CELEX:62023CJ0537: Hotărârea Curții (Camera întâi) din 27 februarie 2025.#Società Italiana Lastre SpA (SIL) împotriva Agora SARL.#Cerere de decizie preliminară formulată de Cour de cassation.#Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 25 alineatul (1) – Convenție atributivă de competență – Aprecierea validității convenției – Caracter imprecis și dezechilibrat – Legea aplicabilă – Noțiunea de «nulitate de fond».#Cauza C-537/23.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera întâi)

27 februarie 2025(*)

„ Trimitere preliminară – Cooperarea judiciară în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Articolul 25 alineatul (1) – Convenție atributivă de competență – Aprecierea validității convenției – Caracter imprecis și dezechilibrat – Legea aplicabilă – Noțiunea de «nulitate de fond» ”

În cauza C‑537/23,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), prin decizia din 13 aprilie 2023, primită de Curte la 22 august 2023, în procedura

Società Italiana Lastre SpA (SIL)

împotriva

Agora SARL,

CURTEA (Camera întâi),

compusă din domnul T. von Danwitz, vicepreședintele Curții, îndeplinind funcția de președinte al Camerei întâi, și domnii A. Kumin (raportor) și A. Arabadjiev, judecători,

avocat general: domnul A. M. Collins,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru Società Italiana Lastre SpA (SIL), de F. Boucard, avocat;

–        pentru guvernul francez, de R. Bénard și B. Dourthe în calitate de agenți;

–        pentru guvernul ceh, de A. Edelmannová, M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de S. Noë și W. Wils, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles Ia”).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Società Italiana Lastre SpA (SIL) (denumită în continuare „SIL”), o societate de drept italian, pe de o parte, și Agora SARL, o societate de drept francez, pe de altă parte, în legătură cu competența instanțelor franceze de a soluționa cererea de chemare în garanție a SIL formulată de Agora în cadrul unei acțiuni în răspundere și în despăgubire introduse împotriva celor două societăți.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

 Convenția de la Haga din 30 iunie 2005 privind acordurile de alegere a forului

3        Articolul 5 alineatul (1) din Convenția de la Haga din 30 iunie 2005 privind acordurile de alegere a forului, semnată la 1 aprilie 2009, a cărei încheiere a fost aprobată, în numele Uniunii, prin Decizia 2014/887/UE a Consiliului din 4 decembrie 2014 (JO 2014, L 353, p. 5), prevede:

„Instanța sau instanțele unui stat contractant desemnate în cadrul unui acord de alegere exclusivă a forului au competența de a soluționa un litigiu căruia i se aplică acordul, cu excepția cazului în care acordul este nul de drept în conformitate cu legislația statului respectiv.”

 Convenția de la Lugano II

4        Articolul 1 din Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007 (denumită în continuare „Convenția de la Lugano II”), a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008 (JO 2009, L 147, p. 1), prevede:

„(1)      Prezenta convenție se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Aceasta nu se aplică, îndeosebi, în materie fiscală, vamală sau administrativă.

[…]

(3)      În cadrul prezentei convenții, termenul «stat obligat prin prezenta convenție» definește orice stat care este o parte contractantă la prezenta convenție sau un stat membru al Comunității Europene. Termenul poate desemna, de asemenea, Comunitatea Europeană.”

5        Titlul II din această convenție, care poartă denumirea „Competența judiciară”, cuprinde printre altele secțiunile 1 și 2, care regrupează norme de competență generale și, respectiv, norme de competență speciale.

6        Articolul 23 alineatul (1) din convenția amintită stipulează:

„Dacă părțile, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat obligat prin prezenta convenție, au convenit ca o instanță sau instanțele dintr‑un stat obligat prin prezenta convenție să aibă competență judiciară în soluționarea litigiilor care au survenit sau pot surveni în legătură cu un raport juridic determinat, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. O astfel de convenție atributivă de competență se încheie:

(a)      în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau

(b)      într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c)      în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanțele pe care părțile le cunosc sau ar trebui să le cunoască și care, în cadrul aceluiași tip de comerț, sunt bine cunoscute și respectate cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial în cauză.”

 Dreptul Uniunii

 Convenția de la Bruxelles

7        Articolul 17 din Convenția din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată prin convențiile succesive de aderare a noilor state membre la această convenție (denumită în continuare „Convenția de la Bruxelles”), prevedea:

„În cazul în care părțile, dintre care cel puțin una își are domiciliul pe teritoriul unui stat contractant, convin ca o instanță sau instanțele unui stat contractant să fie competentă să soluționeze orice litigiu care a apărut sau care poate să apară în legătură cu un raport juridic determinat, instanța respectivă sau instanțele respective au competență exclusivă. O astfel de convenție atributivă de competență poate fi încheiată:

(a)      în scris sau verbal cu confirmare scrisă sau

(b)      într‑o formă care corespunde practicilor pe care părțile le‑au stabilit între ele sau

(c)      în comerțul internațional, într‑o formă care corespunde unei practici despre care părțile au cunoștință sau ar fi trebuit să aibă cunoștință și care este cunoscută și respectată în mod regulat într‑un astfel de comerț de părțile la contracte de același tip în ramura comercială respectivă.

[…]

Dacă convenția atributivă de jurisdicție a fost încheiată numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta păstrează dreptul de a sesiza orice altă instanță competentă în temeiul prezentei convenții.

[…]”

 Regulamentul Bruxelles I

8        Articolul 23 din Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74, denumit în continuare „Regulamentul Bruxelles I”) prevedea la alineatul (1):

„Dacă prin convenția părților, dintre care una sau mai multe au domiciliul pe teritoriul unui stat membru, competența în soluționarea litigiului ce a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. O astfel de convenție atributivă de competență se încheie:

(a)      în scris ori verbal cu confirmare scrisă sau

(b)      într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c)      în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.”

 Regulamentul Bruxelles Ia

9        Considerentele (4), (6), (15), (16), (18)-(20) ale Regulamentului Bruxelles Ia au următorul cuprins:

„(4) […] Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și care să asigure recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru este indispensabilă.

[…]

(6)      Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă.

[…]

(15)      Normele de competență ar trebui să prezinte un mare grad de previzibilitate și să se întemeieze pe principiul conform căruia competența este determinată, în general, de domiciliul pârâtului. Astfel, competența ar trebui să fie întotdeauna determinată pe baza acestui criteriu, cu excepția câtorva situații bine definite în care materia litigiului sau autonomia părților justifică un alt punct de legătură. În cazul persoanelor juridice, domiciliul trebuie să fie definit în mod independent, în vederea ameliorării transparenței normelor comune și a evitării conflictelor de competență.

(16)      În afară de instanța domiciliului pârâtului, ar trebui să existe și alte instanțe autorizate în temeiul unei legături strânse între instanță și acțiune sau în scopul bunei administrări a justiției. Existența unei legături strânse ar trebui să asigure securitatea juridică și să evite posibilitatea de a se introduce o acțiune împotriva pârâtului în fața unei instanțe dintr‑un stat membru care nu era previzibilă în mod rezonabil de către acesta. […]

[…]

(18)      În cazul contractelor de asigurare, al contractelor încheiate cu consumatorii și al contractelor de muncă, partea defavorizată ar trebui să fie protejată prin norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale.

(19)      Autonomia părților la un contract, altul decât un contract de asigurare, un contract încheiat cu consumatorii sau un contract de muncă, în cazul cărora este permisă numai o autonomie limitată de stabilire a instanței competente, ar trebui să fie respectată, sub rezerva temeiurilor de competență exclusive ale instanțelor prevăzute în prezentul regulament.

(20)      În cazul în care există dubii dacă o convenție de alegere a instanței în favoarea unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un stat membru este nulă și neavenită în ceea ce privește validitatea sa, chestiunea ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului membru în care se află instanța sau instanțele desemnate în convenție, inclusiv cu normele privind conflictul de legi din statul membru respectiv.”

10      Potrivit articolului 1 din acest regulament:

„(1)      Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).

(2)      Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

(a)      starea civilă și capacitatea persoanelor fizice, drepturile patrimoniale rezultate din regimurile matrimoniale sau din legăturile considerate prin legea aplicabilă acestora ca având efecte comparabile căsătoriei;

(b)      falimentele, procedurile privind lichidarea societăților insolvabile sau a altor persoane juridice, acordurile amiabile, concordatele sau procedurile similare;

(c)      securitatea socială;

(d)      arbitrajul;

(e)      obligațiile de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță;

(f)      testamentele și succesiunile, inclusiv obligațiile de întreținere rezultate ca urmare a unui deces.”

11      Capitolul II din regulamentul menționat, intitulat „Competența”, cuprinde printre altele secțiunile 1-5 și 7, intitulate „Dispoziții generale”, „Competențe speciale”, „Competența judiciară în materie de asigurări”, „Competența în materia contractelor încheiate de consumatori”, „Competența în materia contractelor individuale de muncă” și, respectiv, „Prorogarea de competență”.

12      Articolul 15 din același regulament, care figurează în secțiunea 3 din capitolul II, prevede:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

[…]

2.      care permit deținătorului poliței, asiguratului sau unui beneficiar să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni;

[…]”

13      Articolul 19 din Regulamentul Bruxelles Ia, care figurează în secțiunea 4 din capitolul II, stipulează:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

[…]

2.      care permit consumatorului să sesizeze alte instanțe decât cele prevăzute în cadrul prezentei secțiuni; […]

[…]”

14      Articolul 23 din acest regulament, care figurează în secțiunea 5 din capitolul II, are următorul cuprins:

„De la dispozițiile prezentei secțiuni nu se poate deroga decât prin convenții:

[…]

2.      care permit angajatului să sesizeze alte instanțe decât cele indicate în cadrul prezentei secțiuni.”

15      Potrivit articolului 25 din regulamentul menționat, care figurează în secțiunea 7 din capitolul II:

„(1)      Dacă prin convenția părților, indiferent de domiciliul acestora, competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv. Această competență este exclusivă, cu excepția unei convenții contrare a părților. Convenția atributivă de competență se încheie:

(a)      în scris sau verbal cu confirmare scrisă;

(b)      într‑o formă conformă cu obiceiurile statornicite între părți sau

(c)      în comerțul internațional, într‑o formă conformă cu uzanța cu care părțile sunt sau ar trebui să fie la curent și care, în cadrul acestui tip de comerț, este cunoscută pe larg și respectată cu regularitate de către părțile la contractele de tipul pe care îl implică domeniul comercial respectiv.

[…]

(4)      Convențiile atributive de competență, precum și prevederile similare din actele constitutive ale unui trust nu au efect juridic dacă sunt contrare dispozițiilor articolelor 15, 19 sau 23 ori dacă instanțele de la competența cărora acestea derogă au competență exclusivă în temeiul articolului 24.

[…]”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

16      Pentru realizarea unei lucrări de construcție, comandată de două persoane fizice în calitate de beneficiare ale lucrării, Agora a încheiat cu SIL un contract având ca obiect furnizarea de panouri de placare.

17      Acest contract de furnizare cuprindea o convenție atributivă de competență (denumită în continuare „convenția atributivă de competență în cauză”) potrivit căreia „[c]ompetența pentru soluționarea oricărui litigiu care decurge sau are legătură cu acest contract aparține tribunalului din Brescia [(Italia)], iar [SIL] își rezervă dreptul de a formula acțiuni împotriva cumpărătorului și în fața unei alte instanțe competente din Italia sau din străinătate”.

18      Întrucât au constatat nereguli în executarea lucrării în cauză, în lunile noiembrie 2019 și ianuarie 2020, beneficiarele acesteia au acționat în judecată societățile Agora și SIL printre altele prin intermediul unor acțiuni în răspundere și în despăgubire introduse la tribunal de grande instance de Rennes (Tribunalul de Mare Instanță din Rennes, Franța).

19      Agora a chemat în garanție SIL. În temeiul convenției atributive de competență în cauză, SIL s‑a opus acestei cereri de garanție invocând excepția de necompetență internațională a instanței franceze.

20      Prin ordonanța din 11 februarie 2021, tribunal de grande instance de Rennes (Tribunalul de Mare Instanță din Rennes) a respins această excepție de necompetență. SIL a introdus apel împotriva acestei decizii.

21      Prin hotărârea din 4 noiembrie 2021, cour d’appel de Rennes (Curtea de Apel din Rennes, Franța), fără a examina validitatea clauzei atributive în cauză din perspectiva legislației italiene, a confirmat decizia menționată pentru motivul că această convenție atributivă de competență în cauză era nelegală, deoarece oferea societății SIL o mai mare posibilitate de alegere a instanțelor competente decât societății Agora, fără a preciza care sunt elementele obiective pe baza cărora părțile au convenit să identifice instanța ce putea fi sesizată, astfel încât această clauză oferea societății SIL o alegere discreționară, contrară obiectivului de previzibilitate pe care trebuie să îl îndeplinească clauzele atributive de competență.

22      SIL a introdus recurs împotriva acestei hotărâri la Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța), instanța de trimitere. SIL susține că cour d’appel de Rennes (Curtea de Apel din Rennes) a încălcat articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, întrucât validitatea unei convenții atributive de competență ar trebui apreciată în raport cu legislația statului membru ale cărui instanțe sunt desemnate în temeiul acesteia și, prin urmare, în speță, în raport cu legislația italiană, iar nu cu cea franceză.

23      În această privință, instanța de trimitere ridică problema conținutului exact al articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, în măsura în care această dispoziție prevede în esență că o convenție atributivă de competență trebuie, în principiu, să își producă efectele, cu excepția cazului în care este „nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației [statului membru ale cărui instanțe sunt desemnate prin această convenție]”.

24      În speță, s‑ar ridica mai întâi problema dacă validitatea unei convenții atributive de competență, contestată din cauza caracterului său pretins imprecis sau dezechilibrat, trebuie examinată în raport cu criterii autonome întemeiate pe articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, precum și cu obiectivele de previzibilitate și de securitate juridică urmărite de acest regulament sau dacă această examinare trebuie efectuată în lumina criteriilor referitoare la cauzele „nulității de fond” a unei astfel de convenții, cu consecința că, în conformitate cu articolul 25 alineatul (1) prima teză menționat, această validitate ar trebui să fie apreciată în temeiul legislației statului membru al instanței desemnate prin convenție. În acest context, instanța de trimitere urmărește să afle în special dacă noțiunea de „nulitate de fond” trebuie interpretată în mod restrictiv, în sensul că aceste cauze de nulitate s‑ar limita la fraudă, eroare, dol, violență și incapacitate.

25      În continuare, în ipoteza în care validitatea unei convenții atributive de competență, contestată din cauza caracterului său pretins imprecis sau dezechilibrat, ar trebui examinată în raport cu criterii autonome întemeiate pe articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia, precum și cu obiectivele de previzibilitate și de securitate juridică urmărite de acest regulament, instanța de trimitere urmărește să afle dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că o convenție atributivă de competență este validă atunci când obligă una dintre părți să sesizeze numai instanța pe care o desemnează, în condițiile în care permite celeilalte părți să sesizeze, pe lângă această instanță, orice altă instanță competentă.

26      În sfârșit, dacă validitatea unei convenții atributive de competență, contestată din cauza caracterului său pretins dezechilibrat, ar trebui examinată în raport cu criteriile referitoare la cauzele nulității „de fond” a acestei convenții, în sensul dispoziției menționate, instanța de trimitere solicită să se stabilească care este legislația națională aplicabilă pentru a aprecia această validitate, atunci când convenția menționată permite uneia dintre părți să sesizeze instanțele din mai multe state, iar această parte nu a făcut încă o alegere la data la care este sesizată instanța.

27      În aceste împrejurări, Cour de cassation (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      În prezența unei clauze atributive de competență asimetrice care oferă doar uneia dintre părți posibilitatea de a alege instanța competentă potrivit normelor de drept comun, alta decât cea menționată în acea clauză, în situația în care cealaltă parte susține că această clauză este nelegală din cauza impreciziei și/sau a caracterului său dezechilibrat, această problemă trebuie soluționată în raport cu normele autonome rezultate din articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia și cu obiectivul de previzibilitate și de securitate juridică urmărit de acest regulament sau trebuie soluționată făcând aplicarea legislației statului membru desemnat de clauză[?] Cu alte cuvinte, această problemă ține, în sensul acestui text, de validitatea de fond a clauzei? Sau, dimpotrivă, trebuie să se considere că condițiile de validitate de fond a clauzei se interpretează în mod restrictiv și vizează numai cauzele nulității de fond și în principal frauda, eroarea, dolul, violența și incapacitatea?

2)      În cazul în care problema impreciziei sau a caracterului dezechilibrat al clauzei trebuie soluționată în raport cu norme autonome, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că o clauză care nu permite unei părți să sesizeze decât o singură instanță, în condițiile în care permite celeilalte părți să sesizeze, pe lângă această instanță, orice altă instanță competentă potrivit dreptului comun, trebuie sau nu trebuie să fie aplicată?

3)      În cazul în care asimetria unei clauze reprezintă o condiție de fond, cum trebuie interpretat acest text și în special trimiterea la legislația statului instanței desemnate atunci când clauza desemnează mai multe instanțe sau atunci când clauza desemnează o instanță, lăsând în același timp o opțiune uneia dintre părți pentru a alege o altă instanță, iar partea nu a făcut încă această alegere la data sesizării instanței:

–      legislația națională aplicabilă este cea a singurei instanțe desemnate în mod explicit, indiferent dacă pot fi sesizate și altele?

–      în prezența mai multor instanțe desemnate, este posibil să fie avută în vedere legislația instanței efectiv sesizate?

–      în sfârșit, având în vedere considerentul (20) al Regulamentului Bruxelles Ia, trebuie să se înțeleagă că trimiterea la legislația instanței din statul membru desemnat se referă la normele materiale ale acestui stat sau la normele sale privind conflictul de legi?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

28      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că, în cadrul aprecierii validității unei convenții atributive de competență, criticile întemeiate pe caracterul pretins imprecis sau dezechilibrat al convenției trebuie examinate în raport cu criteriile referitoare la cauzele „nulității de fond” a convenției respective, definite în legislația statelor membre în conformitate cu această dispoziție, sau dacă examinarea acestor critici trebuie efectuată în lumina unor criterii autonome care se desprind din acest articol.

29      Potrivit articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, „[d]acă prin convenția părților, […], competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru, competența revine acelei instanțe sau instanțelor respective, cu excepția cazului în care convenția este nulă și neavenită în privința condițiilor de fond în temeiul legislației statului membru respectiv”.

30      Regulamentul Bruxelles Ia nu definește noțiunea de „nulitate de fond” și nici nu face trimitere la legislația statelor membre pentru a defini această noțiune. Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții a dreptului Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită conform sensului lor obișnuit în limbajul curent, ținând seama de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte [a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 iunie 2021, Commissioners for Her Majesty’s Revenue and Customs (Agentul nevinovat), C‑279/19, EU:C:2021:473, punctul 23, și Hotărârea din 4 octombrie 2024, AFAÏA, C‑228/23, EU:C:2024:829, punctul 39, precum și jurisprudența citată].

31      În primul rând, potrivit sensului său obișnuit în limbajul curent, expresia „de fond” este utilizată în hotărâri și în acte de procedură pentru a anunța că, după examinarea aspectelor legate de competență, de formă și de admisibilitate, instanța abordează problemele privind însuși obiectul procesului, și anume aspectele de fapt sau de drept pe care instanța trebuie să le soluționeze la cererea părților.

32      În aceste condiții, este necesar să se arate că, în măsura în care articolul 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia prevede că instanțele asupra cărora părțile au convenit să soluționeze litigiile care au survenit sau pot surveni în legătură cu un raport juridic determinat sunt competente „cu excepția cazului în care” convenția atributivă de competență este „nulă și neavenită în privința condițiilor de fond” în temeiul legislației statului membru ale cărui instanțe sunt desemnate, această dispoziție se limitează să prevadă o normă privind conflictul de legi. Astfel, această dispoziție precizează care este legislația națională aplicabilă pentru a stabili dacă, în pofida faptului că sunt îndeplinite toate condițiile de validitate prevăzute la acest articol, o asemenea convenție este nulă pentru alte motive care intră sub incidența acestei legislații naționale.

33      În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, trebuie să se constate că considerentul (20) al acestuia este formulat în termeni similari acestei dispoziții, întrucât enunță că, „[î]n cazul în care există dubii dacă o convenție de alegere a instanței în favoarea unei instanțe sau a unor instanțe dintr‑un stat membru este nulă și neavenită în ceea ce privește validitatea sa, chestiunea ar trebui să fie tranșată în conformitate cu legislația statului membru în care se află instanța sau instanțele desemnate în convenție”.

34      Pe de altă parte, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, dispozițiile articolului 25 din Regulamentul Bruxelles Ia, întrucât derogă atât de la norma consacrată la articolul 4 din acest regulament, în temeiul căreia competența este determinată de principiul general al domiciliului pârâtului, cât și de la cea potrivit căreia competențele speciale sunt stabilite la articolele 7-9 din regulamentul menționat, sunt de strictă interpretare în privința condițiilor pe care le stabilesc (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 martie 2018, Saey Home & Garden, C‑64/17, EU:C:2018:173, punctul 24).

35      Or, este necesar să se arate că, pe lângă referirea la noțiunea de „nulitate de fond”, articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia prevede condiții de validitate proprii convențiilor atributive de competență atât de ordin material, și anume că „prin convenția părților, […] competența de soluționare a litigiului care a survenit sau poate surveni în legătură cu un raport juridic determinat revine instanței sau instanțelor dintr‑un stat membru”, cât și de ordin formal.

36      În consecință, trebuie să se constate că această noțiune vizează cauzele generale de nulitate a unui contract, și anume în special viciile de consimțământ, precum eroarea, dolul sau violența, și incapacitatea de a contracta, cauze care, spre deosebire de condițiile de validitate proprii convențiilor atributive de competență, nu sunt reglementate de Regulamentul Bruxelles Ia, ci de legislația statului membru ale cărui instanțe sunt desemnate.

37      În al treilea rând, interpretarea noțiunii de „nulitate de fond” a unei convenții atributive de competență în sensul că privește numai nulitatea acesteia în raport cu cauzele generale de nulitate a unui contract specifice legislației naționale a instanței desemnate de această convenție este conformă cu obiectivele urmărite de Regulamentul Bruxelles Ia.

38      Astfel, după cum reiese în special din considerentele (4), (6), (15) și (16) ale Regulamentului Bruxelles Ia, acesta urmărește să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială într‑un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă. Rezultă de asemenea că legiuitorul Uniunii a intenționat să adopte norme de competență care să prezinte un mare grad de previzibilitate și de transparență în vederea consolidării securității juridice și a facilitării bunei administrări a justiției.

39      Or, Curtea a statuat în repetate rânduri că, în vederea promovării acestor obiective, în special a celui referitor la securitatea juridică, este necesar să se consolideze protecția juridică a persoanelor stabilite în Uniune, permițând atât reclamantului să identifice cu ușurință instanța pe care o poate sesiza, cât și pârâtului să prevadă în mod rezonabil instanța în fața căreia poate fi acționat în justiție. În acest context, obiectivul securității juridice impune ca instanța națională sesizată să se poată pronunța cu ușurință asupra propriei competențe, fără a fi nevoită să efectueze o examinare pe fond a cauzei [Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 33 și jurisprudența citată].

40      În al patrulea rând, interpretarea reținută la punctele 32 și 36 din prezenta hotărâre este în concordanță cu geneza articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia. Astfel, în expunerea de motive a Propunerii de regulament al Parlamentului European și al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială [COM(2010) 748 final], aflată la originea Regulamentului Bruxelles Ia, Comisia Europeană a subliniat, la pagina 9 din această expunere, că modificarea articolului 23 din Regulamentul Bruxelles I, care a devenit articolul 25 din Regulamentul Bruxelles Ia, avea vocația de a introduce „o normă armonizată privind conflictul de legi referitoare la valabilitatea pe fond a acordurilor de alegere a forului, asigurându‑se astfel o soluționare similară a cauzei […], [care să reflecte] soluțiile stabilite în Convenția de la Haga [, din 30 iunie 2005,] privind acordurile de alegere a forului”.

41      În speță, întrebările instanței de trimitere privesc aspectul dacă caracterul pretins imprecis sau dezechilibrat al convenției atributive de competență în cauză poate constitui o cauză a „nulității de fond”, în sensul articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, a cărei existență trebuie examinată în raport cu legislația națională a instanței desemnate prin această convenție, sau dacă această existență trebuie apreciată în raport cu criterii autonome, întemeiate pe acest articol.

42      În ceea ce privește, în primul rând, aprecierea caracterului suficient de precis al unei convenții atributive de competență în vederea stabilirii instanței sau instanțelor competente dintr‑un stat membru pentru a soluționa litigiile care au survenit sau pot surveni între părți, trebuie amintit că reiese din jurisprudența Curții, aferentă articolului 17 primul paragraf prima teză din Convenția de la Bruxelles și articolului 23 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles I, că termenii „au convenit”, respectiv, „prin convenția părților”, care figurează în aceste dispoziții, nu pot fi interpretați în sensul că impun formularea unei asemenea clauze în așa fel încât să fie posibilă identificarea instanței competente doar din modul său de redactare. Astfel, este suficient ca respectiva clauză să identifice elementele obiective asupra cărora părțile au convenit pentru a alege instanța sau instanțele care să soluționeze litigiile care au survenit sau care pot surveni între ele. Aceste elemente, care trebuie să fie suficient de precise pentru a permite instanței sesizate să stabilească dacă este competentă, pot fi concretizate, dacă este cazul, prin circumstanțele specifice situației examinate de această instanță (Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck, C‑387/98, EU:C:2000:606, punctul 15, și Hotărârea din 7 iulie 2016, Hőszig, C‑222/15, EU:C:2016:525, punctul 43).

43      În plus, Curtea a statuat în esență că, pentru a facilita recunoașterea și executarea reciprocă a hotărârilor judecătorești, articolul 17 primul paragraf prima teză din Convenția de la Bruxelles cuprinde o cerință de precizie pe care trebuie să o îndeplinească o convenție atributivă de competență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck, C‑387/98, EU:C:2000:606, punctul 17).

44      Rezultă că, în temeiul articolului 17 primul paragraf prima teză din Convenția de la Bruxelles și al articolului 23 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles I, pentru a fi validă, condiția potrivit căreia părțile „au convenit” care este instanța sau instanțele competente dintr‑un stat contractant sau dintr‑un stat membru implică o cerință de precizie.

45      Or, deoarece articolul 25 din Regulamentul Bruxelles Ia, care, potrivit tabelului care figurează în anexa III la acest regulament, corespunde articolului 23 din Regulamentul Bruxelles I, cuprinde la rândul său termenii „prin convenția părților”, această jurisprudență poate fi transpusă în privința articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2024, Maersk și Mapfre España, C‑345/22-C‑347/22, EU:C:2024:349, punctul 52, precum și jurisprudența citată), astfel încât, în conformitate cu această din urmă dispoziție, pentru a fi validă, o convenție atributivă de competență trebuie printre altele să identifice, într‑un mod suficient de precis, elementele obiective asupra cărora părțile au convenit pentru a alege instanța sau instanțele care să soluționeze litigiile care au survenit sau care pot surveni între ele.

46      Totodată, impunerea unei cerințe de precizie contribuie în mod necesar la realizarea obiectivelor de previzibilitate, de transparență și de securitate juridică enunțate în considerentele (15) și (16) ale Regulamentului Bruxelles Ia.

47      Prin urmare, cerința de precizie care condiționează validitatea unei convenții atributive de competență nu trebuie examinată în raport cu criteriile referitoare la cauzele „nulității de fond”, în sensul articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, ci în raport cu criteriile autonome care se desprind din acest articol 25, astfel cum a fost interpretat de Curte.

48      În ceea ce privește, în al doilea rând, aprecierea caracterului pretins dezechilibrat al unei convenții atributive de competență, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul Bruxelles Ia, convențiile atributive de competență nu au efect juridic în special dacă nu respectă condițiile de validitate prevăzute la articolele 15, 19 sau 23 din acest regulament. Or, din aceste din urmă articole rezultă că este validă o convenție atributivă de competență care permite părții celei mai vulnerabile la un contract de asigurare, la un contract încheiat de consumatori sau la un contract individual de muncă să sesizeze alte instanțe decât cele care sunt în principiu competente în temeiul dispozițiilor secțiunilor 3-5 din capitolul II din regulamentul menționat, din care fac parte articolele menționate. În schimb, în temeiul acestui articol 25 alineatul (4), o astfel de convenție este nulă atunci când prevede o derogare de competență în beneficiul asigurătorului, al cocontractantului consumatorului sau al angajatorului.

49      După cum reiese în esență din considerentul (18) al Regulamentului Bruxelles Ia, contractele de asigurare, contractele încheiate de consumatori și contractele de muncă se caracterizează printr‑un anumit dezechilibru între părți, pe care dispozițiile articolelor 15, 19 și 23 din acest regulament urmăresc să îl corecteze acordând părții defavorizate beneficiul unor norme de competență mai favorabile intereselor sale decât normele generale [a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 iulie 2024, FTI Touristik (Element de extraneitate), C‑774/22, EU:C:2024:646, punctul 44].

50      Așadar, în ceea ce privește aceste contracte, articolul 25 alineatul (4) din Regulamentul Bruxelles Ia coroborat cu articolele 15, 19 și 23 din acesta stabilește în mod expres cazurile în care o convenție atributivă de competență dezechilibrată este validă și cazurile în care aceasta nu este validă.

51      Prin urmare, trebuie să se considere că validitatea unei convenții atributive de competență din perspectiva caracterul său pretins dezechilibrat nu trebuie examinată în raport cu criteriile referitoare la cauzele „nulității de fond”, în sensul articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia, ci în raport cu criteriile autonome care se desprind din acest articol 25, astfel cum a fost interpretat de Curte.

52      Această interpretare nu este repusă în discuție de faptul că articolul 17 din Convenția de la Bruxelles prevedea că, „dacă convenția atributivă de jurisdicție a fost încheiată numai în favoarea uneia dintre părți, aceasta păstrează dreptul de a sesiza orice altă instanță competentă în temeiul prezentei convenții” și admitea, prin urmare, în mod implicit, validitatea unei convenții atributive de competență, în pofida caracterului său dezechilibrat. Desigur, nici articolul 23 din Regulamentul Bruxelles I, nici articolul 25 din Regulamentul Bruxelles Ia nu cuprind o normă echivalentă referitoare la validitatea unei asemenea convenții care prezintă un caracter dezechilibrat. Cu toate acestea, este suficient să se arate, asemenea Comisiei în observațiile sale scrise, că reiese din expunerea de motive a Propunerii de regulament (CE) al Consiliului privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială prezentată de Comisie [COM(1999) 348 final, p. 19], aflată la originea Regulamentului Bruxelles I, că obiectivul eliminării acestei norme nu reflecta nimic altceva decât alegerea legiuitorului Uniunii „de a confirma că acea competență conferită de o clauză de alegere a forului este o competență exclusivă […], permițând în același timp părților să convină că această competență nu este exclusivă, această flexibilitate fiind justificată de respectarea autonomiei de voință a părților”.

53      Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că, în cadrul aprecierii validității unei convenții atributive de competență, criticile întemeiate pe caracterul pretins imprecis sau dezechilibrat al convenției nu trebuie examinate în raport cu criteriile referitoare la cauzele „nulității de fond” a convenției respective, definite în legislația statelor membre în conformitate cu această dispoziție, ci în lumina unor criterii autonome care se desprind din acest articol.

 Cu privire la a doua întrebare

54      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență prin care una dintre părțile la aceasta nu poate sesiza decât instanța pe care o desemnează, în condițiile în care cealaltă parte poate să sesizeze, pe lângă această instanță, orice altă instanță competentă, este validă.

55      În primul rând, în măsura în care, în speță, convenția atributivă de competență în cauză pare să permită societății SIL să sesizeze instanțe din diferite state, deoarece prevede că această societate își rezervă posibilitatea de a formula acțiuni „în fața unei alte instanțe competente din Italia sau din străinătate”, trebuie arătat că, deși modul de redactare a articolului 25 alineatul (1) prima teză din Regulamentul Bruxelles Ia face referire la instanțele „dintr‑un stat membru”, totuși această dispoziție nu poate fi interpretată în sensul că părțile trebuie să desemneze în mod necesar instanțele unui singur stat membru.

56      Astfel, impunerea unei asemenea limite ar contraveni autonomiei de voință a părților, care, după cum reiese din considerentul (19) al Regulamentului Bruxelles Ia, trebuie respectată, sub rezerva, pe de o parte, a excepțiilor prevăzute la articolul 25 alineatul (4) din acest regulament coroborat cu articolele 15, 19 și 23 din acesta, în materia contractelor de asigurare, a contractelor încheiate de consumatori și a contractelor individuale de muncă, în care convențiile atributive de competență nu pot deroga decât în mod limitat de la normele de competență stabilite de regulamentul menționat, și, pe de altă parte, a instanțelor care beneficiază de o competență exclusivă, în conformitate cu articolul 25 alineatul (4) coroborat cu articolul 24 din același regulament.

57      În plus, competențele recunoscute instanțelor în temeiul dispozițiilor capitolului II din Regulamentul Bruxelles Ia confirmă faptul că, în anumite situații, părțile pot sesiza instanțe din mai multe state membre. Astfel, din articolul 4 alineatul (1) și din articolul 5 alineatul (1) din acest regulament coroborate cu articolele 7 și 8 din acesta reiese că o persoană care are domiciliul pe teritoriul unui stat membru poate fi acționată în justiție nu numai în fața instanțelor din acest stat membru, ci și în fața instanțelor din alt stat membru, în special dacă locul de executare a obligației contractuale în cauză, locul unde s‑a produs fapta prejudiciabilă sau domiciliul unui alt pârât se află în alt stat membru.

58      Astfel, în speță, validitatea convenției atributive de competență în discuție nu poate fi repusă în discuție în temeiul articolului 25 alineatul (1) din Regulamentul Bruxelles Ia de faptul că această convenție permite unei părți să sesizeze instanțele din diferite state membre sau state părți la Convenția de la Lugano II, în sensul articolului 23 alineatul (1) prima teză coroborat cu articolul 1 alineatul (3) din această convenție.

59      În al doilea rând, trebuie arătat că o convenție atributivă de competență care desemnează cu suficientă precizie instanțele din statele membre sau din statele părți la Convenția de la Lugano II care pot fi sesizate, și anume, pe de o parte, o instanță în special și, pe de altă parte, celelalte instanțe competente în temeiul dispozițiilor capitolului II secțiunile 1 și 2 din Regulamentul Bruxelles Ia, precum și ale titlului II secțiunile 1 și 2 din această convenție, îndeplinește cerința de precizie care decurge din articolul 25 alineatul (1) din acest regulament, precum și din obiectivele de previzibilitate, de transparență și de securitate juridică enunțate în considerentele (15) și (16) ale regulamentului menționat. Într‑adevăr, este vorba, în realitate, despre o trimitere la normele generale de competență prevăzute de același regulament și de convenția menționată.

60      Cu toate acestea, trebuie precizat că, dacă această convenție atributivă de competență, atunci când se referă la „o altă instanță competentă […] în străinătate”, ar trebui interpretată în sensul că desemnează una sau mai multe instanțe din unul sau mai multe state care nu sunt nici membre ale Uniunii, nici părți la Convenția de la Lugano II, atunci ea ar fi contrară Regulamentului Bruxelles Ia. Astfel, convenția atributivă de competență ar încălca în acest caz obiectivele de previzibilitate, de transparență și de securitate juridică vizate în considerentele (15) și (16) ale acestui regulament, în măsura în care dreptul Uniunii nu permite ca atare desemnarea unor instanțe competente, deoarece această desemnare depinde, după caz, de aplicarea normelor de drept internațional privat ale unor țări terțe.

61      Or, într‑o asemenea ipoteză, există un risc sporit de conflicte de competență prejudiciabile pentru securitatea juridică, aplicarea acestor norme naționale fiind susceptibilă să conducă la soluții divergente (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 februarie 2024, Inkreal, C‑566/22, EU:C:2024:123, punctul 31).

62      Prin urmare, convenția atributivă de competență în cauză nu poate răspunde cerinței de precizie, în raport cu jurisprudența menționată la punctul 42 din prezenta hotărâre, decât în măsura în care poate fi interpretată în sensul că desemnează ca fiind competente tribunalul din Brescia și instanțele competente ale statelor membre sau ale statelor părți la Convenția de la Lugano II pentru soluționarea diferendelor dintre părți.

63      În al treilea rând, în ceea ce privește validitatea unei convenții atributive de competență care conferă mai multe drepturi unei părți decât celeilalte, este necesar să se considere că, cu excepția cazurilor expres interzise de Regulamentul Bruxelles Ia, caracterul dezechilibrat al unei astfel de convenții nu este de natură să repună în discuție validitatea sa pe baza cerințelor prevăzute la articolul 25 din acest regulament.

64      Astfel, articolul 25 din Regulamentul Bruxelles Ia se întemeiază, la fel precum Convenția de la Bruxelles și Regulamentul Bruxelles I, pe principiul autonomiei de voință a părților (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 noiembrie 2000, Coreck, C‑387/98, EU:C:2000:606, punctul 14, Hotărârea din 7 februarie 2013, Refcomp, C‑543/10, EU:C:2013:62, punctul 26, și Hotărârea din 18 noiembrie 2020, DelayFix, C‑519/19, EU:C:2020:933, punctul 38). Or, după cum rezultă din cuprinsul punctului 56 din prezenta hotărâre, trebuie să se deducă din considerentul (19) al Regulamentului Bruxelles Ia că legiuitorul Uniunii a intenționat să privilegieze respectarea acestui principiu, astfel încât să se respecte alegerea părților, sub rezerva excepțiilor stabilite la articolul 25 alineatul (4) din regulament coroborat cu articolele 15, 19, 23 și 24 din acesta. Pe de altă parte, după cum reiese din cuprinsul punctelor 48-50 din prezenta hotărâre, articolele 15, 19 și 23 menționate, la care face trimitere articolul 25 alineatul (4) din regulament, permit în mod explicit încheierea unor convenții atributive de competență dezechilibrate în favoarea părții vulnerabile a unui contract de asigurare, a unui contract încheiat de consumatori și a unui contract individual de muncă. Astfel, caracterul dezechilibrat al unei asemenea convenții nu o face nelegală dacă părțile au consimțit în mod liber la aceasta.

65      În speță, sub rezerva verificărilor instanței de trimitere, convenția atributivă de competență în cauză nu pare nici să fie contrară dispozițiilor articolelor 15, 19 sau 23 din Regulamentul Bruxelles Ia, nici să deroge de la o competență exclusivă în temeiul articolului 24 din acesta, astfel încât nu ar fi contrară articolului 25 din acest regulament, în pofida caracterului său dezechilibrat.

66      În orice caz, din articolul 25 alineatul (1) a doua teză din Regulamentul Bruxelles Ia reiese că competența instanței desemnate prin convenția atributivă de competență este exclusivă, cu excepția cazului în care părțile convin altfel. Prin urmare, împrejurarea că, potrivit convenției atributive de competență în cauză, numai Agora ar fi obligată să respecte această competență exclusivă recunoscută tribunalului din Brescia nu ar fi, în sine, contrară articolului 25 menționat.

67      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 25 alineatele (1) și (4) din Regulamentul Bruxelles Ia trebuie interpretat în sensul că o convenție atributivă de competență prin care una dintre părțile la aceasta nu poate sesiza decât instanța pe care o desemnează, în condițiile în care cealaltă parte poate să sesizeze, pe lângă această instanță, orice altă instanță competentă, este validă, în măsura în care convenția atributivă, în primul rând, desemnează instanțele din unul sau mai multe state care sunt fie membre ale Uniunii, fie părți la Convenția de la Lugano II, în al doilea rând, identifică elemente obiective suficient de precise pentru a permite instanței sesizate să stabilească dacă este competentă și, în al treilea rând, nu este contrară dispozițiilor articolelor 15, 19 sau 23 din regulament și nu derogă de la o competență exclusivă prevăzută la articolul 24 din acesta.

 Cu privire la a treia întrebare

68      Ținând seama de răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a treia întrebare.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

69      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

1)      Articolul 25 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială

trebuie interpretat în sensul că,

în cadrul aprecierii validității unei convenții atributive de competență, criticile întemeiate pe caracterul pretins imprecis sau dezechilibrat al convenției nu trebuie examinate în raport cu criteriile referitoare la cauzele „nulității de fond” a convenției respective, definite în legislația statelor membre în conformitate cu această dispoziție, ci în lumina unor criterii autonome care se desprind din acest articol.

2)      Articolul 25 alineatele (1) și (4) din Regulamentul nr. 1215/2012

trebuie interpretat în sensul că

o convenție atributivă de competență prin care una dintre părțile la aceasta nu poate sesiza decât instanța pe care o desemnează, în condițiile în care cealaltă parte poate să sesizeze, pe lângă această instanță, orice altă instanță competentă, este validă, în măsura în care convenția atributivă, în primul rând, desemnează instanțele din unul sau mai multe state care sunt fie membre ale Uniunii, fie părți la Convenția privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la 30 octombrie 2007, a cărei încheiere a fost aprobată în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/430/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2008, în al doilea rând, identifică elemente obiective suficient de precise pentru a permite instanței sesizate să stabilească dacă este competentă și, în al treilea rând, nu este contrară dispozițiilor articolelor 15, 19 sau 23 din regulament și nu derogă de la o competență exclusivă prevăzută la articolul 24 din acesta.

Semnături

*      Limba de procedură: franceza.