CELEX:62024CJ0120: Hotărârea Curții (Camera a cincea) din 13 martie 2025.#„Unigames“ UAB împotriva Lošimų priežiūros tarnyba prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos.#Cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas.#Trimitere preliminară – Procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, al reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale – Directiva (UE) 2015/1535 – Articolul 1 alineatul (1) literele (e) și (f) – Noțiunile de «reglementare tehnică» și de «normă cu privire la servicii» – Reglementare națională care interzice încurajarea participării la jocuri de noroc, inclusiv la jocuri de noroc la distanță – Articolul 5 alineatul (1) – Obligația de notificare către Comisia Europeană – Modificare a acestei reglementări care extinde domeniul de aplicare al interdicției privind încurajarea participării la jocuri de noroc – Lipsa notificării – Consecințe.#Cauza C-120/24.

Ediție provizorie

HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a cincea)

13 martie 2025(*)

„ Trimitere preliminară – Procedura de furnizare de informații în domeniul standardelor, al reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale – Directiva (UE) 2015/1535 – Articolul 1 alineatul (1) literele (e) și (f) – Noțiunile de «reglementare tehnică» și de «normă cu privire la servicii» – Reglementare națională care interzice încurajarea participării la jocuri de noroc, inclusiv la jocuri de noroc la distanță – Articolul 5 alineatul (1) – Obligația de notificare către Comisia Europeană – Modificare a acestei reglementări care extinde domeniul de aplicare al interdicției privind încurajarea participării la jocuri de noroc – Lipsa notificării – Consecințe ”

În cauza C‑120/24,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), prin decizia din 14 februarie 2024, primită de Curte la 15 februarie 2024, în procedura

„Unigames” UAB

împotriva

Lošimų priežiūros tarnyba prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos,

CURTEA (Camera a cincea),

compusă din doamna M. L. Arastey Sahún (raportoare), președintă de cameră, și domnii D. Gratsias, E. Regan, J. Passer și B. Smulders, judecători,

avocat general: domnul N. Emiliou,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru „Unigames” UAB, de M. Rindinas, advokatas;

–        pentru guvernul lituanian, de S. Grigonis și V. Kazlauskait‑Švenčionienė, în calitate de agenți;

–        pentru guvernul italian, de S. Fiorentino, în calitate de agent, asistat de F. Meloncelli, avvocato dello Stato;

–        pentru Comisia Europeană, de M. Escobar Gómez și J. Jokubauskaitė, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzei fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (1) litera (f) și a articolului 5 alineatul (1) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1).

2        Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între „Unigames” UAB, pe de o parte, și Lošimų priežiūros tarnyba prie Lietuvos Respublikos finansų ministerijos (Comisia de supraveghere a jocurilor de noroc din cadrul Ministerului Finanțelor din Republica Lituania), în legătură cu un ordin al directorului acestei comisii prin care s‑a constatat că Unigames a încălcat interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc și prin care acesteia i s‑a aplicat o amendă.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Articolul 1 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

(b)      «serviciu» înseamnă orice serviciu al societății informaționale, adică orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.

În înțelesul prezentei definiții:

(i)      «la distanță» înseamnă că serviciul este prestat fără ca părțile să fie prezente simultan;

(ii)       «prin mijloace electronice» înseamnă că serviciul este transmis inițial și primit la destinație prin intermediul echipamentului electronic pentru prelucrarea (inclusiv arhivarea digitală) și stocarea datelor și este transmis integral, transferat și recepționat prin cablu, radio, mijloace optice sau alte mijloace electromagnetice;

(iii)      «la solicitarea individuală a beneficiarului serviciilor» înseamnă că serviciul este prestat prin transmiterea datelor în urma solicitării individuale.

În anexa I este prevăzută o listă orientativă a serviciilor care nu intră sub incidența prezentei definiții;

[…]

(e)      «normă cu privire la servicii» înseamnă o cerință de natură generală referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii în înțelesul literei (b), în special dispoziții referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor, cu excepția normelor care nu se referă în mod specific la serviciile definite la litera respectivă.

În sensul prezentei definiții:

(i)      o normă este considerată ca referindu‑se în mod specific la serviciile societății informaționale dacă, având în vedere expunerea de motive și partea sa dispozitivă, aceasta are ca scop și obiect specific, în totalitate sau în unele din dispozițiile sale, reglementarea acestor servicii într‑o manieră explicită și direcționată;

(ii)      o normă nu este considerată ca referindu‑se în mod specific la serviciile societății informaționale în cazul în care afectează astfel de servicii numai într‑o manieră implicită sau incidental;

(f)      «reglementare tehnică» înseamnă o specificație tehnică sau o altă cerință sau normă cu privire la servicii, inclusiv dispozițiile administrative relevante, a cărei respectare este obligatorie, de iure sau de facto, în cazul comercializării, prestării unui serviciu, stabilirii unui operator de servicii sau utilizării într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia, precum și actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre, cu excepția celor prevăzute la articolul 7, care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii.

[…]

(g)      «proiect de reglementare tehnică» înseamnă textul unei specificații tehnice sau al unei alte cerințe sau norme cu privire la servicii, inclusiv dispozițiile administrative, formulat în scopul adoptării sale ca reglementare tehnică, textul fiind într‑un stadiu de elaborare în care pot fi făcute încă modificări substanțiale.”

4        Articolul 5 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Sub rezerva articolului 7, statele membre comunică de îndată Comisiei [Europene] orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau european, caz în care este suficientă informația referitoare la standardul în cauză; de asemenea, acestea înaintează Comisiei o expunere a motivelor care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.

După caz și dacă nu au fost deja transmise cu o comunicare anterioară, statele membre comunică totodată Comisiei textele principalelor acte cu putere de lege sau norme administrative aflate în legătură directă, în cazul în care pentru evaluarea implicațiilor proiectului de reglementare tehnică este necesară cunoașterea acestor texte.

Statele membre comunică din nou Comisiei proiectul de reglementare tehnică, în condițiile menționate la primul și al doilea paragraf din prezentul alineat, în cazul în care îi aduc modificări semnificative care au ca efect schimbarea obiectului, scurtarea programului de punere în aplicare avut în vedere inițial, adăugarea de specificații sau cerințe ori transformarea acestora în unele mai restrictive.

[…]”

 Dreptul lituanian

5        Articolul 10 alineatul 19 din Lietuvos Respublikos azartinių lošimų įstatymas Nr. IX-325 (Legea Republicii Lituania nr. IX-325 privind jocurile de noroc) din 17 mai 2001 (Žin., 2001, nr. 43-1495), în versiunea aplicabilă litigiului principal, și anume versiunea Legii nr. XIV-337 din 20 mai 2021 (TAR, 2021, nr. 2021-12786) (denumită în continuare „Legea privind jocurile de noroc”), prevede:

„În Lituania, se interzice încurajarea participării la jocuri de noroc prin difuzarea de informații sau prin realizarea de acte de persuasiune, sub orice formă și prin orice mijloace, inclusiv evenimente speciale, jocuri de testare, promoții, reduceri, cadouri și stimulente similare oferite chiar de operatorul de jocuri de noroc, în scopul încurajării participării la jocuri de noroc sau la jocuri de noroc la distanță.”

6        Până la intrarea în vigoare a Legii nr. XIV-337 din 20 mai 2021, articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. XII‑1734 din 21 mai 2015 (TAR, 2015, nr. 2015-8980) (denumită în continuare „Legea anterioară privind jocurile de noroc”), prevedea:

„În Lituania, se interzice încurajarea participării la jocuri de noroc în următoarele moduri:

1)      acordând jucătorului dreptul de a primi cadouri de la operatorul de jocuri de noroc imediat sau într‑un anumit termen după participarea la jocurile de noroc;

2)      organizând jocuri sau concursuri, jocuri de testare, loterii și alte evenimente care încurajează participarea la jocuri de noroc, inclusiv jocuri de noroc la distanță, în afara spațiilor în care se desfășoară jocurile de noroc sau a site‑ului internet al operatorului de jocuri de noroc.”

 Litigiul principal și întrebările preliminare

7        Unigames este o societate care deține o autorizație de exploatare a jocurilor de noroc. Ea furnizează servicii de jocuri de noroc la distanță pe site‑ul său internet.

8        Cu ocazia unui control efectuat de Comisia de supraveghere, aceasta a constatat că pe acest site internet figurau anumite informații cu privire la care trebuia considerat că încălcau interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc prevăzută la articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc.

9        În urma acestui control, directorul acestei comisii, la 19 mai 2022, a adoptat un ordin prin care a constatat existența mai multor încălcări în sarcina Unigames și i‑a aplicat o sancțiune pecuniară (denumit în continuare „ordinul din 19 mai 2022”). Mai precis, din acest ordin reiese, în primul rând, că, în perioada cuprinsă între 13 octombrie 2021 și 3 februarie 2022, comisia menționată a constatat că pe site‑ul internet al Unigames figurau informații care îi încurajau pe vizitatorii acestui site să participe la jocuri de noroc la distanță, cu încălcarea articolului 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc. În al doilea rând, la data adoptării acestui ordin, site‑ul menționat afișa în continuare informații care încălcau interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc prevăzută la această dispoziție. În al treilea rând, prin ordinul menționat, Unigames i s‑a aplicat o amendă de 12 662 euro, a fost avertizată cu privire la posibilitatea unei suspendări a autorizației de exploatare a jocurilor de noroc și i s‑a impus să remedieze încălcarea constatată cel târziu până la 20 iunie 2022.

10      Unigames a introdus în fața Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania) o acțiune în anularea ordinului din 19 mai 2022, invocând o nelegalitate în procedura de adoptare a articolului 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc.

11      Prin hotărârea din 10 august 2022, această instanță a respins această acțiune pentru motivul că interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc nu era nou introdusă în Legea privind jocurile de noroc, ci era deja prevăzută la articolul 10 alineatul 19 din Legea anterioară privind jocurile de noroc. Instanța menționată a concluzionat că autoritățile lituaniene nu erau, așadar, obligate să comunice Comisiei, în temeiul Directivei 2015/1535, proiectul de modificare a articolului 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc înainte de adoptarea sa de către legiuitorul național. Prin urmare, ea a respins ca nefondat argumentul Unigames potrivit căruia această dispoziție nu îi era opozabilă.

12      Unigames a formulat apel împotriva acestei hotărâri la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), care este instanța de trimitere.

13      Această instanță apreciază că cauza cu care este sesizată ridică probleme de interpretare a Directivei 2015/1535.

14      În primul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă norma prevăzută la acest articol 10 alineatul 19 constituie o „reglementare tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă. Această din urmă dispoziție ar menționa patru categorii de reglementări tehnice, printre care figurează cea de „normă cu privire la servicii”.

15      În Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince (C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 75), Curtea ar fi statuat deja că anumite dispoziții aplicabile jocurilor de noroc în Germania puteau fi calificate drept „norme pentru servicii”, în măsura în care se refereau la un „serviciu al societății informaționale” în sensul directivei menționate. Aceste dispoziții ar fi inclus printre altele interdicția de a propune jocuri de noroc pe internet, precum și de a difuza publicitate privind jocurile de noroc pe internet sau prin mijloace de telecomunicații.

16      În această privință, instanța de trimitere subliniază că în Lituania nu este interzisă propunerea de jocuri de noroc pe internet, ci încurajarea participării la jocuri de noroc, și anume publicarea de informații sau realizarea de acte care încurajează astfel de jocuri, sub orice formă și prin orice mijloace.

17      Această instanță ridică problema dacă norma care figurează la articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc, în măsura în care privește informațiile publicate de operatorul de jocuri de noroc pe site‑ul său internet, îndeplinește toate condițiile pentru a se considera că se aplică unui „serviciu”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, ținând seama de faptul că este vorba despre o publicare a unor astfel de informații din partea acestui operator însuși. Având în vedere că operatorul de jocuri de noroc menționat furnizează servicii de jocuri de noroc utilizatorilor pe site‑ul său internet, ar fi firesc ca acest site să furnizeze informații relevante privind jocurile de noroc, inclusiv informații care să îi încurajeze pe utilizatori să recurgă la aceste servicii. În aceste condiții, instanța de trimitere urmărește să afle dacă faptul că utilizatorul este cel care accesează site‑ul menționat cu intenția de a recurge la serviciile în discuție implică faptul că acestea din urmă sunt furnizate prin intermediul unei transmiteri de date solicitate de utilizatorul site‑ului internet, cu alte cuvinte „la cererea individuală a beneficiarului serviciilor”, în sensul acestui articol 1 alineatul (1) litera (b).

18      În al doilea rând, în cazul în care răspunsul la prima întrebare ar confirma că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc constituie o „reglementare tehnică” în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535, ar fi de asemenea relevant dacă această normă ar trebui notificată Comisiei în temeiul articolului 5 alineatul (1) din această directivă.

19      În această privință, instanța de trimitere arată că, în cursul procedurii care a condus la adoptarea Legii nr. XIV-337 din 20 mai 2021, Comisia nu a primit notificarea proiectului de modificare a articolului 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc.

20      În contextul Directivei 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 20 iulie 1998 (JO 1998, L 217, p. 18, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 282), pe care Directiva 2015/1535 a abrogat‑o, dar ale cărei dispoziții erau în esență identice cu cele ale acesteia din urmă, Curtea ar fi statuat, în Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții (C‑255/16, EU:C:2017:983, punctul 23), că, pentru ca o reglementare națională nouă să fie considerată o reglementare tehnică care trebuie notificată, ea nu trebuia să se limiteze să reproducă sau să înlocuiască, fără a adăuga specificații tehnice și nici alte cerințe noi sau suplimentare, reglementări tehnice existente notificate în mod corespunzător Comisiei.

21      În această privință, instanța de trimitere subliniază că interdicția prevăzută la articolul 10 alineatul 19 din Legea anterioară privind jocurile de noroc avea un domeniu de aplicare limitat, care, fără să fi fost modificat din punct de vedere teritorial sau temporal, a fost precizat în mod substanțial la articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc. Astfel, simple informații referitoare la jocurile de noroc publicate pe site‑ul internet al operatorului acestor jocuri nu ar fi intrat sub incidența interdicției, astfel cum era formulată în această lege anterioară. Prin urmare, în versiunea sa actuală, articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc ar fi restrâns utilizarea instrumentelor de marketing și, prin urmare, ar fi extins domeniul de aplicare al interdicției privind încurajarea participării la jocuri de noroc.

22      Referindu‑se la Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince (C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 84), și la Hotărârea din 27 octombrie 2016, James Elliott Construction (C‑613/14, EU:C:2016:821, punctul 64), această instanță amintește de asemenea că neîndeplinirea de către un stat membru a obligației de notificare prealabilă a unui proiect de reglementări tehnice determină inopozabilitatea acestora față de particulari, fie în cadrul unei proceduri penale, fie în cadrul unui litigiu între particulari. Astfel, aceasta ridică problema consecințelor pe care autoritățile naționale trebuie să le deducă din neîndeplinirea acestei obligații de notificare în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, și anume atunci când modificările aduse unei reglementări tehnice nu au fost notificate Comisiei, deși versiunea anterioară a acestei norme a fost notificată.

23      În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      O dispoziție națională precum cea prevăzută la articolul 10 alineatul 19 din [Legea privind jocurile de noroc] constituie o «reglementare tehnică» în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva [2015/1535], în măsura în care se referă la informații privind jocurile de noroc publicate pe site‑ul internet al unui operator de jocuri de noroc?

2)      Directiva 2015/1535 trebuie interpretată în sensul că o dispoziție din legislația națională precum Legea privind jocurile de noroc a Republicii Lituania, ale cărei dispoziții trebuie notificate în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535, atunci când sunt considerate «reglementări tehnice» în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă, este inopozabilă agenților economici în cadrul unei acțiuni în stabilirea răspunderii contravenționale dacă modificările aduse dispoziției, care este considerată o reglementare tehnică, nu au fost notificate, însă textul legii, astfel cum fusese adoptat anterior, a fost notificat?”

 Cu privire la întrebările preliminare

 Cu privire la prima întrebare

 Cu privire la admisibilitate

24      Fără a invoca în mod formal inadmisibilitatea primei întrebări, Unigames afirmă, în ceea ce privește admisibilitatea acesteia, că, în conformitate cu teoriile „acte clair” și „acte éclairé”, instanța de trimitere nu era obligată să sesizeze Curtea cu această întrebare.

25      Pe de o parte, Lietuvos Respublikos teisingumo ministerija (Ministerul Justiției din Republica Lituania) ar fi declarat, în cursul procedurii care a condus la adoptarea articolului 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc, că această dispoziție constituie o „reglementare tehnică”, în sensul Directivei 2015/1535, și ar fi informat Lietuvos Respublikos Seimas (Parlamentul Republicii Lituania) cu privire la obligația de a notifica Comisiei proiectul de modificare a dispoziției menționate în temeiul acestei directive. În consecință, interpretarea aceleiași dispoziții ar fi evidentă.

26      Pe de altă parte, o instanță administrativă de prim grad ar fi statuat că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc constituie o astfel de reglementare tehnică, întemeindu‑se pe interpretarea dată de Curte în cauze preliminare similare.

27      În această privință, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii instituite la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe (Hotărârea din 22 octombrie 2024, Kolin Inșaat Turizm Sanayi ve Ticaret, C‑652/22, EU:C:2024:910, punctul 36 și jurisprudența citată).

28      În speță, trebuie amintit că unei instanțe naționale nu i se interzice nicidecum să adreseze Curții întrebări preliminare al căror răspuns, în opinia uneia dintre părțile din litigiul principal, nu lasă loc niciunei îndoieli rezonabile. Astfel, chiar presupunând că aceasta ar fi situația, o asemenea întrebare nu devine totuși inadmisibilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 martie 2023, Vapo Atlantic, C‑604/21, EU:C:2023:175, punctul 33 și jurisprudența citată).

29      Rezultă că prima întrebare este admisibilă.

 Cu privire la fond

30      Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care interzice încurajarea participării la jocuri de noroc la distanță prin intermediul publicării de informații referitoare la aceste jocuri pe site‑ul internet al unui operator de astfel de jocuri constituie o „reglementare tehnică” în sensul acestei dispoziții.

31      În această privință, trebuie amintit că noțiunea de „reglementare tehnică” include patru categorii de măsuri, și anume, în primul rând, „specificația tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (c) din Directiva 2015/1535, în al doilea rând, „alte cerințe”, astfel cum sunt definite la articolul 1 alineatul (1) litera (d) din această directivă, în al treilea rând, „norma cu privire la servicii”, prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată, și, în al patrulea rând, „actele cu putere de lege sau actele administrative ale statelor membre […] care interzic fabricarea, importul, comercializarea sau utilizarea unui produs sau care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din aceeași directivă (Hotărârea din 8 octombrie 2020, Admiral Sportwetten și alții, C‑711/19, EU:C:2020:812, punctul 25, precum și jurisprudența citată).

32      Din motivarea cererii de decizie preliminară reiese că, dat fiind că litigiul principal nu privește produse, instanța de trimitere are îndoieli în special cu privire la aspectul dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal intră în categoria de „normă cu privire la servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535, sau în categoria „actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre […] care interzic prestarea sau utilizarea unui serviciu sau stabilirea în calitate de prestator de servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă.

33      În ceea ce privește categoria de „normă cu privire la servicii”, este necesar să se arate că articolul 1 alineatul (1) litera (e) din directiva menționată definește această noțiune ca vizând orice cerință de natură generală referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii în înțelesul literei (b) a acestui articol 1 alineatul (1), în special dispozițiile referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor, cu excepția normelor care nu se referă în mod specific la serviciile definite la litera respectivă.

34      Articolul 1 alineatul (1) litera (b) din aceeași directivă definește noțiunea de „serviciu” ca vizând orice „serviciu al societății informaționale”, și anume orice serviciu prestat în mod normal în schimbul unei remunerații, la distanță, prin mijloace electronice și la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului.

35      Reiese astfel din coroborarea literelor (b) și (e) ale articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 că categoria de „normă cu privire la servicii” acoperă numai normele referitoare la un serviciu al societății informaționale.

36      În această privință, este necesar să se considere că serviciile de jocuri de noroc la distanță precum cele vizate de reglementarea națională în discuție în litigiul principal trebuie considerate ca fiind „servicii ale societății informaționale”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din această directivă, întrucât astfel de servicii îndeplinesc toate condițiile prevăzute de această dispoziție, inclusiv pe cea care impune ca serviciul să fie furnizat „la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”.

37      Astfel, furnizarea acestor servicii de jocuri de noroc la distanță este în mod necesar condiționată de acțiuni din partea beneficiarului lor, precum accesul la site‑ul internet al operatorului și crearea unui cont client (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 februarie 2024, Doctipharma, C‑606/21, EU:C:2024:179, punctul 32) sau faptul de a plasa pariuri pe acest site.

38      Considerațiile expuse la punctele 36 și 37 din prezenta hotărâre nu sunt repuse în discuție de împrejurarea că informațiile privind jocurile de noroc pe care operatorul acestor jocuri le publică pe site‑ul său internet nu sunt în mod necesar furnizate „la solicitarea individuală a beneficiarului serviciului”. Astfel, această publicare de informații nu poate, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, să fie analizată ca fiind un serviciu de publicitate sau de alt tip furnizat beneficiarilor serviciilor de jocuri de noroc la distanță, ci constituie un element accesoriu și indisociabil al serviciilor de jocuri de noroc la distanță vizate, care stau la baza întregului său sens economic [a se vedea prin analogie Hotărârea din 1 octombrie 2020, A (Publicitatea și vânzarea de medicamente online), C‑649/18, EU:C:2020:764, punctul 56]. Prin urmare, numai serviciile de jocuri de noroc înseși trebuie să îndeplinească condițiile relevante pentru a intra sub incidența noțiunii de „serviciu”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (b) din Directiva 2015/1535, interdicția în discuție în litigiul principal, care privește o astfel de publicare de informații, trebuind, în ceea ce o privește, să îndeplinească criteriile specifice prevăzute la articolul 1 alineatul (1) litera (e) din această directivă pentru a fi considerată o „normă cu privire la” aceste servicii, în sensul acestei din urmă dispoziții.

39      În această ultimă privință, deși este cert că interdicția în discuție în litigiul principal constituie „o cerință de natură generală”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535, trebuie să se mai examineze, pe de o parte, aspectul dacă aceasta poate fi considerată ca fiind „referitoare la inițierea și desfășurarea activităților de prestări de servicii ale societății informaționale”, această dispoziție precizând că aceasta este situația printre altele a dispozițiilor referitoare la prestatorul de servicii, la servicii și la beneficiarul serviciilor.

40      În această privință, trebuie să se constate că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc poate intra în sfera noțiunii de „normă cu privire la servicii”, întrucât interzice încurajarea printre altele a participării la jocuri de noroc la distanță și în special publicarea pe site‑ul internet al unui operator de astfel de jocuri a unor informații referitoare la acestea sau efectuarea de acte care încurajează astfel de jocuri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Sportingbet și Internet Opportunity Entertainment, C‑275/19, EU:C:2020:856, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

41      Pe de altă parte, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535, pentru a fi calificată drept „normă cu privire la servicii”, interdicția în discuție în litigiul principal trebuie să se refere „în mod specific” la serviciile societății informaționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media, C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 31).

42      În această privință, din articolul 1 alineatul (1) litera (e) al doilea paragraf punctul (i) din Directiva 2015/1535 rezultă că verificarea faptului că o normă se referă în mod specific la servicii ale societății informaționale trebuie efectuată atât în raport cu modul de redactare a acestei norme, cât și cu scopul pe care îl urmărește aceasta. Pe de altă parte, în temeiul acestei dispoziții, nu este necesar ca norma în cauză să aibă în totalitate „ca scop și obiect specific” reglementarea unor servicii ale societății informaționale, ci este suficient ca ea să urmărească acest scop sau acest obiect prin intermediul anumitor dispoziții ale sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media, C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 32 și jurisprudența citată). În sfârșit, conform articolului 1 alineatul (1) litera (e) al doilea paragraf punctul (ii) din această directivă, o normă nu este considerată ca referindu‑se în mod specific la serviciile societății informaționale în cazul în care afectează astfel de servicii numai într‑o manieră implicită sau incidental.

43      În speță, astfel cum subliniază Unigames, guvernul lituanian și Comisia în observațiile lor scrise respective, trebuie să se constate că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc se referă în mod specific la serviciile societății informaționale. Astfel, din însuși modul său de redactare reiese că această dispoziție vizează în mod explicit, pe lângă jocurile de noroc în sens clasic, jocurile de noroc la distanță, precum și prestatorii de servicii de asemenea jocuri.

44      În plus, contrar celor susținute de guvernul italian în observațiile sale scrise, faptul că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc prevede o interdicție generală privind încurajarea participării la aceste jocuri prin toate mijloacele, iar nu numai prin internet nu poate implica faptul că această dispoziție privește serviciile societății informaționale într‑o manieră implicită sau incidental, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (e) al doilea paragraf punctul (ii) din Directiva 2015/1535 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2019, VG Media, C‑299/17, EU:C:2019:716, punctul 37 și jurisprudența citată).

45      În consecință, este necesar să se constate că acest articol 10 alineatul 19 constituie o „normă cu privire la servicii”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (e) din Directiva 2015/1535.

46      În aceste condiții, pentru a fi calificată drept „reglementare tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă, mai este necesar ca dispoziția națională în cauză să corespundă definiției prevăzute la această literă (f) și, prin urmare, să fie obligatorie de iure sau de facto, în special pentru prestarea serviciului vizat sau pentru utilizarea sa într‑un stat membru sau într‑o parte semnificativă a acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 decembrie 2020, Star Taxi App, C‑62/19, EU:C:2020:980, punctul 61).

47      În această privință, din cererea de decizie preliminară reiese că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc stabilește o normă a cărei respectare este obligatorie pentru prestarea de servicii de jocuri de noroc la distanță în Lituania.

48      Astfel, pretinsa încălcare de către Unigames a acestui articol 10 alineatul 19, ca urmare a publicării pe site‑ul său internet a anumitor informații referitoare la jocurile de noroc la distanță propuse de această societate, a servit drept temei pentru ordinul din 19 mai 2022, prin care Comisia de supraveghere a avertizat printre altele această societate cu privire la posibilitatea unei suspendări a autorizației de exploatare a jocurilor de noroc.

49      Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că o reglementare națională care interzice încurajarea participării la jocuri de noroc la distanță prin intermediul publicării de informații referitoare la aceste jocuri pe site‑ul internet al unui operator de astfel de jocuri constituie o „reglementare tehnică” în sensul acestei dispoziții.

 Cu privire la a doua întrebare

50      Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o reglementare națională care constituie o „reglementare tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă, și care a fost notificată Comisiei în conformitate cu acest articol 5 alineatul (1), o modificare a acestei reglementări este inopozabilă operatorilor economici atunci când această modificare nu a fost notificată.

51      Din articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din directiva menționată rezultă că statele membre comunică de îndată Comisiei orice proiect de reglementare tehnică, cu excepția situației în care doar se transpune integral textul unui standard internațional sau al Uniunii, și că îi înaintează de asemenea o notificare cu privire la motivele care fac necesară adoptarea unei astfel de reglementări, în cazul în care aceste motive nu au fost clarificate suficient în proiectul de reglementare tehnică.

52      În această privință, trebuie amintit că, astfel cum arată instanța de trimitere, Curtea a statuat că, pentru ca o reglementare națională nouă să fie considerată o reglementare tehnică care trebuie notificată în temeiul Directivei 2015/1535, ea nu trebuie să se limiteze să reproducă sau să înlocuiască, fără a adăuga specificații tehnice și nici alte cerințe noi sau suplimentare, reglementări tehnice existente notificate în mod corespunzător Comisiei (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctul 23, precum și jurisprudența citată).

53      Astfel, Curtea a statuat că o reglementare nouă care conține specificații tehnice mai riguroase decât cele care figurează într‑o reglementare anterioară care a fost notificată trebuie, la rândul său, să fie notificată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2023, Papier Mettler Italia, C‑86/22, EU:C:2023:1023, punctul 50).

54      De asemenea, o reglementare nouă este supusă obligației de notificare în temeiul Directivei 2015/1535 în special atunci când extinde domeniul de aplicare al reglementării anterioare. În schimb, ea nu este supusă acestei obligații atunci când se limitează să precizeze sau să clarifice această reglementare anterioară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctele 20 și 22).

55      În speță, guvernul lituanian susține că articolul 10 alineatul 19 din Legea anterioară privind jocurile de noroc, care fusese notificat în mod corespunzător Comisiei, prevedea deja interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc, inclusiv la distanță. Potrivit acestui guvern, modificările aduse acestei legi nu sunt semnificative, din moment ce nu schimbă normele deja notificate și nici domeniul lor de aplicare și, în consecință, comportamentul reproșat Unigames ar fi fost tratat în mod similar în temeiul Legii anterioare privind jocurile de noroc.

56      În această privință, trebuie amintit că aprecierea conținutului unei astfel de modificări legislative constituie o chestiune de drept național care este de competența instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 decembrie 2017, Falbert și alții, C‑255/16, EU:C:2017:983, punctul 21, precum și jurisprudența citată).

57      Or, din cererea de decizie preliminară reiese că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc a „precizat în mod substanțial” interdicția privind încurajarea participării la jocuri de noroc. În special, instanța de trimitere arată că comportamentul reproșat Unigames în temeiul legii în vigoare în prezent, care constă în publicarea pe site‑ul internet al acestei societăți a unor informații referitoare la jocurile de noroc pe care le propune, nu ar fi putut fi sancționat în temeiul Legii anterioare privind jocurile de noroc. Prin urmare, acest articol 10 alineatul 19 ar fi extins domeniul de aplicare al acestei interdicții.

58      Rezultă astfel din indicațiile care figurează în cererea de decizie preliminară că articolul 10 alineatul 19 din Legea privind jocurile de noroc a adăugat cerințe noi sau suplimentare, în sensul jurisprudenței menționate la punctul 52 din prezenta hotărâre, în raport cu articolul 10 alineatul 19 din Legea anterioară privind jocurile de noroc. Rezultă că, sub rezerva eventualelor verificări care trebuie efectuate de instanța de trimitere, modificarea care a condus la legea în vigoare în prezent ar fi trebuit să fie notificată în temeiul articolului 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2015/1535.

59      Această concluzie este confirmată de al treilea paragraf al acestui articol 5 alineatul (1), care prevede obligația de a „comunica din nou” un proiect de reglementare tehnică în cazul în care un stat membru aduce modificări semnificative unui astfel de proiect, care au ca efect schimbarea obiectului, scurtarea programului de punere în aplicare avut în vedere inițial, adăugarea de specificații sau cerințe ori transformarea acestora în unele mai restrictive.

60      Desigur, ca atare, articolul 5 alineatul (1) al treilea paragraf din Directiva 2015/1535 nu este aplicabil unei situații precum cea în discuție în litigiul principal, din moment ce vizează numai ipoteza potrivit căreia, în cursul procesului legislativ național, sunt aduse modificări semnificative unui proiect de reglementare tehnică ulterior notificării acestui proiect la Comisie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 februarie 2016, Ince, C‑336/14, EU:C:2016:72, punctul 79) și, așadar, înainte de adoptarea definitivă a proiectului menționat.

61      Totuși, acest articol 5 alineatul (1) al treilea paragraf menționat confirmă faptul că, în ipoteza în care, precum în speță, o modificare semnificativă nu este adusă înainte de adoptarea definitivă a unui proiect de reglementare tehnică, ci unei reglementări tehnice deja în vigoare, o astfel de modificare, în special atunci când are ca efect extinderea domeniului de aplicare al acestei reglementări tehnice, trebuie să facă obiectul unei notificări distincte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 noiembrie 2007, Schwibbert, C‑20/05, EU:C:2007:652, punctul 42).

62      În sfârșit, potrivit unei jurisprudențe constante, nerespectarea obligației de notificare prevăzute la articolul 5 alineatul (1) primul paragraf din Directiva 2015/1535 constituie un viciu de procedură esențial în adoptarea reglementărilor tehnice respective, sancționat prin inaplicabilitatea acestor reglementări, în sensul că nu pot fi opuse particularilor. Aceștia pot invoca această inaplicabilitate în fața instanței naționale, căreia îi revine obligația de a refuza aplicarea unei reglementări tehnice naționale care nu a fost notificată conform acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 octombrie 2020, Sportingbet și Internet Opportunity Entertainment, C‑275/19, EU:C:2020:856, punctul 53, precum și jurisprudența citată).

63      Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o reglementare națională care constituie o „reglementare tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă, și care a fost notificată Comisiei în conformitate cu acest articol 5 alineatul (1), o modificare a acestei reglementări este inopozabilă operatorilor economici atunci când această modificare nu a fost notificată și are ca efect extinderea domeniului de aplicare al reglementării menționate, astfel încât ea constituie o „reglementare tehnică” supusă obligației de notificare prevăzute la această din urmă dispoziție.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

64      Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

1)      Articolul 1 alineatul (1) litera (f) din Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale

trebuie interpretat în sensul că

o reglementare națională care interzice încurajarea participării la jocuri de noroc la distanță prin intermediul publicării de informații referitoare la aceste jocuri pe site‑ul internet al unui operator de astfel de jocuri constituie o „reglementare tehnică” în sensul acestei dispoziții.

2)      Articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2015/1535

trebuie interpretat în sensul că

în ceea ce privește o reglementare națională care constituie o „reglementare tehnică”, în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (f) din această directivă, și care a fost notificată Comisiei Europene în conformitate cu acest articol 5 alineatul (1), o modificare a acestei reglementări este inopozabilă operatorilor economici atunci când această modificare nu a fost notificată și are ca efect extinderea domeniului de aplicare al reglementării menționate, astfel încât ea constituie o „reglementare tehnică” supusă obligației de notificare prevăzute la această din urmă dispoziție.

Semnături

*      Limba de procedură: lituaniana.