HOTĂRÂRE din 16 iulie 2013

în Cauza Bălteanu împotriva României



StrasbourgHotărârea a devenit definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din Convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din Josep Casadevall, preşedinte, Alvina Gyulumyan, Corneliu Bîrsan, Luis Lopez Guerra, Nona Tsotsoria, Kristina Pardalos, Johannes Silvis, judecători, şi Santiago Quesada, grefier de secţie,pronunţă prezenta hotărâre, adoptată la aceeaşi dată.1. La originea cauzei se află Cererea nr. 142/04 îndreptată împotriva României, prin care un resortisant al acestui stat, domnul Viorel Bălteanu ("reclamantul"), a sesizat Curtea la 22 octombrie 2003, în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ("Convenţia").3. Reclamantul a susţinut, în special, că i-a fost încălcat dreptul la respectarea vieţii sale private, că procesul penal împotriva sa nu a fost echitabil şi că arestarea sa preventivă a fost prea lungă.ÎN FAPT5. Reclamantul s-a născut în 1973 şi locuieşte în Bucureşti. La momentul producerii faptelor, acesta era ofiţer de poliţie rutieră.7. La 20 ianuarie 2003, M.D. şi R.J. (pasager în vehicul atunci când a fost oprit M.D.) au informat procurorul că reclamantul le ceruse să plătească suma de 10.000.000 lei româneşti (ROL) pentru a nu continua cercetarea penală împotriva lui M.D. La aceeaşi dată, procurorul a obţinut autorizaţia Parchetului Naţional Anticorupţie, în temeiul art. 91^1 şi 91^4 din Codul de procedură penală, de a intercepta convorbirile reclamantului. Acesta a marcat bancnotele pe care M.D. şi R.J. le-au adus pentru a plăti mita.După ce au plecat R.J. şi M.D., procurorul a ajuns la faţa locului şi a percheziţionat biroul reclamantului. A găsit banii pentru mită, pe care îi marcase anterior. Reclamantul a negat că a luat bani de la R.J. şi M.D. sau că a săvârşit vreo infracţiune.10. La 21 ianuarie 2003, reclamantul a fost arestat preventiv pentru treizeci de zile, la ordinul procurorului. Decizia a fost confirmată de Tribunalul Bucureşti, prin Încheierea din 11 februarie 2003. Arestarea preventivă a reclamantului a fost ulterior prelungită de Tribunalul Bucureşti la intervale regulate (la 20 martie 2003, 10 aprilie 2003, 8 mai 2003, 9 septembrie 2003 şi 7 octombrie 2003) până la 21 noiembrie 2003, atunci când a fost pus în libertate în temeiul hotărârii asupra fondului, pronunţată de instanţa de prim grad de jurisdicţie (a se vedea infra, pct. 18).11. La 29 ianuarie 2003, reclamantului i s-a prezentat materialul de urmărire penală.13. În faţa Tribunalului Bucureşti, reclamantul a negat că a luat vreo sumă de bani. Instanţa a audiat reclamantul şi martorii citaţi atât de acuzare, cât şi de apărare (şedinţele din 11 martie şi 10 aprilie). În ciuda eforturilor instanţei, R.J. nu a putut fi găsită şi adusă în instanţă pentru a depune mărturie.14. La 25 aprilie 2003, parchetul a informat instanţa că au fost anexate la rechizitoriu casetele şi transcrierile acestora şi, prin urmare, depozitate la grefa instanţei, într-un loc desemnat special. La 5 iunie 2003, procurorul a explicat, în plus, că autorizaţia emisă în cauză era un document clasificat şi, în consecinţă, nu putea fi prezentată în instanţă.Totuşi, la 9 septembrie 2003, Curtea de Apel Bucureşti a desfiinţat hotărârea, deoarece unul dintre judecători a omis să o semneze, şi a trimis cauza înapoi la Tribunalul Bucureşti. Reclamantul a fost menţinut în detenţie.17. La 18 noiembrie 2003, R.J. a depus mărturie în faţa instanţei. Aceasta a declarat că nu reclamantul, ci S.D. era cel care i-a cerut banii şi i-a dat instrucţiuni unde să îi pună şi că reclamantul nu era în birou când a scos banii din buzunar şi i-a pus pe masă.18. La 20 noiembrie 2003, Tribunalul Bucureşti l-a condamnat pe reclamant pentru luare de mită la o pedeapsă de patru ani închisoare cu suspendare.Instanţa nu a oferit explicaţii privind propria apreciere a noilor declaraţii date de R.J. sau privind susţinerile conform cărora transcrierile erau neclare.20. Prin hotărârea din 11 martie 2004, Curtea de Apel Bucureşti a dispus executarea pedepsei de către reclamant. A menţinut restul dispoziţiilor deciziei Tribunalului Bucureşti. Instanţa a considerat că faptele stabilite de prima instanţă şi hotărârea pronunţată de aceasta au fost susţinute de probele aflate la dosar, în special de: declaraţiile date de R.J., M.D. şi cealaltă persoană care era în vehicul la momentul săvârşirii infracţiunii la regimul circulaţiei rutiere; raportul întocmit de procuror la arestarea reclamantului şi transcrierile conversaţiilor înregistrate. Instanţa a considerat că noile declaraţii date de R.J. nu se coroborau cu restul probelor, în special transcrierile conversaţiilor şi declaraţiile date de M.D. A considerat, de asemenea, că, deoarece S.D. nu se afla în birou atunci când R.J. a înmânat banii (fapt care fusese verificat prin intermediul transcrierilor), marcarea cu "Y" în transcrieri a ambilor agenţi de poliţie era irelevantă pentru stabilirea faptelor. În cele din urmă, instanţa a subliniat că procesul-verbal întocmit de procuror cu privire la interceptări, împreună cu casetele înregistrate, au fost depuse la dosar, astfel cum prevede legea.22. Prin Hotărârea definitivă din 15 iunie 2004, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (fosta Curte Supremă de Justiţie) a dispus din nou suspendarea executării pedepsei cu închisoarea la care a fost condamnat reclamantul. Înalta Curte nu a răspuns argumentelor reclamantului referitoare la pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor.23. Legislaţia în vigoare la momentul evenimentelor referitoare la interceptarea convorbirilor telefonice şi modificările aduse legii, care au intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004, sunt descrise în Dumitru Popescu împotriva României (nr. 2) (nr. 71.525/01, pct. 39-46, 26 aprilie 2007).I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 8 din Convenţie"1. Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.A. Cu privire la admisibilitate25. Guvernul a susţinut că reclamantul nu s-a plâns în mod expres de încălcarea dreptului său la respectarea vieţii private, garantat de art. 8 din Convenţie. Plângerea acestuia privea numai pretinsa lipsă de legalitate a înregistrărilor, lipsa unei autorizaţii corespunzătoare şi procedura urmată pentru transcrierea conversaţiilor înregistrate. În opinia sa, aceste argumente intră sub incidenţa art. 6 din Convenţie.27. Curtea reaminteşte că, în hotărârea pronunţată în Cauza Dumitru Popescu, citată anterior, a examinat dreptul intern care reglementează interceptarea convorbirilor telefonice din perspectiva art. 8 din Convenţie, inclusiv modul în care erau acordate autorizaţiile de interceptare. De asemenea, Curtea observă că, în prezenta cauză, în scrisoarea sa iniţială adresată Curţii, reclamantul a citat în mod expres art. 8 şi a menţionat că plângerea sa priveşte interceptările nelegale ale convorbirilor telefonice.În consecinţă, excepţia ridicată de Guvern va fi respinsă.29. Guvernul a susţinut că reclamantul ar fi trebuit să depună plângerea în termen de şase luni de la data la care a aflat prima dată de interceptare. El a arătat că reclamantul a aflat de interceptare cel mai târziu la 29 ianuarie 2003, deoarece aceasta era data la care i s-a prezentat materialul de urmărire penală. Prin urmare, depunând cererea la 22 octombrie 2003, acesta nu a respectat termenul de şase luni.31. Curtea reiterează că, de regulă, termenul de şase luni începe de la data pronunţării hotărârii definitive în procedura de epuizare a căilor de atac interne. Totuşi, în cazurile în care este evident de la început că, pentru reclamant, nu este disponibilă nicio cale de atac efectivă, termenul începe de la data actelor sau a măsurilor denunţate sau de la data luării la cunoştinţă despre actul în cauză sau efectul său asupra reclamantului ori prejudiciul adus acestuia. În plus, art. 35 § 1 nu poate fi interpretat într-o manieră care ar impune unui reclamant să sesizeze Curtea cu plângerea sa înainte ca poziţia sa legată de cauză să fi fost stabilită definitiv la nivel intern [a se vedea Varnava şi alţii împotriva Turciei (MC), nr. 16.064/90, 16.065/90, 16.066/90, 16.068/90, 16.069/90, 16.070/90, 16.071/90, 16.072/90 şi 16.073/90, pct. 157, CEDO 2009].33. În plus, instanţele interne ale statului pârât au posibilitatea de a aplica direct dispoziţiile Convenţiei şi de a constata, într-o anumită situaţie, că o anumită dispoziţie legală naţională contravine art. 8 din Convenţie (a se vedea Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 101-103).35. Curtea consideră că, în lipsa unor argumente specifice prezentate de Guvern, toate mijloacele de acţiune menţionate anterior ar trebuie să fie considerate valabile şi în cazul unei persoane care contestă legalitatea unei interceptări. În aceste circumstanţe, alegerea metodelor utilizate aparţine în totalitate reclamantului, căruia, dacă a epuizat o cale de atac aparent efectivă şi suficientă, nu i se poate reproşa că nu a încercat să facă uz şi de alte căi pe care le avea la dispoziţie, dar care probabil că nu aveau şanse mai mari de reuşită [a se vedea Aquilina împotriva Maltei (MC), nr. 25.642/94, pct. 39, CEDO 1999–-III].În această privinţă, prezenta cauză diferă în mod esenţial de Begu împotriva României (nr. 20.448/02, 15 martie 2011), în care Curtea a concluzionat că reclamantul, care fusese condamnat printr-o hotărâre definitivă din 22 decembrie 2003, adică înainte de intrarea în vigoare a noilor prevederi ale Codului de procedură penală, nu avea la dispoziţie nicio cale de atac efectivă pentru a se plânge de interceptarea care l-a prejudiciat (a se vedea Begu, citată anterior, pct. 147).Excepţia preliminară a Guvernului privind nerespectarea termenului de şase luni va fi, aşadar, respinsă.38. Curtea observă că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul art. 35 § 3 a) din Convenţie. De asemenea, Curtea constată că nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate. Prin urmare, trebuie să fie declarat admisibil.1. Argumentele părţilor40. Guvernul a susţinut că orice ingerinţă care ar fi putut rezulta în cauză a îndeplinit cerinţele art. 8 § 2 din Convenţie. În special, aceasta era prevăzută de lege, şi anume de art. 91^1-91^5 din Codul de procedură penală, urmărea scopul legitim de a preveni infracţionalitatea şi era proporţională cu acest scop legitim, având în vedere că interceptarea a fost dispusă pentru o perioadă de timp foarte scurtă şi a privit doar două conversaţii. De asemenea, acesta a argumentat că autorităţile naţionale beneficiau de o anumită marjă de apreciere în ceea ce priveşte maniera în care era folosit sistemul de supraveghere de către poliţie.41. Curtea remarcă, în primul rând, că interceptarea şi înregistrarea conversaţiilor reclamantului cu R.J. şi M.D. intră în sfera noţiunilor de "viaţă privată" şi "corespondenţă" în sensul art. 8 [a se vedea, printre alte hotărâri, Craxi împotriva Italiei (nr. 2), nr. 25.337/94, pct. 57, 17 iulie 2003; Bykov împotriva Rusiei (MC), nr. 4.378/02, pct. 72, 10 martie 2009, şi Draksas împotriva Lituaniei, nr. 36.662/04, pct. 52, 31 iulie 2012]. Aceasta observă şi că, în prezenta cauză, conversaţiile respective au fost înregistrate la 20 ianuarie 2003, pe baza unei autorizaţii emise de un procuror.43. Curtea reiterează că modificările Codului de procedură penală au intrat în vigoare în cursul procedurilor de apel din prezenta cauză şi, astfel, permiteau supravegherea mai atentă de către instanţe a interceptărilor conversaţiilor telefonice (a se vedea supra, pct. 32, şi Dumitru Popescu, citată anterior, pct. 82-83). Sistemul existent stabilea o procedură mai riguroasă, cu garanţii suplimentare pentru persoanele implicate. Prin urmare, Curtea va evalua doar modul în care aceste garanţii au fost aplicate de autorităţile naţionale în situaţia particulară a reclamantului (a se vedea Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).45. Procedând astfel, instanţele interne au lipsit de efect garanţiile prevăzute de noua legislaţie a statului. În plus, deoarece instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor sau acurateţea transcrierilor, reclamantul nu s-a putut prevala de posibilitatea de a solicita distrugerea acestora, în temeiul dispoziţiilor Codului de procedură penală care au intrat în vigoare de la 1 ianuarie 2004, sau de a solicita despăgubiri pentru interceptare nelegală, în temeiul dispoziţiilor generale privind răspunderea civilă delictuală.II. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 6 din Convenţie"1. "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil […] a cauzei sale, de către o instanţă […], care va hotărî […] asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. […][…]să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării; […]". … 1. Argumentele părţilor49. În observaţiile sale formulate drept răspuns la cele prezentate de Guvern, reclamantul a arătat că nu a fost audiat niciodată de instanţele care s-au pronunţat cu privire la fondul cauzei sale după casarea primei decizii. Instanţele nu au examinat legalitatea înregistrărilor şi acurateţea transcrierilor. Acestea şi-au întemeiat deciziile pe probele adunate de procuror sau admise de instanţa de prim grad (a cărei hotărâre a fost casată) şi nu au examinat probele în mod direct.(a) Principii generale51. În continuare, Curtea reiterează că nu are competenţa de a soluţiona o cerere în care se susţine că instanţe interne au comis erori de fapt sau de drept, cu excepţia cazurilor în care consideră că astfel de erori ar fi putut implica o posibilă încălcare a unui drept sau a unei libertăţi prevăzute de Convenţie (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 88). În plus, aceasta nu are rolul de a analiza legislaţia in abstracto, ci de a examina modul în care aceasta îl afectează pe reclamant (a se vedea, mutatis mutandis, Klass şi alţii împotriva Germaniei, 6 septembrie 1978, pct. 33, seria A nr. 28).53. La stabilirea caracterului echitabil al procesului în ansamblul său trebuie să se ţină seama dacă au fost respectate drepturile apărării. Trebuie să se examineze în special dacă reclamantului i s-a oferit posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor şi de a se opune utilizării lor. În plus, trebuie să se ţină seama de calitatea probelor, inclusiv dacă circumstanţele în care au fost obţinute pun la îndoială fiabilitatea sau acurateţea acestora (a se vedea Bykov, citată anterior, pct. 90).54. Curtea observă că, în temeiul dispoziţiilor relevante ale Codului de procedură penală, instanţele interne au admis ca probe la dosarul cauzei transcrierile conversaţiilor telefonice interceptate de procuror.56. Curtea este satisfăcută că instanţele interne şi-au întemeiat deciziile pe elemente de probă solide: au ascultat mărturiile mai multor martori ai acuzării şi ai apărării şi au folosit ocazia de a analiza poziţiile contradictorii şi de a-şi explica opiniile cu privire la acestea în cursul examinării cauzei. De asemenea, acestea au motivat respingerea unor noi pretenţii ale apărării.58. Rezultă că acest capăt de cerere trebuie să fie respins în conformitate cu art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.59. Reclamantul s-a plâns că a fost arestat preventiv o perioadă de peste zece luni, fără motive relevante şi suficiente. În plus, acesta a considerat că instanţele interne nu au ţinut seama de situaţia sa personală şi de faptul acesta nu reprezenta niciun pericol pentru ordinea publică."Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol […] are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la audiere."60. Invocând Hotărârea pronunţată în Cauza Wemhoff împotriva Germaniei (27 iunie 1968, seria A nr. 7), B. împotriva Austriei (28 martie 1990, seria A nr. 175) şi Labita împotriva Italiei (MC) (nr. 26.772/95, CEDO 2000-IV), Guvernul a susţinut că, în sensul art. 5 § 3 din Convenţie, reclamantul a fost privat de libertate în perioadele 21 ianuarie 2003-18 iunie 2003 şi 9 septembrie 2003-1 noiembrie 2003, adică o perioadă de şapte luni şi nouă zile în total.61. Reclamantul a susţinut că instanţele interne au prezentat un raţionament sumar, în care au folosit o formulare standard pentru deciziile de prelungire a detenţiei sale, care, în opinia sa, nu a îndeplinit cerinţele art. 5 § 3 din Convenţie.1. Principii generale63. De asemenea, aceasta reiterează că, în general, atunci când se determină durata privării de libertate pe parcursul procesului, în conformitate cu art. 5 § 3 din Convenţie, perioada care trebuie luată în considerare începe de la data la care persoana învinuită este arestată şi se încheie la data la care este pronunţată condamnarea, chiar şi de către o instanţă de prim grad de jurisdicţie sau, posibil, la punerea în libertate a reclamantului în cursul procesului penal împotriva sa [a se vedea, pentru o hotărâre mai recentă, Idalov împotriva Rusiei (MC), nr. 5.826/03, pct. 112, 22 mai 2012].2. Aplicarea principiilor în prezenta cauzăPrin urmare, presupunând că detenţia a continuat în perioada 21 ianuarie 2003-21 noiembrie 2003 şi intra sub incidenţa art. 5 § 3, reclamantul a petrecut în arest preventiv o perioadă de cel mult zece luni în total, în sensul acestei dispoziţii (a se vedea Wemhoff, citată anterior, pct. 9).67. În primul rând, Curtea observă că, în temeiul normelor prevăzute la nivel intern, instanţele au prelungit detenţia reclamantului la intervale de treizeci de zile. Reclamantul a contestat sistematic aceste ordine de prelungire a arestului şi a solicitat să fie eliberat în cursul procesului.69. Trebuie remarcat faptul că motivele prezentate de instanţele interne au rămas aceleaşi pe întreg parcursul procedurilor (gravitatea infracţiunilor şi impactul asupra ordinii publice). Totuşi, Curtea consideră că acest lucru era legitim, în special având în vedere perioada relativ scurtă dintre două examinări efectuate de instanţele în cauză privind motivele pentru prelungirea privării de libertate a reclamantului [a se vedea Medinţu împotriva României (dec.), nr. 5.623/04, pct. 47, 13 noiembrie 2012, şi Georgiou (dec.), citată anterior]. În plus, raţionamentul acestora nu a fost nici succint, nici formulat standard, şi a ţinut seama de evoluţia procesului (a se vedea, a contrario, Begu, citată anterior, pct. 86, şi supra, pct. 10).Rezultă că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat şi trebuie respins în temeiul art. 35 § 3 (a) şi § 4 din Convenţie.71. În cele din urmă, reclamantul s-a plâns că procurorul nu avea competenţa, în temeiul art. 5 § 3 din Convenţie, să îl aresteze la 20 ianuarie 2003. Totuşi, Curtea observă că reclamantul a fost adus înaintea unui judecător care a examinat legalitatea privării sale de libertate la 11 februarie 2003. Prin urmare, depunând cererea la Curte în data de 22 octombrie 2003, reclamantul nu a respectat termenul de şase luni în ceea ce priveşte plângerea sa [a se vedea Mujea împotriva României (dec.), nr. 44.696/98, 10 septembrie 2002].V. Cu privire la aplicarea art. 41 din Convenţie"Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă".73. Reclamantul a pretins 1.000.000 de euro (EUR) cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, reprezentând salariul care nu i-a fost plătit ca urmare a procesului penal, costul întreţinerii familiei sale, cheltuielile efectuate pe durata privării sale de libertate şi prejudiciul cauzat de imposibilitatea de a-şi găsi un loc de muncă din cauza condamnării sale. De asemenea, acesta a solicitat 200.000 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.75. Curtea nu identifică nicio legătură de cauzalitate între încălcarea constatată şi prejudiciul material pretins; prin urmare, respinge acest capăt de cerere. Pe de altă parte, aceasta acordă reclamantului suma de 4.500 EUR cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral.76. Reclamantul a solicitat, de asemenea, suma de 9.000 EUR pentru cheltuielile de judecată efectuate în faţa Curţii, incluzând costul traducerilor, cheltuielile poştale şi onorariul avocaţilor.78. Conform jurisprudenţei Curţii, un reclamant are dreptul la rambursarea cheltuielilor de judecată numai în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În prezenta cauză, ţinând seama de criteriile menţionate anterior şi de faptul că nu există niciun document care să justifice cheltuielile pretinse, Curtea respinge cererea.79. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.În unanimitate,1. declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte art. 8 şi inadmisibilă pentru celelalte capete de cerere;3. hotărăşteb)Redactată în limba engleză, apoi comunicată în scris, la 16 iulie 2013, în temeiul art. 77 § 2 şi § 3 din Regulamentul Curţii.
JOSEP CASADEVALL
Santiago Quesada

	Redacția Lex24 Drept la Sursa!
	Articole Urmărește