obiectul mai multor decizii de returnare, care nu au fost niciodată executate.

22

La 13 aprilie 2021, LF a introdus o a unsprezecea cerere de protecție internațională, susținând printre altele că și‑a petrecut o mare parte din viața sa în Bulgaria și că, din cauza vidului juridic care însoțește șederea sa în acest stat membru, nu a avut acces nici la o asigurare de sănătate și nici la o monitorizare medicală. Acesta a susținut de asemenea că starea sa de sănătate deosebit de degradată îl împiedicase să călătorească în mod normal, călătoriile lungi putând să îi pună viața în pericol.

23

Printr‑o decizie din 29 aprilie 2021, DAB, autoritate decizională în Bulgaria, a respins cererea lui LF. S‑a stabilit că returnarea persoanei interesate în țara sa de origine ar fi asigurată prin intermediul autorității naționale competente pentru returnări sau de către Organizația Internațională pentru Migrație (OIM).

24

Această decizie a fost anulată printr‑o hotărâre din 25 noiembrie 2021, rămasă definitivă, pentru motivul, pe de o parte, că LF invocase principiul nereturnării, care îi era aplicabil având în vedere afirmațiile sale potrivit cărora călătorii lungi i‑ar pune viața în pericol, și, pe de altă parte, că încălcarea unui astfel de principiu constituie un motiv de acordare a statutului umanitar, prevăzut la articolul 9 alineatul (1) punctul 2 din ZUB.

25

În urma acestei anulări, cererea de protecție internațională a LF a fost înregistrată la 30 decembrie 2021. El și‑a exprimat dorința de a fi cazat într‑un centru de înregistrare și primire al DAB întrucât nu era în măsură să facă față necesităților sale vitale.

26

La 10 august 2022, DAB a adoptat decizia în litigiu, prin care a refuzat să îi acorde lui LF statutul de refugiat, precum și statutul umanitar.

27

Această autoritate a apreciat că motivele invocate de LF, pe de o parte, nu justificau o temere fondată de a fi persecutat sau un risc real de vătămare gravă, în sensul articolului 8 alineatul (1) și al articolului 9 alineatul (1) din ZUB, și, pe de altă parte, nu puteau constitui motive de obținere a statutului umanitar pentru motivele prevăzute la articolul 9 alineatul (8) din această lege. În plus, respectiva autoritate a indicat că diferitele condamnări penale ale lui LF evidențiau neintegrarea sa în societatea bulgară și comportamentul lui recidivist. În sfârșit, ea a considerat că șederea prelungită a lui LF în Bulgaria și imposibilitatea de a se întoarce în țara sa de origine nu constituiau un motiv de protecție în temeiul ZUB, ci puteau justifica numai o cerere de acordare a unui statut administrativ în temeiul ZChRB.

28

LF a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), care este instanța de trimitere.

29

Această instanță consideră, în primul rând, că LF nu îndeplinește condițiile pentru a obține statutul de refugiat în temeiul articolului 8 alineatul (1) din ZUB sau pentru a beneficia de statutul umanitar în temeiul articolului 9 alineatul (1) din această lege. În aceste condiții, ținând seama de durata considerabilă a șederii lui LF în Bulgaria, respectiv de peste 26 de ani, în care nu a dispus de niciun document de identitate și a fost adesea privat de garanțiile necesare asigurării unui nivel de trai demn, cu încălcarea articolului 14 din Directiva 2008/115, situația sa ar fi comparabilă cu cele în discuție în Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo (C‑163/17, EU:C:2019:218), și în Hotărârea din 19 martie 2019, Ibrahim și alții (C‑297/17, C‑318/17, C‑319/17 și C‑438/17, EU:C:2019:219), precum și în Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului din 21 ianuarie 2011, M.S.S. împotriva Belgiei și a Greciei (CE:ECHR:2011:0121JUD003069609).

30

Instanța de trimitere arată, mai precis, că autoritățile bulgare nu s‑au conformat obligației care decurge din articolul 8 din Directiva 2008/115 de a proceda la îndepărtarea lui LF în cel mai scurt termen.

31

Această instanță ridică problema dacă, în lipsa unei dispoziții din ZChRB care să permită acordarea unui drept de ședere lui LF pentru motive umanitare și în lipsa unei obligații a statelor membre de a introduce o astfel de dispoziție în temeiul articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115, faptul că autoritățile bulgare nu au recunoscut situația particulară a lui LF, presupunând că acesta constituie o încălcare a articolelor 1, 4 și 7 din cartă, se încadrează în „motivele umanitare imperative” care ar justifica interpretarea articolului 9 alineatul (8) din ZUB în conformitate cu considerentul (15) și cu articolul 2 litera (h) din Directiva 2011/95.

32

În cazul unui răspuns afirmativ, instanța menționată ridică de asemenea problema dacă ar trebui acordată o protecție subsidiară, în sensul Directivei 2011/95, în temeiul articolului 9 alineatul (8) din ZUB, sau un drept de ședere pentru motive umanitare, în sensul articolului 6 alineatul (4) din Directiva 2008/115.

33

În al doilea rând, aceeași instanță subliniază că nicio dispoziție din ZChRB nu prevede dreptul lui LF de a i se acorda o confirmare scrisă a situației sale, contrar celor enunțate în considerentul (12) al Directivei 2008/115 și celor prevăzute la articolul 14 alineatul (2) din aceasta.

34

În speță, aplicarea ZChRB și a Directivei 2008/115 în cazul lui LF s‑a limitat la a‑i impune două decizii de returnare, din 26 septembrie 2005 și din 9 august 2017, care nu au fost puse în executare. Nimic nu ar indica faptul că această nepunere în executare se explică prin obstacole în calea executării acestor decizii sau prin motive de sănătate sau umanitare.

35

Potrivit instanței de trimitere, Directiva 2008/115 nu stabilește consecințele care decurg din faptul că executarea îndepărtării ar încălca dreptul resortisantului unei țări terțe la respectarea vieții sale private. Prin urmare, în lipsa unei clauze umanitare naționale adoptate în conformitate cu articolul 6 alineatul (4) din această directivă, o încălcare a articolului 14 alineatul (2) din directiva menționată, interpretat în lumina considerentului (12) al acesteia, nu ar putea avea ca efect să impună unui stat membru obligația de a acorda un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe.

36

În al treilea rând, instanța de trimitere apreciază că numai articolul 9 alineatul (8) din ZUB reglementează acordarea unui permis de ședere pentru motive umanitare unui resortisant al unei țări terțe. Cu toate acestea, instanța menționată are îndoieli cu privire la interpretarea acestei dispoziții în raport cu dreptul Uniunii, din moment ce legiuitorul bulgar ar fi considerat în mod eronat că acordarea unui permis de ședere pentru motive umanitare trebuia să fie reglementată de ZUB, care are ca obiect principal transpunerea în dreptul bulgar a Directivei 2011/95.

37

Astfel, această instanță consideră că, pe de o parte, chiar dacă în dreptul bulgar protecția subsidiară este desemnată și prin expresia „statut umanitar”, „motivele umanitare” prevăzute la articolul 9 alineatul (8) din ZUB nu par pertinente pentru a aprecia dacă este necesar să se acorde beneficiul protecției subsidiare, astfel cum este reglementată la articolul 15 din Directiva 2011/95 și la articolul 9 alineatul (1) din ZUB. Pe de altă parte, în temeiul considerentului (12) și al articolului 2 litera (h) din această directivă, acordarea unui permis de ședere pentru astfel de motive umanitare ar fi exclusă din domeniul de aplicare al acesteia.

38

Instanța de trimitere consideră că situația lui LF impune o interpretare largă a singurei posibilități de a aplica în dreptul național o „dispoziție umanitară” conformă cu drepturile fundamentale prevăzute la articolele 1, 4 și 7 din cartă.

39

Dacă articolul 9 alineatul (8) din ZUB ar fi interpretat în sensul că nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2011/95, situația juridică a lui LF ar putea fi apreciată nu în lumina eventualei sale întoarceri în țara sa de origine, ci a situației sale în Bulgaria, inclusiv ținând seama de durata șederii sale în acest stat membru și de respectarea drepturilor sale fundamentale.

40

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema dacă, în pofida rezervei referitoare la adoptarea de către statele membre a unor norme mai favorabile, cuprinsă la articolul 3 din Directiva 2011/95, articolul 2 alineatul (2) litera (h) din această directivă permite acordarea unei protecții „din motive umanitare imperative”, fără legătură cu natura și cu motivele directivei menționate, unui resortisant al unei țări terțe care, precum LF, a locuit într‑un stat membru timp de peste 26 de ani, fără o confirmare scrisă a statutului său juridic și fără posibilitatea de a obține un permis de ședere „din motive umanitare”.

41

Potrivit acestei instanțe, drepturile la respectarea demnității umane, la viață, la integritate și la sănătate, consacrate la articolele 1, 2, 3 și, respectiv, 35 din cartă, precum și interzicerea tratamentelor inumane sau degradante prevăzută la articolul 4 din aceasta se opun ca, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală și a cărui îndepărtare a fost suspendată de fapt să fie privat, până la examinarea acțiunii sale, de acoperirea nevoilor sale de bază.

42

În aceste condiții, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

43

Prin intermediul primei, al celei de a treia și al celei de a cincea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (h) din Directiva 2011/95 coroborat cu considerentul (15) și cu articolul 3 din această directivă, precum și cu articolele 1 și 4 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune ca un stat membru să acorde unui resortisant al unei țări terțe un drept de ședere pentru motive umanitare care nu prezintă nicio legătură cu natura, cu fundamentele și cu finalitățile protecției internaționale prevăzute de directiva menționată.

44

În primul rând, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2011/95 coroborat cu considerentul (14) al acesteia, statele membre pot adopta sau menține standarde de simplificare a condițiilor de acordare a statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid, cu condiția ca standardele respective să fie compatibile cu această directivă. Prin urmare, astfel de norme nu trebuie să aducă atingere economiei generale sau obiectivelor directivei menționate. Sunt interzise în special standardele care vizează recunoașterea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară unor resortisanți din țări terțe sau unor apatrizi aflați în situații fără nicio legătură cu logica protecției internaționale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2021, Bundesrepublik Deutschland (Menținerea unității familiei), C‑91/20, EU:C:2021:898, punctele 39 și 40].

45

Astfel, Curtea a statuat deja, în ceea ce privește articolul 3 din Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordate (JO 2004, L 304, p. 12, Ediție specială, 19/vol. 7, p. 52), al cărui text era identic cu cel al articolului 3 din Directiva 2011/95, că această dispoziție se opunea ca un stat membru să acorde statutul de refugiat sau de beneficiar de protecție subsidiară unui resortisant al unei țări terțe sau unui apatrid ca urmare a unor tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, care au loc pe teritoriul acestui stat membru, o astfel de situație neprezentând o legătură cu logica protecției internaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2014, M’Bodj, C‑542/13, EU:C:2014:2452, punctele 33, 43 și 44).

46

Prin urmare, acordarea unui drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe nu se poate întemeia pe dispozițiile Directivei 2011/95 atunci când un asemenea drept de ședere este justificat de situația lipsurilor materiale în care se află acest resortisant pe teritoriul statului membru gazdă, chiar dacă această situație ar fi de o asemenea gravitate încât ar putea fi asimilată unui tratament inuman sau degradant, în sensul articolului 4 din cartă.

47

În al doilea rând, trebuie subliniat însă că articolul 2 litera (h) din Directiva 2011/95 definește „cererea de protecție internațională” ca fiind cererea prezentată unui stat membru de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid, care poate fi înțeleasă ca urmărind să obțină statutul de refugiat sau statutul conferit prin protecție subsidiară, acesta nesolicitând în mod explicit un alt tip de protecție. Această dispoziție trebuie interpretată în coroborare cu considerentul (15) al acestei directive, care precizează că resortisanții țărilor terțe sau apatrizii a căror ședere este autorizată pe teritoriul statelor membre din alte motive decât nevoia de protecție internațională, dar cu titlu discreționar, din motive de compasiune sau umanitare, nu intră în domeniul de aplicare al directivei menționate.

48

Rezultă că, în pofida articolului 3 din aceasta, Directiva 2011/95 nu interzice unui stat membru să acorde o protecție națională însoțită de drepturi care să permită persoanelor care nu beneficiază de statutul de refugiat sau de beneficiar de protecție subsidiară să locuiască pe teritoriul său, înțelegându‑se că acordarea unei astfel de protecții nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 116–118, precum și Hotărârea din 23 mai 2019, Bilali, C‑720/17, EU:C:2019:448, punctul 61). Astfel, un stat membru poate acorda, numai în temeiul dreptului său național, un drept de ședere pentru motive umanitare resortisanților unor țări terțe care se află într‑o stare de lipsuri materiale extreme pe teritoriul său.

49

Cu toate acestea, cu riscul de a încălca sistemul instituit prin Directiva 2011/95, această protecție națională nu trebuie să poată fi confundată cu statutul de refugiat sau de beneficiar de protecție subsidiară, în sensul acestei directive. Prin urmare, normele care acordă această protecție națională trebuie să permită să o distingă în mod clar de protecția acordată în temeiul directivei menționate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 119 și 120).

50

Revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă reglementarea națională în temeiul căreia un drept de ședere în scopuri umanitare ar putea, eventual, să fie acordat unui resortisant al unei țări terțe care se află într‑o situație precum cea a reclamantului din litigiul principal permite să se distingă în mod clar statutul care decurge dintr‑un asemenea drept de ședere de statutul acordat în temeiul Directivei 2011/95.

51

În această privință, trebuie precizat că împrejurarea că dreptul național califică în același mod regimul care decurge din acordarea protecției subsidiare, pe de o parte, și regimul care decurge din această protecție națională, pe de altă parte, nu permite, în sine, să se considere că aceste două regimuri nu pot fi suficient diferențiate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 9 noiembrie 2010, B și D, C‑57/09 și C‑101/09, EU:C:2010:661, punctele 119 și 120). Nu permite să se considere că regimurile menționate nu pot fi suficient distinse nici faptul că reglementarea referitoare la o astfel de protecție națională figurează printre dispozițiile de drept național referitoare, în principiu, la protecția care decurge din Directiva 2011/95.

52

Cu toate acestea, atunci când, astfel cum pare să fie cazul în speță, regimul care decurge din protecția națională este prevăzut de aceeași legislație precum cea care transpune Directiva 2011/95, iar acest regim este, în plus, calificat de legiuitorul național în același mod ca regimul care decurge din protecția subsidiară, nu se poate considera că normele care acordă o astfel de protecție națională permit să se distingă în mod clar această protecție de cea acordată în temeiul directivei menționate dacă statutul care decurge din acest sistem național este, în plus, substanțial același ca statutul de beneficiar de protecție subsidiară, astfel cum este stabilit de respectiva directivă.

53

În sfârșit, articolul 2 litera (h) din Directiva 2011/95 prevede numai că o cerere prin care un resortisant al unei țări terțe sau un apatrid solicită în mod explicit un alt tip de protecție nu constituie o cerere de protecție internațională în cazul în care dreptul național permite solicitarea acestui alt tip de protecție printr‑o cerere separată. În schimb, contrar celor susținute de Comisia Europeană, această dispoziție nu împiedică nicidecum ca o autoritate națională, după ce a respins o cerere de protecție internațională, să acorde un drept de ședere în temeiul unei protecții care decurge exclusiv din dreptul național.

54

Ținând seama de cele ce precedă, trebuie să se răspundă la prima, la a treia și la a cincea întrebare că Directiva 2011/95 trebuie interpretată în sensul că nu se opune ca un stat membru să acorde un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe pentru motive care nu prezintă nicio legătură cu economia generală și cu obiectivele acestei directive, în măsura în care acest drept de ședere se distinge în mod clar de protecția internațională acordată în temeiul directivei menționate.

55

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2008/115 coroborat cu considerentul (12) al aceleiași directive și cu articolele 1 și 4 din cartă trebuie interpretat în sensul că un stat membru care nu este în măsură să procedeze la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe în termenele stabilite în conformitate cu articolul 8 din această directivă trebuie să îi elibereze acestui resortisant o confirmare scrisă a faptului că, deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul acestui stat membru, decizia de returnare care îl privește nu va fi, temporar, executată.

56

În primul rând, trebuie subliniat că, sub rezerva excepțiilor prevăzute la articolul 2 alineatul (2) din Directiva 2008/115, aceasta din urmă se aplică oricărui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul unui stat membru. Pe de altă parte, din moment ce un resortisant al unei țări terțe intră în domeniul de aplicare al directivei amintite, el trebuie, în principiu, să fie supus standardelor și procedurilor comune prevăzute de aceasta în vederea returnării sale, iar aceasta atât timp cât șederea sa nu a fost, eventual, regularizată [Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 52 și jurisprudența citată].

57

Astfel, în măsura în care o decizie de returnare a fost adoptată în privința unui resortisant al unei țări terțe cu respectarea garanțiilor materiale și procedurale pe care le instituie Directiva 2008/115, statul membru în cauză este obligat să procedeze la îndepărtarea acestui resortisant, în temeiul articolului 8 din această directivă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Returnarea unui minor neînsoțit), C‑441/19, EU:C:2021:9, punctele 79 și 80, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 54 și jurisprudența citată].

58

În al doilea rând, prin derogare de la obligația de a proceda la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe care a făcut obiectul unei decizii de returnare în termenele stabilite în conformitate cu articolul 8 din Directiva 2008/115, articolul 9 din această directivă autorizează statul membru în cauză sau chiar îl constrânge să amâne această îndepărtare în anumite cazuri.

59

Astfel cum confirmă considerentul (12) al Directivei 2008/115, resortisantul unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală a cărui îndepărtare este amânată continuă, așadar, să intre în domeniul de aplicare al acestei directive. În plus, din articolul 14 din directiva menționată decurge că acest resortisant beneficiază de anumite prerogative în așteptarea îndepărtării sale.

60

În acest sens, articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2008/115 impune statului membru pe teritoriul căruia acest resortisant se află în situație de ședere ilegală să îi procure, în conformitate cu legislația națională, o confirmare scrisă a faptului că decizia de returnare care îl vizează nu va fi, temporar, executată.

61

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2008/115 trebuie interpretat în sensul că un stat membru care nu este în măsură să procedeze la îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe în termenele stabilite în conformitate cu articolul 8 din această directivă trebuie să îi elibereze acestui resortisant o confirmare scrisă a faptului că, deși se află în situație de ședere ilegală pe teritoriul acestui stat membru, decizia de returnare care îl privește nu va fi, temporar, executată.

62

Prin intermediul celei de a patra și al celei de a șasea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 1, 4 și 7 din cartă coroborate cu Directiva 2008/115 trebuie interpretate în sensul că un stat membru poate fi obligat să acorde, din motive umanitare imperative, un drept de ședere, eventual în temeiul protecției internaționale, unui resortisant al unei țări terțe cu o ședere îndelungată pe teritoriul său fără un statut stabilit și care se află în prezent în situație de ședere ilegală pe acest teritoriu.

63

În primul rând, trebuie amintit că domeniul de aplicare al cartei, referitor la acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, respectiva dispoziție confirmând jurisprudența Curții potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații. În schimb, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 78, precum și Hotărârea din 25 ianuarie 2024, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Craiova și alții, C‑58/22, EU:C:2024:70, punctul 40].

64

Prin urmare, trebuie să se examineze mai întâi măsura în care situația unui resortisant al unei țări terțe precum cea a reclamantului din litigiul principal poate intra sub incidența dreptului Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, și să se stabilească, în continuare, dacă o asemenea situație implică, în temeiul articolelor 1, 4 sau 7 din cartă, acordarea unui drept de ședere acestui resortisant al unei țări terțe.

65

În această privință, reiese, primo, din indicațiile furnizate de către instanța de trimitere că reclamantul din litigiul principal nu îndeplinește condițiile pentru a obține beneficiul protecției internaționale în sensul Directivei 2011/95, astfel încât această directivă nu este aplicabilă situației sale.

66

Secundo, cu excepția cazului în care se poate prevala de un alt permis de ședere pe teritoriul bulgar, reclamantul din litigiul principal intră, în schimb, în domeniul de aplicare al Directivei 2008/115, întrucât se află în situație de ședere ilegală pe acest teritoriu de la adoptarea deciziei de respingere a cererii sale de protecție internațională, împotriva căreia a introdus o acțiune la instanța de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctele 209 și 210). Rezultă că situația reclamantului din litigiul principal este guvernată de dreptul Uniunii.

67

Însă nicio dispoziție din Directiva 2008/115 nu poate fi interpretată în sensul că ar impune ca un stat membru să acorde un permis de ședere unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul său. În ceea ce privește mai precis articolul 6 alineatul (4) din această directivă, această dispoziție se limitează să permită statelor membre să acorde, din motive de compasiune sau umanitare, un drept de ședere, în temeiul dreptului lor național, iar nu al dreptului Uniunii, resortisanților unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctele 85 și 86].

68

Or, în conformitate cu articolul 51 alineatul (2) din cartă, dispozițiile acesteia nu extind domeniul de aplicare al dreptului Uniunii. Prin urmare, nu se poate considera că, în temeiul articolelor 1, 4 sau 7 din cartă, un stat membru poate fi obligat să acorde un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe care intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/115 [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 87]. Durata mai mult sau mai puțin lungă a șederii acestui resortisant pe teritoriul statului membru în cauză este irelevantă în această privință.

69

Tertio, chiar dacă locuiește ilegal pe teritoriul statului membru în cauză, un resortisant al unei țări terțe aflat într‑o situație precum cea a reclamantului din litigiul principal intră de asemenea în domeniul de aplicare al Directivelor 2013/32 și 2013/33 atât timp cât instanța de trimitere nu a statuat asupra acțiunii pe care acesta a introdus‑o împotriva respingerii cererii sale de protecție internațională (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság, C‑924/19 PPU și C‑925/19 PPU, EU:C:2020:367, punctele 207 și 208).

70

Or, în temeiul articolului 46 alineatul (5) din Directiva 2013/32, solicitanților de protecție internațională li se permite, sub rezerva cazurilor prevăzute la articolul 41 alineatul (1) și la articolul 46 alineatul (6) din această directivă, să rămână pe teritoriul statului membru în cauză până la soluționarea căii de atac pe care au introdus‑o împotriva respingerii cererii lor [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională), C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctul 282].

71

Prin urmare, nu este exclus ca, în speță, în pofida faptului că cererea de protecție internațională a reclamantului din litigiul principal constituie o cerere ulterioară, acesta să dispună de dreptul de a rămâne pe teritoriul bulgar până la soluționarea căii de atac pendinte în fața instanței de trimitere.

72

În aceste condiții, astfel cum se precizează în mod expres la articolul 9 alineatul (1) din Directiva 2013/32, un astfel de drept de a rămâne pe teritoriul statului membru în cauză nu constituie un drept la un permis de ședere. Prin urmare și pentru motive similare celor expuse la punctul 68 din prezenta hotărâre, nicio dispoziție din cartă nu poate obliga un stat membru să acorde un drept de ședere unui solicitant de protecție internațională care ar depăși întinderea autorizației de a rămâne pe teritoriu care decurge din articolul 46 alineatul (5) din această directivă.

73

În al doilea rând, trebuie însă adăugat, pe de o parte, că, în temeiul articolului 14 alineatul (1) literele (b) și (d) din Directiva 2008/115, statele membre trebuie să se asigure că, în măsura posibilului, atât timp cât îndepărtarea respectivului resortisant al unei țării terțe este amânată, se asigură îngrijirea medicală de urgență și tratamentul de bază al bolii și se iau în considerare nevoile speciale ale persoanelor vulnerabile.

74

În plus, statele membre sunt obligate să respecte interzicerea tratamentelor inumane sau degradante, astfel cum decurge din articolul 4 din cartă, atunci când pun în aplicare Directiva 2008/115. Rezultă că acestea trebuie de asemenea să se asigure că un resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală pe teritoriul lor nu se află, atât timp cât nu a fost îndepărtat de pe acest teritoriu, într‑o situație interzisă de acest articol 4.

75

Or, Curtea a statuat deja că respectivul articol 4 ar fi încălcat în cazul în care indiferența autorităților unui stat membru ar avea drept consecință faptul că o persoană în întregime dependentă de ajutorul public s‑ar afla, independent de voința sa și de alegerile sale personale, într‑o situație de lipsuri materiale extreme care nu i‑ar permite să facă față celor mai elementare nevoi ale sale, cum sunt îndeosebi cele de a se hrăni, de a se spăla și de a‑și asigura o locuință, și care i‑ar aduce atingere sănătății fizice sau mentale ori care ar aduce‑o într‑o stare de degradare incompatibilă cu demnitatea umană (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 martie 2019, Jawo, C‑163/17, EU:C:2019:218, punctul 92, și Hotărârea din 16 iulie 2020, Addis, C‑517/17, EU:C:2020:579, punctul 51).

76

Pe de altă parte, un solicitant de protecție internațională autorizat să rămână pe teritoriul statului membru în cauză în această calitate beneficiază de condițiile de primire prevăzute de Directiva 2013/33 atât timp cât nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la cererea sa [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Comisia/Ungaria (Primirea solicitanților de protecție internațională), C‑808/18, EU:C:2020:1029, punctele 284–286].

77

În speță, în cazul în care LF ar dispune de un asemenea drept de a rămâne pe teritoriul bulgar până la soluționarea căii sale de atac pendinte în fața instanței de trimitere, aspect care trebuie verificat de aceasta, el ar trebui așadar să beneficieze de asemenea de condițiile de primire prevăzute de această directivă atât timp cât nu s‑a pronunțat o hotărâre definitivă cu privire la această cale de atac.

78

În plus, presupunând că beneficiul condițiilor materiale de primire este limitat sau retras în temeiul articolului 20 alineatul (1) litera (c) din directiva menționată, pentru motivul că cererea de protecție internațională aflată la originea litigiului principal este o cerere ulterioară, articolul 20 alineatul (5) din aceeași directivă ar garanta, în orice caz, acestui solicitant condiții minime de primire care să îi permită să ducă o viață demnă.

79

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a patra și la a șasea întrebare că articolele 1, 4 și 7 din cartă coroborate cu Directiva 2008/115 trebuie interpretate în sensul că un stat membru nu este obligat să acorde, din motive umanitare imperative, un drept de ședere unui resortisant al unei țări terțe care se află în prezent în situație de ședere ilegală pe teritoriul său, indiferent de durata șederii acestui resortisant pe teritoriul respectiv. Atât timp cât nu s‑a procedat la îndepărtarea sa, acest resortisant se poate însă prevala de drepturile care îi sunt garantate atât de cartă, cât și de articolul 14 alineatul (1) din această directivă. În plus, dacă respectivul resortisant dispune și de calitatea de solicitant de protecție internațională, autorizat să rămână pe teritoriul acestui stat membru, el se poate prevala și de drepturile consacrate de Directiva 2013/33.

80

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: