CELEX:62024CJ0061: Hotărârea Curții (Camera a treia) din 20 martie 2025.#DL împotriva PQ.#Cerere de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof.#Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie civilă – Cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp – Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 – Articolul 8 literele (a) și (b) – Noțiunea de «reședință obișnuită» a soților – Statutul de agent diplomatic al unuia dintre soți – Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice.#Cauza C-61/24.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

20 martie 2025(*)

„ Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie civilă – Cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp – Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 – Articolul 8 literele (a) și (b) – Noțiunea de «reședință obișnuită» a soților – Statutul de agent diplomatic al unuia dintre soți – Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice ”

În cauza C‑61/24 [Lindenbaumer](i),

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), prin decizia din 20 decembrie 2023, primită de Curte la 29 ianuarie 2024, în procedura

DL

împotriva

PQ,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din domnul C. Lycourgos, președinte de cameră, domnii S. Rodin și N. Piçarra, doamna O. Spineanu‑Matei (raportoare) și domnul N. Fenger, judecători,

avocat general: domnul M. Campos Sánchez‑Bordona,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru PQ, de V. O. G. Vorwerk, Rechtsanwalt;

–        pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann și J. Simon, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul elen, de G. Karipsiadis și T. Papadopoulou, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, în calitate de agent;

–        pentru Comisia Europeană, de C. Vollrath și W. Wils, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp (JO 2010, L 343, p. 10).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DL, pe de o parte, și PQ, pe de altă parte, în legătură cu stabilirea legii aplicabile divorțului lor.

 Cadrul juridic

 Dreptul internațional

3        Potrivit articolului 31 alineatul 1 din Convenția de la Viena cu privire la relațiile diplomatice, încheiată la Viena la 18 aprilie 1961 și intrată în vigoare la 24 aprilie 1964 (Recueil des traités des Nations unies, vol. 500, p. 95, denumită în continuare „Convenția de la Viena”):

„Agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicție penală a statului acreditar. El se bucură, de asemenea, de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a acestuia, dacă nu este vorba:

a)      de o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul statului acreditar, afară numai dacă agentul diplomatic nu‑l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii;

b)      de o acțiune privind o succesiune, în care agentul diplomatic figurează ca executor testamentar, administrator, moștenitor sau legatar nu în numele statului acreditant, ci cu titlu particular;

c)      de o acțiune privind o activitate profesională sau comercială, oricare ar fi ea, exercitată de agentul diplomatic în statul acreditar în afara funcțiilor sale oficiale.”

4        Articolul 37 alineatul 1 din această convenție prevede:

„Membrii familiei agentului diplomatic care fac parte din gospodăria sa beneficiază de privilegiile și imunitățile menționate în articolele 29-36, cu condiția să nu fie cetățeni ai statului acreditar.”

 Dreptul Uniunii

 Regulamentul nr. 1259/2010

5        Considerentele (9), (10), (14), (21) și (29) ale Regulamentului nr. 1259/2010 enunță:

„(9)      Prezentul regulament ar trebui să instituie un cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre participante, să garanteze cetățenilor soluții corespunzătoare în materie de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate și să prevină situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale.

(10)      Domeniul de aplicare material și dispozițiile prezentului regulament ar trebui să fie conforme cu Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 [al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000 (JO 2003, L 338, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 183)]. Cu toate acestea, prezentul regulament nu ar trebui să se aplice anulării căsătoriei.

Prezentul regulament ar trebui să se aplice numai la desfacerea sau nerespectarea legăturii matrimoniale. Legea stabilită de normele conflictuale din prezentul regulament ar trebui să se aplice motivelor de divorț și de separare de drept [a se citi «separare de corp»].

Chestiunile preliminare precum capacitatea juridică și valabilitatea căsătoriei și chestiunile precum efectele patrimoniale ale divorțului sau ale separării de drept [a se citi «separării de corp»] și efectele asupra numelui, răspunderii părintești, obligațiilor de întreținere sau alte măsuri accesorii eventuale ar trebui stabilite de normele conflictuale aplicabile în statul membru participant vizat.

[…]

(14)      Pentru a oferi soților libertatea de a desemna o lege aplicabilă cu care au legături strânse sau în absența alegerii legii de către soți, pentru ca această lege să se aplice divorțului sau separării de corp a soților, legea respectivă ar trebui să se aplice chiar și dacă nu este legea unui stat membru participant.

[…]

(21)      În absența unui acord de alegere a legii aplicabile, prezentul regulament ar trebui să introducă norme armonizate privind conflictul de legi, având la bază o ierarhizare a factorilor de legătură în funcție de existența unei legături strânse între soți și legea respectivă, care să permită securitatea juridică și previzibilitatea și care să împiedice situația în care unul dintre soți cere divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura va fi supusă unei anumite legi, pe care o consideră a fi mai favorabilă pentru protejarea propriilor interese. Astfel de factori de legătură ar trebui să fie aleși astfel încât să garanteze că procedurile de divorț sau de separare de corp sunt reglementate de o lege cu care soții au o legătură strânsă.

[…]

(29)      Având în vedere că obiectivele prezentului regulament, și anume consolidarea securității juridice, previzibilitatea și flexibilitatea în ceea ce privește procedurile matrimoniale internaționale și, prin urmare, facilitarea liberei circulații a persoanelor în cadrul Uniunii Europene, nu pot fi îndeplinite în suficientă măsură de statele membre și, prin urmare, având în vedere amploarea și efectele prezentului regulament, obiectivele respective pot fi realizate mai bine la nivelul Uniunii, Uniunea poate adopta măsuri, dacă este cazul prin intermediul formei de cooperare consolidată, în conformitate cu principiul subsidiarității prevăzut la articolul 5 din Tratatul privind Uniunea Europeană. În conformitate cu principiul proporționalității, astfel cum este prevăzut la articolul respectiv, prezentul regulament nu depășește ceea ce este necesar pentru atingerea acestor obiective.”

6        Articolul 5 alineatul (1) din acest regulament, intitulat „Alegerea legii aplicabile de către părți”, prevede:

„Soții pot conveni să desemneze legea aplicabilă divorțului și separării de corp, cu condiția ca aceasta să fie una dintre următoarele legi:

(a)      legea statului pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită în data încheierii acordului; sau

(b)      legea statului pe teritoriul căruia soții și‑au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului; sau

(c)      legea statului de cetățenie a unuia dintre soți în data încheierii acordului; sau

(d)      legea forului.”

7        Potrivit articolului 8 din regulamentul menționat, intitulat „Legea aplicabilă în absența exprimării opțiunii părților”:

„În absența unei opțiuni în temeiul articolului 5, divorțul și separarea de corp sunt reglementate de legea statului:

(a)      pe teritoriul căruia soții își au reședința obișnuită la data sesizării instanței judecătorești; sau, în caz contrar;

(b)      pe teritoriul căruia soții își aveau ultima reședință obișnuită, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea sesizării instanței judecătorești, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării instanței judecătorești; sau, în lipsa acestuia;

(c)      a cărui cetățenie este deținută de ambii soți la data sesizării instanței judecătorești; sau, în caz contrar;

(d)      unde este sesizată instanța judecătorească.”

 Regulamentul nr. 2201/2003

8        Regulamentul nr. 2201/2003 a fost abrogat începând cu 1 august 2022 prin Regulamentul (UE) 2019/1111 al Consiliului din 25 iunie 2019 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii (JO 2019, L 178, p. 1), care, în conformitate cu articolul 100 alineatul (1) din acesta, prevede că se aplică numai procedurilor judiciare inițiate, actelor autentice întocmite sau înregistrate în mod formal și acordurilor înregistrate la 1 august 2022 sau după această dată.

9        Articolul 3 din Regulamentul nr. 2201/2003, intitulat „Competență de fond”, prevedea la alineatul (1) litera (a):

„Sunt competente să hotărască în problemele privind divorțul, separarea de drept [a se citi «separarea de corp»] și anularea căsătoriei instanțele judecătorești din statul membru:

(a)      pe teritoriul căruia se află:

–        reședința obișnuită a soților sau

–        ultima reședință obișnuită a soților în condițiile în care unul dintre ei încă locuiește acolo sau

–        reședința obișnuită a pârâtului sau

–        în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

–        reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an imediat înaintea introducerii cererii sau

–        reședința obișnuită a reclamantului în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este fie resortisant al statului membru respectiv, fie, în cazul Regatului Unit și al Irlandei, are «domiciliul» în acel loc.”

 Dreptul german

 Legea de punere în aplicare a Codului Civil

10      Articolul 17 alineatul (4) din Einführungsgesetz zum Bürgerlichen Gesetzbuch (Legea de punere în aplicare a Codului civil) din 21 septembrie 1994 (BGBl. 1994 I, p. 2494, rectificare în BGBl. 1997 I, p. 1061), în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal, prevede:

„Repartizarea compensatorie a drepturilor la pensie intră sub incidența dreptului aplicabil divorțului potrivit Regulamentului […] nr. 1259/2010; aceasta se realizează numai dacă, potrivit regulamentului, este aplicabil dreptul german și dacă este prevăzută de legea unuia dintre statele ai căror cetățeni sunt soții la momentul introducerii cererii de divorț. De asemenea, repartizarea compensatorie a drepturilor la pensie se realizează, la cererea unuia dintre soți, potrivit dreptului german, în cazul în care unul dintre soți a dobândit în timpul căsătoriei un drept din partea unui organism de pensii din țară, cu condiția ca, ținând seama în special de situația economică a celor două părți pe întreaga durată a căsătoriei, realizarea repartizării compensatorii a drepturilor la pensie să fie echitabilă.”

 Legea privind procedura în materia dreptului familiei și în materie necontencioasă

11      Gesetz über das Verfahren in Familiensachen und in den Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit (Legea privind procedura în materia dreptului familiei și în materie necontencioasă) din 17 decembrie 2008 (BGBl. 2008 I, p. 2586), în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevede la articolul 137:

„(1)      Cererea de divorț și cererile accesorii divorțului se examinează și se soluționează împreună […]

(2)      Sunt aspecte accesorii divorțului:

1.      chestiunile care privesc repartizarea compensatorie a drepturilor la pensie;

[…]”

12      Articolul 142 alineatul (1) prima teză din Legea privind procedurile în materia dreptului familiei și în materie necontencioasă, în versiunea aplicabilă în litigiul principal, are următorul cuprins:

„În cazul în care se pronunță divorțul, toate cererile accesorii legate de familie se soluționează prin aceeași decizie.”

 Litigiul principal și întrebarea preliminară

13      DL și PQ, de cetățenie germană, s‑au căsătorit în anul 1989. Din această căsătorie s‑au născut doi copii, care în prezent sunt majori. În cursul anului 2006, soții au închiriat o locuință la Berlin (Germania), în care au locuit împreună mai mult de zece ani (denumită în continuare „locuința familială”).

14      În luna iunie 2017, cuplul s‑a instalat în Suedia în urma transferului lui PQ la Ambasada Germaniei la Stockholm (Suedia). Cu această ocazie, soții au făcut, în conformitate cu obligația care revine în temeiul legii germane funcționarilor transferați în străinătate, o declarație în care indicau că își părăsesc domiciliul din Germania.

15      În luna septembrie 2019, cuplul s‑a instalat la Moscova (Rusia) într‑o locuință situată în complexul imobiliar al ambasadei Germaniei, în cadrul căreia PQ, care, spre deosebire de DL, stăpânește limba rusă, exercită funcția de consilier al ambasadei. DL, în calitate de membru al familiei unui colaborator al ambasadei, era de asemenea declarată cu reședința în această locuință și dispunea de un pașaport diplomatic. Vehiculul lui DL era înmatriculat în Rusia.

16      În perspectiva întoarcerii în Germania, soții și‑au păstrat locuința familială în care locuiește unul dintre copiii lor din luna septembrie 2019. Anumite încăperi din această locuință au fost subînchiriate în temeiul unor contracte încheiate în lunile mai și iunie 2020.

17      În luna ianuarie 2020, DL s‑a întors la Berlin pentru a fi supusă unei intervenții chirurgicale și a rămas în locuința familială până în luna februarie 2021. PQ s‑a deplasat de asemenea la Berlin, în cursul lunii august și al lunii septembrie 2020, unde a locuit în această locuință, cuplul întâlnind acolo prieteni în această perioadă. PQ a petrecut sărbătorile de sfârșit de an împreună cu unul dintre copiii săi la Koblenz (Germania).

18      La 26 februarie 2021, DL s‑a întors la Moscova în locuința din cadrul ambasadei Germaniei. Din decizia de trimitere reiese că, potrivit PQ, soții i‑au informat pe copii, la 17 martie 2021, cu privire la intenția lor de a divorța și că, în timpul șederii sale la Moscova, DL a depozitat într‑o cameră din această locuință obiectele pe care dorea să le ia la Berlin.

19      La 23 mai 2021, DL s‑a întors la Berlin și locuiește în prezent în locuința familială, în timp ce PQ continuă să locuiască în locuința aferentă ambasadei Germaniei, la Moscova.

20      La 8 iulie 2021, PQ a depus o cerere de divorț la Amtsgericht (Tribunalul Districtual, Germania), susținând că locuia separat de DL din luna ianuarie 2020 și că separarea rămăsese definitivă în luna martie 2021, lună în cursul căreia DL locuise pentru scurt timp la Moscova.

21      DL s‑a opus acestei cereri pentru motivul că separarea cuplului nu avusese loc, cel mai devreme, decât în luna mai 2021 atunci când s‑a întors la Berlin. Până la această dată, ea participase la întreținerea gospodăriei la Moscova. DL a precizat că șederea sa la Berlin între 15 ianuarie 2020 și 26 februarie 2021 era motivată de starea sa de sănătate și de restricțiile de circulație cauzate de pandemia de COVID-19, astfel încât o întoarcere la Moscova înainte de 26 februarie 2021 era imposibilă.

22      Prin ordonanța din 26 ianuarie 2022, Amtsgericht (Tribunalul Districtual) a respins cererea menționată pentru motivul că perioada de un an de separare impusă de dreptul german nu expirase și că nu existau motive suficient de grave pentru a se pronunța imediat divorțul.

23      PQ a formulat o acțiune împotriva acestei ordonanțe la Kammergericht (Tribunalul Regional Superior, Germania). Această instanță a pronunțat divorțul în temeiul legii ruse pe care a considerat‑o aplicabilă în conformitate cu articolul 8 litera (b) din Regulamentul nr. 1259/2010. În acest scop, instanța menționată a constatat că „reședința obișnuită” a lui PQ, în sensul acestui articol, se afla la Moscova și că șederea lui DL în acest oraș nu luase sfârșit decât de la plecarea sa în Germania, la 23 mai 2021, și anume cu mai puțin de un an înainte de sesizarea Amtsgericht (Tribunalul Districtual), la 8 iulie 2021.

24      DL a sesizat Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), care este instanța de trimitere, cu un recurs împotriva acestei decizii a Kammergericht (Tribunalul Regional Superior) prin care solicită ca divorțul să fie pronunțat în conformitate cu dreptul german și ca o decizie să fie adoptată concomitent, din oficiu, cu privire la repartizarea compensatorie a drepturilor la pensie.

25      Instanța de trimitere precizează că, în dreptul german, repartizarea compensatorie a drepturilor de pensie este reglementată de legea aplicabilă divorțului, care se stabilește în conformitate cu Regulamentul nr. 1259/2010. În cazul în care divorțul în discuție în litigiul principal ar fi supus legii ruse, acesta ar trebui pronunțat ca un divorț prin acordul soților, fără constatarea unor motive de divorț, iar această repartizare ar trebui efectuată, în temeiul articolului 17 alineatul (4) a doua teză din Legea de punere în aplicare a Codului civil, în versiunea aplicabilă la data faptelor din litigiul principal, la cererea unuia dintre soți. În schimb, dacă legea germană ar fi aplicabilă, ar trebui să se constate încetarea căsătoriei, întrucât conviețuirea dintre soți a încetat de mai mult de un an. În acest caz, repartizarea menționată ar fi efectuată din oficiu în cadrul examinării comune a divorțului și a chestiunilor legate de acesta.

26      Instanța menționată arată că temeinicia recursului cu care este sesizată depinde de răspunsul la întrebarea dacă Kammergericht (Tribunalul Regional Superior), competent să pronunțe divorțul în discuție în litigiul principal în temeiul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, a statuat în mod întemeiat că legea aplicabilă acestui divorț este, conform articolului 8 litera (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 și în lipsa alegerii soților a unei astfel de legi până la închiderea procedurii orale în primă instanță, legea rusă.

27      În fața instanței de trimitere, DL arată că statutul profesional al lui PQ se opune constatării existenței unei „reședințe obișnuite” a soților în Rusia. Aceasta precizează că șederea lor la Moscova, pe de o parte, nu era rezultatul unei alegeri deliberate, ci era dictată exclusiv de motive profesionale legate de repartizarea lui PQ la Ambasada Germaniei la Moscova și, pe de altă parte, deși nu era prevăzută pentru o durată determinată, era, prin natura sa, temporară, soții având intenția de a se întoarce în Germania, unde își păstraseră locuința familială și menținuseră legături strânse cu această țară după încetarea activității lui PQ în cadrul acestei ambasade. DL arată, în plus, că, din motive statutare, a fost obligată, ca și PQ, să se instaleze într‑o locuință care depinde de complexul imobiliar al ambasadei menționate, astfel încât au trăit de facto într‑o „enclavă germană”, ceea ce ar relativiza importanța prezenței lor fizice în Rusia.

28      PQ arată că agenții diplomatici care beneficiază, în temeiul articolului 31 alineatul (1) din Convenția de la Viena, în special de imunitatea de jurisdicție civilă a statului acreditar nu pot fi supuși, în materie de divorț, dreptului statului pe teritoriul căruia se află locul lor de repartizare.

29      În acest context, instanța de trimitere ridică problema criteriilor de stabilire a „reședinței obișnuite” a soților în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 și, mai precis, a relevanței repartizării unuia dintre soți în calitate de agent diplomatic în statul acreditar. Această instanță arată că, în cazul în care elementele invocate de părțile din litigiul principal ar trebui luate în considerare în cadrul unei aprecieri globale, reședința obișnuită a soților ar putea să nu fie stabilită în Rusia. Instanța menționată arată că este de asemenea necesar să se stabilească dacă stabilirea reședinței obișnuite într‑un stat necesită o prezență fizică a soților cu o anumită durată și constatarea unui anumit grad de integrare socială și familială în statul în cauză.

30      Instanța de trimitere precizează că în Germania există o dezbatere doctrinară cu privire la definiția noțiunii de „reședință obișnuită” în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010. O parte a doctrinei, a cărei poziție este împărtășită de Kammergericht (Tribunalul Regional Superior), susține, întemeindu‑se pe formularea considerentului (10) al Regulamentului nr. 1259/2010, o interpretare care corespunde celei a aceleiași noțiuni care figurează în Regulamentul nr. 2201/2003.

31      O altă parte a doctrinei consideră că nu există o concordanță perfectă a definițiilor noțiunii de „reședință obișnuită” care figurează în Regulamentele nr. 1259/2010 și nr. 2201/2003, întrucât prima dintre acestea impune, pentru caracterizarea acestei noțiuni, o legătură mai strânsă cu statul de reședință decât a doua, care urmărește, în general, să ofere reclamantului posibilitatea de a alege între mai multe instanțe competente.

32      Potrivit instanței de trimitere, nu se poate exclude posibilitatea ca noțiunea de „reședință obișnuită” care figurează în Regulamentele nr. 1259/2010 și nr. 2201/2003 să dea naștere unor interpretări diferite, în măsura în care din considerentele (14) și (21) ale Regulamentului nr. 1259/2010 reiese că caracterizarea unei astfel de noțiuni presupune existența unor legături strânse între soți și legea aplicabilă, ceea ce poate implica un grad de integrare socială și familială mai ridicat în statul în cauză decât cel impus de Regulamentul nr. 2201/2003.

33      În aceste condiții, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Care sunt criteriile pe baza cărora trebuie să se determine reședința obișnuită a soților în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul [nr. 1259/2010], în special,

–      detașarea ca agent diplomatic are o incidență cu privire la recunoașterea unei reședințe obișnuite în statul acreditar sau se opune unei astfel de posibilități?

–      prezența fizică a soților într‑un stat trebuie să fi avut o anumită durată înainte de a se putea considera că și‑au stabilit acolo o reședință obișnuită?

–      stabilirea unei reședințe obișnuite presupune un anumit grad de integrare socială și familială în statul respectiv?”

 Cu privire la întrebarea preliminară

34      Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că, pentru a se stabili „reședința obișnuită” a soților, prevăzută de această dispoziție, constituie elemente pertinente sau chiar determinante repartizarea într‑un stat a unuia dintre soți în calitatea sa de agent diplomatic, durata prezenței fizice a soților în acest stat, precum și gradul de integrare socială și familială în acesta.

35      În ceea ce privește, în primul rând, interpretarea noțiunii de „reședință obișnuită” în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, trebuie să se observe că, astfel cum enunță considerentul (21) al acestui regulament, acesta din urmă prevede, în absența unui acord de alegere de către soți, în conformitate cu articolul 5 din regulamentul menționat, a legii aplicabile divorțului, norme armonizate privind conflictul de legi, având la bază o ierarhizare a factorilor de legătură în funcție de existența unei legături strânse între soți și legea respectivă.

36      Articolul 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 supune astfel divorțul și separarea de corp legii statului pe teritoriul căruia soții își au „reședința obișnuită” la data sesizării instanței judecătorești sau, în caz contrar, pe teritoriul căruia își aveau ultima „reședință obișnuită”, cu condiția ca perioada respectivă să nu se fi încheiat cu mai mult de un an înaintea acestei sesizări, atât timp cât unul dintre ei încă mai are reședința în cauză la data sesizării menționate.

37      Regulamentul nr. 1259/2010 nu cuprinde o definiție a noțiunii de „reședință obișnuită” și nu face nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul de aplicare al acestei noțiuni.

38      Potrivit unei jurisprudențe constante, rezultă atât din cerința aplicării uniforme a dreptului Uniunii, cât și din cea a principiului egalității că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama de modul de redactare a acestei dispoziții, de contextul în care se înscrie și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 decembrie 2010, Mercredi, C‑497/10 PPU, EU:C:2010:829, punctul 45, și Hotărârea din 24 octombrie 2024, Kwantum Nederland și Kwantum België, C‑227/23, EU:C:2024:914, punctul 56, precum și jurisprudența citată).

39      În ceea ce privește, mai întâi, interpretarea literală, trebuie să se observe că, în sensul său obișnuit, expresia „reședință obișnuită” desemnează locul în care o persoană fizică locuiește în mod stabil.

40      În ceea ce privește, în continuare, contextul în care se înscrie articolul 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, din considerentul (10) al acestui regulament rezultă că domeniul său de aplicare material și dispozițiile sale trebuie să fie conforme cu dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, care prevăd printre altele criteriile generale de competență în materie de divorț, de separare de corp și de anulare a căsătoriei.

41      Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003, în cuprinsul căruia figurează noțiunea de „reședință obișnuită”, atribuie competența de a statua cu privire la chestiunile referitoare la desfacerea legăturii matrimoniale instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află, după caz, reședința obișnuită actuală sau fosta reședință obișnuită a soților sau a unuia dintre aceștia.

42      Curtea a statuat că noțiunea de „reședință obișnuită” în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 2201/2003 se caracterizează în principiu prin două elemente, și anume, pe de o parte, voința persoanei interesate de a stabili centrul obișnuit al intereselor sale într‑un loc determinat și, pe de altă parte, o prezență care are un grad suficient de stabilitate pe teritoriul statului membru în cauză [Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 44 și jurisprudența citată].

43      Având în vedere coerența necesară dintre dispozițiile Regulamentelor nr. 1259/2010 și nr. 2201/2003, amintită la punctul 40 din prezenta hotărâre, aceleași elemente sunt necesare pentru a caracteriza noțiunea de „reședință obișnuită” în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010. O astfel de concepție unitară reflectă legăturile strânse care există între aceste două regulamente care reglementează printre altele divorțul și separarea de corp. Regulamentul nr. 1259/2010 desemnează legea pe care o instanță, a cărei competență se întemeiază pe dispozițiile Regulamentului nr. 2201/2003, trebuie să o aplice, în lipsa alegerii unei astfel de legi de către soți, în conformitate cu articolul 5 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1259/2010.

44      Această concepție unitară a noțiunii de „reședință obișnuită” este în concordanță cu jurisprudența Curții referitoare la alte instrumente de drept internațional privat care, asemenea Regulamentelor nr. 1259/2010 și nr. 2201/2003, se întemeiază pe un factor de legătură comun, și anume „reședința obișnuită”, și au legături strânse. În această privință, Curtea a statuat că definiția acestui factor de legătură care figurează în Regulamentul (CE) nr. 4/2009 al Consiliului din 18 decembrie 2008 privind competența, legea aplicabilă, recunoașterea și executarea hotărârilor și cooperarea în materie de obligații de întreținere (JO 2009, L 7, p. 1) și în Protocolul de la Haga din 23 noiembrie 2007 privind legea aplicabilă obligațiilor de întreținere aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2009/941/CE a Consiliului din 30 noiembrie 2009 (JO 2009, L 331, p. 17) trebuie să fie orientată de aceleași principii și caracterizată prin aceleași elemente, chiar dacă aprecierea concretă a reședinței obișnuite depinde de împrejurări proprii fiecărei spețe [a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – stat terț), C‑501/20, EU:C:2022:619, punctul 53].

45      În sfârșit, interpretarea noțiunii de „reședință obișnuită” efectuată la punctul 43 din prezenta hotărâre răspunde obiectivelor urmărite de Regulamentul nr. 1259/2010.

46      Astfel, din considerentele (9), (21) și (29) ale regulamentului menționat reiese că acesta urmărește să instituie un cadru juridic clar și complet în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp în statele membre participante, să garanteze securitatea juridică, previzibilitatea și flexibilitatea în ceea ce privește procedurile matrimoniale internaționale și, prin urmare, să faciliteze libera circulație a persoanelor în cadrul Uniunii, precum și să prevină situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei legi pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale [Hotărârea din 16 iulie 2020, JE (Legea aplicabilă divorțului), C‑249/19, EU:C:2020:570, punctul 30].

47      Or, o definiție a noțiunii de „reședință obișnuită” a soților în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, care se caracterizează în principiu prin două elemente, și anume, pe de o parte, voința persoanelor în cauză de a stabili centrul obișnuit al intereselor lor într‑un loc determinat și, pe de altă parte, o prezență care prezintă un grad suficient de stabilitate pe teritoriul statului în cauză permite să se garanteze atât acest obiectiv de securitate juridică și de previzibilitate, cât și flexibilitatea necesară în procedurile matrimoniale, prevenind în același timp eventualele abuzuri în ceea ce privește alegerea legii aplicabile.

48      În al doilea rând, aspectul dacă calitatea de agent diplomatic a unuia dintre soți în statul acreditar, durata prezenței fizice a soților în acest stat, precum și gradul de integrare socială și familială în acesta constituie elemente pertinente sau chiar determinante în vederea stabilirii „reședinței obișnuite” a acestora în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 este în esență o chestiune de fapt [a se vedea prin analogie Hotărârea din 25 noiembrie 2021, IB (Reședința obișnuită a unui soț – Divorț), C‑289/20, EU:C:2021:955, punctul 52 și jurisprudența citată]. Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a examina toate împrejurările de fapt proprii speței pentru a stabili dacă cele două elemente enunțate la punctul anterior, ce caracterizează noțiunea de „reședință obișnuită”, sunt întrunite în cauza principală.

49      În aceste condiții, pentru a oferi un răspuns util instanței de trimitere, este necesar să se arate următoarele elemente.

50      În ceea ce privește, primo, calitatea de agent diplomatic a unuia dintre soți, trebuie să se observe că instanța de trimitere ridică problema stabilirii reședinței obișnuite a soților în măsura în care, astfel cum au susținut părțile din litigiul principal, cuplul pe care îl formau a fost constrâns de dispozițiile legale și statutare aplicabile să se instaleze într‑o locuință din cadrul complexului imobiliar al Ambasadei Germaniei la Moscova. Potrivit lui PQ, un agent diplomatic nu poate fi supus dreptului statului acreditar având în vedere imunitățile și privilegiile de care beneficiază, în conformitate cu Convenția de la Viena.

51      Guvernele german, elen și finlandez susțin în esență că șederea diplomaților în străinătate este de natură temporară și fortuită, ceea ce exclude orice voință de a se stabili pe termen lung în statul acreditar.

52      În această privință, este necesar să se observe că șederea unui agent diplomatic pe teritoriul statului acreditar răspunde în principiu exclusiv unor scopuri profesionale, având în vedere că această ședere este în legătură directă cu exercitarea atribuțiilor sale. Așa cum a arătat guvernul german în observațiile sale scrise, repartizarea în statul acreditar este determinată în general, mai întâi și în special de nevoile serviciului statului acreditant, iar nu în considerarea voinței și a preferințelor personale ale agentului diplomatic repartizat în statul acreditar.

53      O asemenea situație se distinge de cea în care s‑a pronunțat Hotărârea din 1 august 2022, MPA (Reședință obișnuită – stat terț) (C‑501/20, EU:C:2022:619). Deși este, desigur, adevărat că, la punctul 58 din această hotărâre, Curtea a statuat că faptul că șederea soților într‑un stat terț este în legătură directă cu exercitarea atribuțiilor lor nu este, în sine, de natură să împiedice ca această ședere să prezinte un grad de stabilitate suficient pentru a caracteriza o reședință obișnuită a soților în acest stat, nu este mai puțin adevărat că această afirmație a fost efectuată într‑un context în care era vorba despre agenți contractuali pe durată nedeterminată ai Uniunii, repartizați la delegația acesteia dintr‑un stat terț, în conformitate cu dispozițiile aplicabile din Statutul funcționarilor Uniunii Europene agenților contractuali care nu sunt supuși unei rotații la sediul din Bruxelles.

54      Or, astfel cum au susținut în esență PQ, precum și toate guvernele interveniente, natura și specificitatea activității profesionale a unui agent diplomatic repartizat la o reprezentare externă în statul acreditar pledează în principiu, în considerarea împrejurărilor inerente acestei funcții, pentru lipsa unei reședințe obișnuite, în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, a acestui agent, precum și a soțului său în acest stat.

55      Pe de altă parte, astfel cum reiese din articolul 31 alineatul (1) din Convenția de la Viena, agenții diplomatici beneficiază de imunitatea de jurisdicție civilă și administrativă a statului acreditar, sub rezerva excepțiilor prevăzute la literele (a)-(c) ale acestei dispoziții, în special atunci când este vorba despre o acțiune reală privind un imobil particular situat pe teritoriul acestui stat, afară numai dacă agentul diplomatic nu‑l posedă în contul statului acreditant pentru realizarea scopurilor misiunii.

56      Astfel, trebuie arătat că nu este exclus ca, în împrejurări de fapt speciale, statul acreditar să poată fi considerat ca fiind cel în care soții în cauză au dorit să își stabilească reședința obișnuită, în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010. Aceasta ar putea fi în special situația, astfel cum a observat Comisia, atunci când agentul diplomatic și soțul său dobândesc cu titlu privat o locuință în statul acreditar pentru a se stabili acolo împreună după încetarea repartizării sale.

57      În consecință, deși calitatea de agent diplomatic a unuia dintre soți constituie un element pertinent în cadrul examinării caracterului obișnuit al reședinței soților pe teritoriul statului acreditar, în ceea ce privește aprecierea motivelor prezenței lor în acest stat și a condițiilor șederii lor, acest element nu este în sine determinant pentru a exclude recunoașterea unei reședințe obișnuite a persoanei interesate și a membrilor familiei sale în statul respectiv. Stabilirea „reședinței obișnuite” a soților trebuie, chiar în prezența unui astfel de element, să fie efectuată pe baza ansamblului împrejurărilor de fapt proprii fiecărei spețe.

58      În ceea ce privește, secundo, durata prezenței fizice a soților pe teritoriul unui stat, acest element constituie un indiciu al „stabilității” șederii ce caracterizează noțiunea de „reședință obișnuită”. Astfel, după cum s‑a precizat la punctul 39 din prezenta hotărâre, pentru a putea fi calificată drept „obișnuită”, o reședință trebuie să prezinte un anumit grad de stabilitate sau de regularitate, spre deosebire de o prezență temporară sau ocazională.

59      Aprecierea acestui criteriu al noțiunii de „reședință obișnuită” impune să se țină seama de situația specială a agenților diplomatici și a membrilor familiilor lor, având în vedere natura funcțiilor lor. Astfel, pe de o parte, aceste persoane păstrează adesea o legătură strânsă cu statul acreditant în care călătoresc în mod regulat și, pe de altă parte, agenții diplomatici fiind în general supuși unui principiu de rotație, durata șederii lor în statul acreditar poate fi percepută ca a priori temporară, deși aceasta poate prezenta uneori, în practică, o lungime care nu este neglijabilă. În aceste împrejurări speciale, durata prezenței fizice a soților pe teritoriul statului acreditar nu este, în sine, un element determinant al caracterului obișnuit al reședinței lor în acest stat. Nu se poate exclude, în această privință, posibilitatea ca soții să fie prezenți pe acest teritoriu pentru o perioadă care nu este neglijabilă, păstrând în același timp centrul intereselor lor în statul acreditant, în care se deplasează în mod regulat.

60      În ceea ce privește, tertio, relevanța gradului de integrare socială și familială în statul în cauză pentru stabilirea reședinței obișnuite a soților în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, trebuie să se observe că, în cadrul interpretării dispozițiilor Regulamentului nr. 2201/2003 referitoare la răspunderea părintească, Curtea a reținut mediul social și familial al părinților copilului, în special de vârstă mică, drept criteriu esențial pentru stabilirea locului reședinței obișnuite a acestui copil [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 noiembrie 2021, IB (Reședința obișnuită a unui soț – Divorț), C‑289/20, EU:C:2021:955, punctul 53 și jurisprudența citată].

61      Deși este adevărat că împrejurările specifice care caracterizează reședința obișnuită a unui copil nu sunt identice cu cele care permit să se determine reședința obișnuită a soților, integrarea socială într‑un stat, indiferent dacă este statul acreditar sau statul acreditant, constituie un element pertinent în vederea stabilirii acestei reședințe, întrucât este de natură să concretizeze elementul subiectiv legat de voința persoanelor interesate de a‑și stabili centrul obișnuit al intereselor lor într‑un loc determinat.

62      Legăturile familiale păstrate în statul acreditant sau, dimpotrivă, cele create în statul acreditar pot fi de asemenea pertinente în cadrul analizei ansamblului împrejurărilor de fapt proprii speței, care trebuie efectuată de instanța de trimitere.

63      Pe de altă parte, trebuie amintit că, astfel cum a statuat Curtea cu privire la Regulamentul nr. 2201/2003, jurisprudență care poate fi transpusă pentru interpretarea noțiunii de „reședință obișnuită” în sensul articolului 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010, un soț care își împarte viața între două state nu poate avea reședința obișnuită decât în unul dintre aceste state [Hotărârea din 25 noiembrie 2021, IB (Reședința obișnuită a unui soț – Divorț), C‑289/20, EU:C:2021:955, punctul 62].

64      În speță, din decizia de trimitere reiese că părțile din litigiul principal au avut reședința în Rusia, la sediul Ambasadei Germaniei la Moscova, începând din luna septembrie 2019. DL s‑a întors în Germania la 23 mai 2021. În observațiile sale scrise depuse la Curte, PQ a arătat că, la 1 noiembrie 2023, a fost repartizat într‑un alt post în Germania. Șederea lor în statul acreditar pare astfel să fi fost circumscrisă cadrului constituit de această ambasadă.

65      Rezultă de asemenea din informațiile de care dispune Curtea că, pe toată durata reședinței lor în statul acreditar, soții au continuat să întrețină un raport strâns cu statul acreditant, păstrând în acest stat interese patrimoniale, precum și legături sociale și familiale. Astfel, aceștia și‑au păstrat locuința la Berlin, în perspectiva unei întoarceri în Germania după încetarea funcției lui PQ în statul acreditar, locuință în care fiica lor majoră avea reședința și unde pare că au locuit atunci când s‑au deplasat în Germania.

66      Or, sub rezerva unor verificări mai ample din partea instanței de trimitere pe baza ansamblului împrejurărilor de fapt proprii speței, aceste elemente creează impresia că soții, în pofida duratei șederii lor în Rusia, nu au avut intenția de a stabili acolo centrul obișnuit al intereselor lor, acesta din urmă rămânând în statul acreditant de care nu s‑au îndepărtat decât temporar, astfel încât dreptul german apare ca fiind cel al statului în care soții au avut reședința obișnuită.

67      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 8 literele (a) și (b) din Regulamentul nr. 1259/2010 trebuie interpretat în sensul că calitatea de agent diplomatic a unuia dintre soți și repartizarea sa pe un post în statul acreditar se opun în principiu ca „reședința obișnuită” a soților să fie considerată ca fiind stabilită în acest stat, cu excepția cazului în care se stabilesc, în urma unei aprecieri globale a tuturor împrejurărilor proprii speței, care includ în special durata prezenței fizice a soților, precum și integrarea lor socială și familială în statul menționat, pe de o parte, voința soților de a stabili în același stat centrul obișnuit al intereselor lor și, pe de altă parte, o prezență care are un grad suficient de stabilitate pe teritoriul acestuia.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

68      Întrucât, în privința părților din acțiunea principală, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

Articolul 8 literele (a) și (b) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 al Consiliului din 20 decembrie 2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp

trebuie interpretat în sensul că

calitatea de agent diplomatic a unuia dintre soți și repartizarea sa pe un post în statul acreditar se opun în principiu ca „reședința obișnuită” a soților să fie considerată ca fiind stabilită în acest stat, cu excepția cazului în care se stabilesc, în urma unei aprecieri globale a tuturor împrejurărilor proprii speței, care includ în special durata prezenței fizice a soților, precum și integrarea lor socială și familială în statul menționat, pe de o parte, voința soților de a stabili în același stat centrul obișnuit al intereselor lor și, pe de altă parte, o prezență care are un grad suficient de stabilitate pe teritoriul acestuia.

Semnături

*      Limba de procedură: germana.

i      Numele prezentei cauze este un nume fictiv. El nu corespunde numelui real al niciuneia dintre părțile la procedură.